Am fost la un curs de educație parentală și am înțeles că CpF nu știe cum se crește un copil

Pe ușa sălii de curs sunt lipite plicuri A4, în care participanții la cursul de educație parentală organizat de UNICEF și ONG-ul HoltIS, după un proiect pilot pe care-l aplică deja în 51 de școli din județul Bacău, și-au lăsat bilețele de încurajare unii pentru alții. Este un plic și cu numele meu, din care scot un „Keep it up”. Altcineva îmi urează să am curaj în lumea asta.

Participanții nu sunt, ca de obicei, părinți de copii cu risc de abandon școlar, din medii defavorizate. Sala e plină cu bloggeri, care își ocupă timpul cu texte despre cum să fii părinte bun și să navighezi prin rețeaua de grădinițe private din București. În pauze, dezbat cu interes ce metodă de educație este mai potrivită pentru preșcolari, ce se întâmplă la grădinița step by step ori la vreo Montessori. Aici, nimeni nu-și imaginează că cei mici nu vor ajunge la facultate sau că într-o zi nu vor avea bani de școală. În schimb, asta este realitatea pentru mulți dintre părinții care merg la cursuri de educație parentală în sate și în orașe din județele Vaslui, Bacău și Iași.

Dacă nu ai auzit de educație parentală, nu-i surprinzător. De cursurile astea trebuie să știe tocmai părinții care nu-și mai lovesc copiii, pentru că au învățat să-și gestioneze furia. Sau cadrele didactice care ajung educatori parentali și înțeleg că implicarea este importantă pe ambele părți, când ăia mici nu mai vin la școală. Sau autoritățile locale și asistenții sociali, pentru că salvarea unui copil din sărăcie nu înseamnă doar să-i dai bani odată pe an pentru rechizite, o pereche de pantofi și o geacă de iarnă. Trebuie să știe ministrul Educației, ca să nu mai retragă din dezbatere o strategie națională doar pentru că s-a speriat de vocea Coaliției pentru Familie (CpF) și a Bisericii.

Conform HoltIs, în România există 855 de educatori parentali, iar cursuri se fac de vreo două decenii. Cei mai mulți sunt în Moldova: 114 în Vaslui, 177 în Iași și 308 în Bacău. Tot aici sunt și cei mai mulți cursanți, numai în Bacău zece mii. Asta pentru că aici abandonul școlar este printre cele mai ridicate din țară. UNICEF a investit peste cinci milioane de euro, doar în ultimii trei ani, în programe de educație parentală implementate de HoltIS în satele și orașele din județul Bacău.

„Am adus servicii integrate. Pentru că, dacă ai un copil vulnerabil, nu are probleme doar cu școala, ci și cu sărăcia și cu accesul la servicii medicale. Încercăm să facem un proiect sustenabil, iar asta se poate doar când avem implicare și sprijin din partea autorităților locale”, mi-a explicat Ștefan Cojocaru, director HoltIS.

Chiar și așa, băieții de la Noua Dreaptă (ND) și Platforma Civică Împreună (soră cu CpF), protestează împotriva educației parentale ca formă de „propagandă progresistă”, de parcă abia a apărut în România. ND a organizat, chiar acum trei săptămâni, un protest în fața ministerului Educației (MEN), și a cerut retragerea Strategiei Naționale de Educație Parentală, care era deja retrasă din iulie. Asta după ce Platforma Civică Împreună, condusă de același Mihai Gheorghiu de la CpF, Academia Română, BOR, Federația Părinților și cele mai mari două sindicate din Învățământ au blocat cu e-mailuri, timp de câteva săptămâni, serverele ministerului Educației, în numele celor peste patru sute de ong-uri interesate de soarta educației: filialele ortodoxe, militanți antiavort, asociații de vânători, antivacciniști, veterinari, ecologiști, wrestleri și Clubul Parașutiștilor din Caracal.

Am vrut să înțeleg dacă în educația parentală chiar există ceva care să supere aceste asociații, în afară de formularea „familia este un produs socio-cultural” sau „o constelație de idei”, așa că am mers și eu la un curs. Am învățat lucruri decente, despre cum să crești un copil și cum să-i impui limite, fără să-l bați sau să urli la el. Pentru că 54 la sută dintre părinți țipă când copilul greșește, iar 11 la sută îl pălmuiesc ori îl trag de păr, potrivit unui studiu UNICEF din 2014.

Dacă crezi că părinții din zone rurale nu au niciun interes să vină la școală pentru cursuri de parenting, atunci s-ar putea să te surprindă realitatea întâlnită de cei de la UNICEF și HoltIS.

Întotdeauna, prima sesiune este cea mai grea, pentru că părinții nu înțeleg neapărat pentru ce sunt chemați la școală. Apoi intervine mica mândrie de a se plimba pe uliță cu o mapă și de a-și rupe timp din rutină pentru dezvoltarea proprie, așa cum mi-a explicat o educatoare parentală din Cilibia, județul Buzău.

La prima sesiune se învață nouă pași pentru a ajunge părinți mai buni. De la creșterea stimei de sine a copilului prin evitarea comparațiilor, fixarea unor limite, dragoste necondiționată, exprimarea clară a așteptărilor și până la cunoașterea propriilor granițe ca părinte.

