Am vorbit cu muzicianul Mihail despre prejudecățile românilor față de moldoveni

Mihail este un muzician moldovean mutat în România, despre care ai auzit mai mult ca sigur prin hitul lui viral „Mă ucide ea", care a strâns peste nouă milioane de view-uri pe YouTube. Deși s-a născut între Moldova și Transnistria, el s-a dus la Universitatea de Artă şi Design din Cluj-Napoca și chiar mi se pare c-a preluat destul de mult din accentul ardelenesc de acolo.

Pentru că este un exemplu de succes al emigrației de peste Prut, am vrut să vorbesc cu el și să aflu prin ce experiențe a trecut în primele zile la noi în țară, ca să aflu cum e șocul cultural și ce prejudecăți întâmpini când vii ca puștan din Moldova-n România.

VICE: Salut, Mihail, cum a fost când ai ajuns în România?
Mihail: Am fost cel mai pierdut om din lume. Era 12 sau 13 octombrie. Eu am pornit în pantaloni scurți, că era destul de cald la noi, în Moldova. Am adormit și m-am trezit în Brașov, unde vedeam zăpadă pe mașini. Simțeam c-am ajuns în alt colț al lumii. Suntem țări vecine și aici deja ningea. Eu mai fusesem odată când aveam vreo 11 ani, c-un proiect de vacanță pe litoral, dar n-am văzut altceva decât județul Constanța atunci.

Ce-ți mai amintești din prima zi în Cluj?
Am primit amendă că m-am urcat în troleibuz și nu mi-am luat bilet. S-a apropiat o femeie de mine și mi-a zis: „Biletul la control", așa că i-am zis: „N-am, dar zi-mi cât costă". În Chișinău, vine o femeie și-ți zice cât costă biletul, apoi ți-l vinde. Îmi cereau 20 de lei suprataxă, adică o sută de lei moldovenești. I-am arătat pașapoartele, că eram vreo trei moldoveni și i-am dat toți trei împreună 20 de lei.

Cum era să te adaptezi la limba oamenilor de aici?
Era ciudat pentru mine în facultate, că toți vorbeau o limbă română pe care n-am auzit-o niciodată. Eu am venit de pe partea cealaltă a Nistrului și acolo nu se vorbește neapărat în rusă, dar noi când nu știm un cuvânt, îl folosim p-ăla în rusă, se face o îmbinare între limbi. De-asta ațipeam uneori la primele ore de Filosofia Artei. Pe lângă asta, nu făceam diferența între cursuri și seminarii, mă duceam la primele și dormeam la celelalte, până mi-am dat seama că n-aveam prezențe suficiente. A fost foarte greu.

Cu banii cum te descurcai?
Într-o lună am cheltuit mai mult de cinci sute de euro, pentru că mi se părea că totul e atât de ieftin la voi, gen trei lei berea. Problema e că un leu românesc înseamnă, de fapt, patru lei moldovenești. Faza tristă e că îmi virau ai mei banii în cont pe cardul făcut în Moldova. Adică, de fiecare dată când scoteam zece roni la bacomat, mă trezeam taxat cu trei euro. Voiam să le fac cinste unor prieteni și am sunat-o pe maică-mia să-i spun că nu mai am bani după ce-am plătit chiria. Deja îl auzeam pe taică-miu pe fundal care urla „Păi ce, eu o să muncesc ca să-i trimit cinci sute de euro pe lună."

Care au fost cele mai grele prejudecăți peste care a trebuit să treci de când ai venit aici?
La început m-am simțit foarte singur, mi-era foarte greu să intru în contact cu oamenii, mi-era rușine să deschid gura. Mai aveam niște prieteni din Basarabia aici. În regiunea de unde vin eu, care-i pe lângă ucraineni, e un stereotip că românii fură și mi-era frică să nu-mi dispară telefonul. La un moment dat l-am scos din buzunar și mi-au căzut 30 de lei, fără să-mi dau seama. S-a apropiat un tip de mine și mi-a zis „nu te supăra, au căzut banii tăi". Eu m-am panicat, l-am luat pe sus și am urlat la el „care bani, ce-i cu banii mei?!" Mi-a explicat și am văzut că niște oameni stăteau în semicerc în jurul banilor mei. I-am mulțumit rușinat și am rămas superimpresionat de chestia asta, nu m-am așteptat la așa ceva.

