Cum e să fii violată și să ți se spună că n-ai voie să vorbești despre asta cu nimeni

Hazel Southwell a fost violată de un grup de bărbați în 2010 și i s-a spus că notițele de la sesiunile de terapie ar putea fi folosite în tribunal.

Nu multă lume știe că victimele violurilor și ale hărțuirilor sexuale ale căror cazuri sunt analizate de sistemul de justiție din Anglia și Țara Galilor sunt descurajate să vorbească cu psihologi despre ce li s-a întâmplat, pe motiv că notițele din sesiunile de terapie ar putea fi folosite în tribunal. Activiștii împotriva violenței sexuale au cerut o reformă urgentă a legislației. Dar oare cum e să ți se spună că nu poți face terapie după ce ai fost violată? VICE a vorbit cu trei femei care au trecut prin asta.

Am fost violată în 2014 de o persoană pe care o cunoșteam foarte bine. Era prieten cu alte persoane de care eram apropiată, ceea ce a îngreunat mult situația. Am hotărât să merg la poliție după ce a început să mă hărțuiască pe Facebook și prin mesaje pe mobil. Am avut o cădere nervoasă din cauza stresului și o colegă de-ale mele m-a dus, în cele din urmă, la poliție.

Când ești violată, e foarte intruziv și traumatizant să treci prin examinarea medicală și toate celelalte procese. A durat un an până când a fost pus sub acuzație și încă unul și jumătate până când a început procesul. În perioada asta, m-am chinuit să-mi păstrez sănătatea mintală și jobul.

Am rămas cu sindromul de stres post-traumatic. Corpul îmi rămăsese blocat în momentul atacului. Am avut flashback-uri, insomnie, depresie și anxietate. Multă vreme mi s-a părut că-l vedeam pe violator în autobuz și trebuia să mă dau jos pentru că aveam atacuri de panică. Am avut chiar și câteva tentative de sinucidere. Aveam nevoie disperată de terapie.

Am apelat la Solace Women's Aid, o organizație pentru victimele violenței sexuale și domestice. Mi-au recomandat 12 ședințe de terapie. În cadrul terapiei dinaintea procesului, nu ai voie să vorbești despre agresiunea propriu-zisă – doar despre emoțiile pe care ți le-a cauzat. M-am întrebat oare de ce nu avem voie să vorbim despre ce s-a întâmplat. Simțeam că sunt pusă pe hold, că trebuie să îmi reprim sentimentele. Între timp, toată viața îmi era expusă în fața procurorilor și a apărării, care puteau folosi orice doreau împotriva mea.

Terapia pre-proces n-a fost de ajuns. Când suferi de stres post-traumatic cauzat de o hărțuire sexuală, ai multe gânduri sinucigașe. Pentru o victimă, interdicția de a merge la terapie se poate transforma într-o condamnare la moarte. Le obligi pe victime să trăiască nociv și le obligi să stea singure cu gândurile lor întunecate.

Cu trei zile înainte de proces, serviciile de protecție a victimelor au renunțat la cazul meu pe motiv că nu există suficiente dovezi, iar asta m-a devastat. Apoi am făcut terapie foarte mult timp. Terapeutul m-a ajutat să realizez că nu a fost vina mea pentru ce s-a întâmplat. Fără terapie, cred că n-aș mai fi azi aici.

În iulie 2010, am fost răpită, drogată și violată de un grup de bărbați. Am fost imediat la poliție și am crezut, în naivitatea mea, că agresorii vor fi condamnați pe loc, mai ales că am reușit să identific casa în care se întâmplase totul.

Am regretat aproape imediat că m-am dus la poliție. După un viol, singura dovadă e propriul tău corp. Ți se confiscă telefonul și ești reținută la secție ore în șir, timp în care ești examinată. Am stat în secție de la nouă dimineața până la 11 seara.

Poliția n-a arestat pe nimeni. Odată cu trecerea timpului, am început să-mi pierd speranța că îi va prinde vreodată pe bărbații care m-au atacat.

Am fost trimisă la terapie prin Havens, un serviciu specializat în cazuri de violență sexuală. Terapeuta mea m-a avertizat că tot ce vorbim poate fi folosit la proces, așa că a trebuit mereu să am grijă ce lucruri menționez despre viața mea.

În cazurile de viol, de multe ori e pus la îndoială caracterul victimei. Ești întrebată de ce mergeai singură pe stradă noaptea sau dacă purtai fustă scurtă. Faptul că notițele din timpul terapiei sunt folosite la proces te face să te simți că tu ești persoana acuzată și judecată. Gândurile cele mai intime ale agresorilor nu sunt citite în tribunal, dar ale victimei da.

Am fost violată în 2006, când aveam 15 ani. N-am fost la poliție pentru că aveam impresia că e vina mea, că făcusem eu ceva greșit. Am ținut totul în mine până în februarie 2018, când am căutat pe Google numele violatorului meu. Am găsit o grămadă de articole care spuneau că fusese arestat pentru un alt viol. M-am simțit oribil că nu am raportat violul la poliție, pentru că aș fi putut salva alte victime. M-am dus imediat la poliție.

Mi-au zis că voi primi un consilier, dar că toate informațiile pe care i le voi da ar putea fi folosite la proces și accesate de către avocatul violatorului. Știu că am fost foarte șocată. M-au trimis la un centru pentru victimele hărțuirii sexuale, iar cei de acolo mi-au confirmat spusele poliției. Evident, am fost foarte tulburată. Mi s-a zis că nu voi putea vorbi despre atac, ci doar despre cum m-a făcut să mă simt. Mi s-a părut ridicol.

A fost foarte frustrant să știu că orice spun în terapie poate fi folosit împotriva mea. Mă îngrozea gândul că un avocat va încerca să mă umilească prin intermediul declarațiilor pe care le dădeam în terapie. M-am simțit atât de singură să nu pot vorbi confidențial cu nimeni. Am intrat în depresie. Timp de mai multe săptămâni, n-am făcut nimic decât să merg la muncă și să plâng când mă întorceam acasă. Când i-am zis mamei că nu pot vorbi cu un terapeut, mi-a zis să îi spun ei. Dar mi-a fost groază să-i povestesc detaliile traumei mele.

Am citit că victimei i se interzice terapia pentru că ar putea fi influențată și învățată ce să spună. Dar oricum nu poți preveni asta. Cât am stat și am așteptat să înceapă procesul, am devenit atât de obsedată încât stăteam acasă și exersam ce o să spun la tribunal. Sunt atâtea povești despre victime făcute praf de avocatul violatorului încât eram hotărâtă să nu pățesc asta și să fiu pregătită. E frustrant să auzi că ai putea fi percepută drept o mincinoasă.

În octombrie 2018, poliția mi-a zis că nu am suficiente dovezi ca să încep procesul. Am fost devastată, dar și ușurată pentru că am putut în sfârșit să vorbesc despre traumă. De când poliția a renunțat la cazul meu, am început să merg la terapie și asta m-a ajutat enorm. Nu înțeleg care e rostul terapiei înainte de proces dacă nu ajută victima.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.