Povestea tulburătoare a celei mai lungi răpiri din istoria mafiei italiene

Carlo Celadon era acasă la el în orășelul italian Arzignano și lua cina singur. Tatăl tânărului de 19 ani, un antreprenor înstărit, era în vacanță cu sora lui, iar fratele mai mare al lui Carlo era plecat în luna de miere. Deodată, patru bărbați înarmați au spart ușa și au intrat în casă. L-au legat pe Carlo, l-au băgat în portbagajul unei mașini și au plecat. În noaptea aceea, pe 25 ianuarie 1988, Carlo a devenit victima celei mai lungi răpiri din istoria Italiei.

Cei patru bărbați erau membri ‘Ndrangheta, o grupare mafiotă puternică din regiunea Calabria. Astăzi, gruparea are un rol cheie în traficul global de droguri. E specializată în cocaină și generează un profit anual estimat la 44 de miliarde de euro. Înainte să ajungă la acest statut, ‘Ndrangheta și-a construit averea prin răpirea membrilor unor familii bogate și cererea unor sume exorbitante pentru răscumpărare. În timpul sezonului de răpiri, de la sfârșitul anilor 1960 până la începutul anilor 1990, au luat ostatice aproape șapte sute de persoane.

Jurnalistul italian Pablo Trincia a reconstruit povestea lui Carlo despre suferință umană și rezistență într-un episod al podcastului italian Buio (Întuneric). „Această perioadă marchează un punct de turnură în ascensiunea clanurilor mafiote”, mi-a zis Trincia la telefon. „‘Ndrangheta a construit un adevărat sistem concentrat în jurul răpirilor, care implica reinvestirea câștigurilor în activități ilegale mai profitabile, precum piața de imobiliare și traficul de droguri.”

Revenind la acea seară din ianuarie 1988, răpitorii lui Carlo au condus 17 ore non-stop până la Aspromonte în Calabria, unde avea sediul ‘Ndrangheta. Acolo, l-au pus în lanțuri și l-au coborât într-o groapă săpată în pământ. I-au lăsat doar o pâine drept masă. Carlo știa de la știri că răpirile pot dura până la șase luni, pentru că negocierile și organizarea banilor pentru răscumpărare luau mult timp. „Mă așteptam la o lungă perioadă de suferință”, a zis el în podcast.

Captiv în groapă, pe Carlo l-a lovit o amintire de care n-a putut scăpa. Într-o noapte, lua cina cu tatăl lui în timp ce se uita la o știre despre încă un ostatic care fusese eliberat. Și-a întrebat tatăl ce ar face într-o astfel de situație. Candido l-a privit în ochi și a scuturat din cap, în sensul că nu le-ar da niciodată banii. „M-am temut că o să mă lase să mor”, a zis Carlo.

În realitate, tatăl lui a venit în fugă din vacanță, gata să facă orice ca să-și salveze fiul. Zile întregi, familia a primit apeluri telefonice false de la farseuri care pretindeau că îl au pe Carlo. Familia Celadon a așteptat anxioasă trei luni până să fie contactată de adevărații răpitori. Apoi, un bărbat cu pseudonimul Agip a cerut cinci miliarde de lire italiene pentru eliberarea lui, echivalentul a 2,6 milioane de euro astăzi.

Dar Carlo nu știa nimic despre toate astea. În lunile de tăcere, răpitorii i-au hrănit cele mai groaznice temeri și i-au zis că tatăl lui refuză să plătească. I-au cerut să îi scrie tatălui lui scrisori în care să-i implore ajutorul, scrisori care n-au fost trimise niciodată. Când Candido a cerut dovezi că fiul său e în viață înainte de începerea negocierilor, i-au dat o înregistrare în care Carlo îl acuza că îl abandonează și se gândește doar la banii lui.

După primul telefon, procurorul local Tonino De Silvestri a preluat conducerea asupra cazului. „Existau două curente de gândire”, a explicat De Silvestri în podcast. „Unii credeau că averea familiei ar trebui blocată, ca să-i preseze pe infractori să renunțe la răscumpărare, și că orice contact ar trebui evitat. Alții sugerau că familia ar trebui să decidă ce e de făcut.” De Silvestri a ales un compromis. Inițial a blocat averea, dar l-a lăsat pe Candido să vorbească cu răpitorii. Ideea era ca poliția să vină peste ei în momentul schimbului.

Au trecut multe luni și Carlo a rămas înlănțuit în groapă. „Mirosul mâncării pe care mi-o dădeau atrăgea șoarecii, așa că stăteam într-un colț. Puneam o bucățică de brânză sub o sticlă și atunci când veneau șoarecii, îi omoram. Au intrat și șerpi. Știam că dacă mă vor mușca, răpitorii n-o să mă ducă la spital.” Altădată, Carlo era să se înece după ce o furtună a umplut groapa cu apă. „Am urlat din răsputeri, dar nu m-a auzit nimeni.”

Până la urmă, Candido și Agip au căzut de acord să se întâlnească. Candido a urmat instrucțiunile și a lăsat banii, dar nu l-a primit pe Carlo. Poliția, care staționa în apropiere, i-a urmărit pe bărbații care luaseră banii și au ajuns la o casă unde au arestat cinci persoane. Dar Carlo și banii dispăruseră deja.

Cu puțin timp înainte de raid, mafioții îl mutaseră pe Carlo într-o peșteră în pădure. Comunicarea s-a oprit total timp de șapte luni. Familia lui Carlos îl credea mort. Până la urmă, Agip i-a contactat din nou și a cerut din nou cinci milioane de lire. Tonul lui a devenit tot mai agresiv. „Spune-mi dacă nu vrei să dai banii și-ți trimitem capul lui”, i-a zis lui Candido.

Câteva luni mai târziu, s-a aranjat o altă întâlnire. Candido negociase a doua răscumpărare la două miliarde de lire italiene (aproximativ un milion de euro). În dimineața zilei de 4 mai, 1990, după 831 de zile de la răpire, Carlo a fost în sfârșit eliberat.

„M-au lăsat pe jos, pe o autostradă”, își amintește el. Un șofer l-a văzut și a chemat poliția. Carlo slăbise treizeci de kilograme și nu se putea ține pe picioare. A refuzat să vorbească la telefon cu tatăl lui, convins fiind că fusese ținut captiv atâta timp pentru că tatăl lui refuzase să plătească răscumpărarea.

„Cel mai mult m-a impresionat cum a reușit să nu înnebunească. A supraviețuit doi ani jumătate într-o groapă, fără să aibă nimic de făcut decât să numere secundele între răsărit și apus, cu gândul constant că familia îl abandonase și că ar putea fi ucis în orice clipă”, a explicat Trincia.

Conform Revistei Italiene de Criminologie, răpirile nu erau doar o sursă de venit pentru ‘Ndrangheta, ci și un mod de a băga frica în public și de a face autoritățile să pară neputincioase. Gruparea mafiotă a creat o rețea loială de persoane în jurul ei prin distribuirea unor părți din venit în satele sărace din Aspromonte. Astfel, reușeau să fie foarte greu de urmărit și de prins.

Trincia a zis că, la câțiva ani după eliberarea lui Carlo, autoritățile au reușit să-l găsească și să-l aresteze pe Agip în timpul unui raid pentru trafic de droguri. „Au ascultat înregistrările telefonice și i-au recunoscut vocea. Dar a fost un noroc chior și s-a dovedit că oricum era doar unul dintre numeroșii intermediari.”

Restul răpitorilor au dispărut cu tot cu banii.

Articolul a apărut inițial pe VICE IT.