Wow, ai mai avut și alte șocuri d-astea cu decența ardelenilor?
Toți erau atât de amabili, încât la un moment dat aveam senzația că aveau ceva cu mine. Am întrebat o bătrânică unde e secretariatul Universității de Arte și Design. M-a oprit un tip de vreo 25 de ani care a auzit ce-am spus și mi-a zis hai, că mă conduce spre secretariat. Mi-am zis „sigur e gay". Mi se păreau suspecți prin amabilitatea lor, când de fapt eu eram bolnav prin suspiciunea mea. Am prins la un moment dat niște oameni care se înjurau pe transportul în comun cu formule gen „sărut mâna, dom'le, dar mai dute-n…" Asta față de Moldova unde mi s-a întâmplat să mă calce cineva-n picioare și să-mi zică „ai grijă pe unde mergi, băiatu'!".

Ți se pare că au avut și oamenii de acolo unele prejudecăți față de tine?
N-am simțit. A fost doar o fază când mă schimbam la sală și ascultam niște tipi care vorbeau despre cât de proști sunt moldovenii. Mi-am zis: „altul care-mi confirmă că trebuie să-mi țin gura închisă". E un pic trist. Pentru noi e foarte impresionant când vezi un tip de vârsta ta care se exprimă atât de elocvent și simțeam că n-aveam un vocabular decent. Mi-am dat seama că trebuie să citesc și să învăț, că prost nu sunt. A fost ca un fel de stagiu în armată pentru mine.

Mi-era rușine de mine că mă simțeam un pic barbar în societatea asta amabilă și civilizată. M-au marcat liniștea și calmul colegilor, mai ales că eu eram foarte agitat în anul întâi. Și eram fascinat că aveam unii de 40 sau chiar 50 de ani care veneau să învețe istoria artei. Toți pe care-i cunoșteam acolo deja știau programare, știau ce afaceri vor să-și deschidă, dar eu eram pierdut în spațiu. Dar încet-încet mi-am dat și eu seama.

Cum a fost Bucureștiul față de Cluj, ca experiență?
În București am avut ghinion să prind totul foarte neospitalier de fiecare dată când ajungeam. Prima imagine cu Bucureștiul e când am coborât din autocar într-o autogară și l-am văzut pe unul care bătea un rom, că i-ar fi furat ceva din magazin. Era vremea proastă și trebuia să-mi găsesc cazare. Un taximetrist îmi zicea că mă costă 30 de lei o cursă despre care prietenii mi-au zis c-ar costă maximum zece. I-am zis să pornească aparatul, dar el insista că și dacă-l pornește tot 30 îmi ia. M-am urcat în altul care mi-a luat zece lei, dar m-a lăsat la jumatea drumului. Mi-a spus: „Uite, eu nu mai pot să merg, dar o iei înainte, mergi un pic, faci dreapta, apoi stânga". Fără să-mi dau seama, m-am dat jos și am luat-o la picior. Mai era un taximetrist pe drum, care mergea paralel cu mine și tot insista, dacă nu vreau să merg cu el. I-am zis „prietene, mulțumesc, dar nu am nevoie". A reacționat agresiv și a urlat la mine că „noi aici nu suntem la Cluj să-mi vorbești cu prietene".

Ideea e că abia acum am simțit magia Bucureștiului, are farmecul lui. Toată lumea-mi zicea să mă mut aici, dar mi-era frică. Acum vreau să vin aici, că nu cred că-s diferențe atât de mari. Doar că voi ați ieșit din comunism un pic mai devreme decât noi.

Tu practic ai trecut prin două accente deja. Cum ți se pare cel bucureștean?
Da, e greu, înainte să vin aici eu exersam cum să vorbesc „Bună ziua, mă numesc Mihai, ce mai faceți?". Mă gândeam c-o să mă consume chestia asta și o să slăbesc. La Cluj nu se simte așa tare accentul ca la București, față de moldovenească. Ăsta de bucureștean e așa, mai de șmecher, mai dinamic, mai agitat. Prima oară când am ajuns în Cluj mă umfla râsul când vedeam că vorbeau atât de academic și diferit față de noi, mi se părea altă limbă. Colegii mei din clasă ziceau „ciao" când intrau în clasă și „salut" când plecau. Eu le ziceam că nu-i ok, c-ar trebui să fie invers. Treptat m-am deprins și când mergeam în Moldova ziceam „ceau" și mă corectau cei de acolo.

Te privesc altfel oamenii când te întorci în Moldova?
Da, consătenii nu mă înțeleg deloc la faza cu barba și cu pălăria. Îmi zic: „Bă, te-ai dat în român deja, vii cu pălăria în cap. N-ai lame de ras? Lasă că-ți trimitem noi o cutie, nu-i problemă." Când mă întorc acasă trebuie să mai bag rusisme de la noi când vorbesc, altfel ajung să par fițos dacă vorbesc ca la Cluj.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre Moldova:
Moldova are Talent e mai tare ca orice emisiune de profil din România
Fotografiile care îți arată absurdul vieții din Republica Moldova
Trenul România-Moldova a fost inaugurat cu lăutari și politicieni care fumau ilegal