Oricât de simplu ar suna, meseria de părinte nu vine niciodată cu indicații. Iar problema nu ține neapărat de mediul rural. Nici ai mei nu au înțeles vreodată că sunt responsabili de stima de sine a propriilor copii, iar eu am fost crescută la oraș.

Regulile vin fără obligații. Nimeni nu impune părinților, niciodată, după ce valori să-și crească copilul, dar ei trebuie să înțeleagă consecinţele pe care anumite comportamente le au pe termen lung. Apoi aleg ei ce vor face.

„Copilul sare și urlă, un comportament normal pentru vârsta lui”, spune Dana Gaterniuc, educator parental și director al unei școli premiată de Iohannis.

Ca un părinte ideal, își păstrează vocea neutră, în timp ce explică cum ar trebui să reacționezi când vrei să urli: numeri în gând de la unu la zece și respiri adânc, ca în orice film hollywoodian care implică o gravidă în travaliu. Până termini, trece și dorința de a-ți lovi copilul. Din păcate, pentru 11 la sută dintre părinții români, prima reacție la o boacănă este un tras de păr ori cel puțin o palmă. Ceea ce nu e de mirare, având în vedere că am conștientizat abia acum un deceniu că disciplina la clasă nu se face cu arătătorul de lemn de nuc poreclit Moș Nicolae.

Ca în orice lecție de comunicare din gimnaziu și până la facultate, pe ecran e proiectată aceeași grafică despre cum comunicarea se face printr-un canal, între emițător și receptor. Ceea ce nu stârnește prea mult interes.

Uneori, în familie nu-ți spune nimeni că te iubește. Deși asta se întâmplă mai des în mediul rural, nici copilăria la oraș nu-ți garantează că primești un mesaj atât de simplu de la părinți. Mie mi s-a întâmplat doar când am plecat de acasă. Apoi, violența verbală este mult mai des întâlnită decât violența fizică, iar ignorarea copilului este o realitate în multe case. Astea sunt lucruri pe care părinții le învață în timpul sesiunii.

Suntem 12 cursanți, împărțiți în grupe de câte doi. Fiecărei echipe i se dă o singură cariocă: unul trebuie să deseneze o casă, celălalt un elefant, dar nu ni se spune că astfel trebuie să învățăm să cooperăm. Eu mă înțeleg din priviri cu partenera să o facem pe rând și ne alegem cu un elefant lângă o casă. Dar niciuna dintre cele două colege din stânga nu cedează carioca, așa că elefantul lor este o mâzgălitură peste o casă. Adulții nu sunt educați să cedeze din autoritate, iar viața de familie nu prea are legătură cu despotismul, explică educatorii.

În aceeași sesiune, am învățat că responsabilizarea copilului e importantă, că nu trebuie să-i cureți mereu banana, dacă vrei să se descurce cu ușurință în viață. Dar nici să-l trimiți la cinci ani cu cheia de gât la școală, ca în anii ‘90, nu e ok. Responsabilizarea trebuie făcută cu porția, pornind de la lucruri simple, precum spălatul farfuriei după masă.

„De ce ai vărsat ulei pe covor, bă? Muncesc degeaba pentru voi. Ce sunt eu, sclavul vostru?!”, scriu pe un bilet o reacție posibilă la o boacănă făcută de copil. Îl pasez partenerei din dreapta, care trebuie să transforme morala mea în ceva pozitiv, pentru că nu fiecare boacănă este un capăt de lume. Mi se întoarce cu: „Să știi că uleiul distruge covorul, iar acum trebuie să luăm unul nou. Nu o să mai avem bani de mers la mare”.

E ușor, când ai o familie numeroasă, să nu mai fii atent la nevoile emoționale ale fiecărui membru. De aceea, părinții sunt învățați să petreacă măcar o oră cu copilul, zilnic. Astfel, el va învăța că, atunci când are o problemă, poate să-i spună părintelui, care își va rupe timp din rutina lui, ca să-l ajute.

„Asta e cea mai grea lecție”, spune educatoarea parentală. Fiecare cursant spune ce înseamnă pentru el abuzul emoțional, financiar și fizic. Nu dăm definiții, pentru că astea nu ating pe nimeni.

„Mulți părinți înțeleg cu greu că neglijarea copilului este o formă de abuz, așa cum este și când ignori urletele din curtea vecinilor”, explică educatoarea.

Unii educatori parentali aleg să le vorbească părinților și despre asta, pentru că opționalul de educație pentru sănătate, din programa școlară, ajunge la aproximativ șase la sută din elevi. Tradiționaliștii tremură la gândul că copiii lor ar afla răspunsuri la întrebările pe care le au. Dar dacă părinții știu cum să le vorbească, măcar cineva o va face. Uneori, rezultatele nu întârzie să apară.

Momentan, cursurile de parenting ajung în special în zone vulnerabile din mediul rural, tocmai pentru că acolo se pot focaliza pe familii defavorizate. Deși Noua Dreaptă încă mai protestează pentru retragerea Strategiei Naționale de Educație Parentală, ea a murit de mult la ministerul Educației.

Rămâne ca fiecare să decidă dacă e ceva de speriat în cursurile de educație parentală și dacă își dorește încă o generație traumatizată, cu răni adânci, lipsită total de inteligență emoțională și educată să-și reprime sentimentele.