Am ales să fac avort în România și oamenii mă judecă de parcă ar fi fost copilul lor

Avortul meu a fost programat într-o zi frumoasă și însorită de primăvară. Era cald, și în fața clinicii era un non-stop în care am intrat să-mi cumpăr apă. În timp ce așteptam restul, am închis ochii și mi-am amintit, fără să vreau, de buticul în care opream când mergeam cu ai mei la mare, acum o sută cincizeci și șapte de ani - sau ceva de genul ăsta - nici nu mai țin minte câți ani au trecut de atunci. A fost o senzație atât de vie, o nostalgie atât de cumplită, că m-am trezit plângând.

Nu pentru că aveam vreun regret, ci pentru că mi s-a făcut brusc dor de vremea aia, când eram protejată de toate lucrurile dureroase din lume.

Sarcina mea a fost un accident. O eroare de calcul combinată cu un rateu contraceptiv - furtuna perfectă. N-a fost rezultatul unui one night stand iresponsabil sau al unui abuz. Partenerul meu mi-a spus că mă va sprijini oricare ar fi decizia mea – și atât relația noastră, cât și situația financiară, ne-ar fi permis orice variantă.

Sunt o femeie educată, care și-ar fi permis să facă un copil și ar fi avut cu ce și cu cine să-l crească. Doar că pur și simplu atunci nu îmi doream unul.

Zilele astea (odată cu Marșul pentru Viață adus pe culmile notorietății de Asociația Pro-Vita și celelalte organizații din Coaliția pentru Familie), mi-au revenit destul de des în minte alea două săptămâni care s-au scurs între momentul când mi-am citit viitorul într-un băț pe care tocmai ce făcusem pipi și momentul când m-am trezit din anestezie și-am sărit din patul de la clinică, dorindu-mi nimic altceva decât să plec de acolo și să nu mă mai întorc vreodată.

Am studiat atentă dezbaterea și argumentele tuturor, pro-life sau pro-choice. Am văzut pancartele de la marș, am auzit discursurile. De-o parte, se aduc mereu în discuție zecile de mii de copii abandonați sau care trăiesc în sărăcie și mizerie, de multe ori niște amărâte consecințe nefericite ale lipsei de educație sexuală. De cealaltă, ideea că fătul e viu din momentul concepției, și că femeia are cumva obligația morală de a-l naște.

De ambele părți, însă, același unghi: avortul e în primul rând o problemă socială. Însă adevărul e că pentru o femeie care e pusă în situația de a decide dacă să păstreze sau nu o sarcină, avortul este o experiență a dracului de personală.

Că nu voiam să păstrez sarcina, asta a fost clar de la bun început. Mi-a trecut, într-o fracțiune de secundă, un întreg film prin cap: cum plimb căruțul prin fața blocului de 3-4 ori pe zi, ca multe din vecinele mele, care trec zilnic pe lângă mine cu o privire absentă și mișcări mecanice, de om care n-a mai dormit de câteva luni bune. Cum îmi urlă prin casă muzică de copii 18 ore din 24. Cum orice deplasare devine posibilă doar însoțită de 'nșpe mii de papornițe cu schimburi, biberoane, și tot felul de alte instrumente a căror utilitate n-am putut decât să o bănuiesc atunci când le-am văzut pe la prietenele mele cu copii. Cum, pentru tot restul vieții mele, o să fiu responsabilă pentru binele și fericirea altei ființe umane. În detrimentul propriei mele fericiri – pentru că sarcina nu fusese nici dorită, nici binevenită.

Să fie clar: am prietene cu copii - unele mai fericite în căsniciile lor, altele mai puțin fericite, dar absolut toate mândre și mulțumite că sunt mame, în ciuda greutăților de toate felurile și a eforturilor uriașe pe care le fac pentru a combina în mod fericit joburile cu maternitatea. Iar decizia de a face și a de crește un copil mi s-a părut întotdeauna de un curaj nebun.

Însă eu am știut întotdeauna că maternitatea nu-i de mine, principial vorbind. Dar atunci când am fost pusă în fața faptului împlinit, a devenit mai clar ca niciodată că pur și simplu nu vreau un copil în momentul ăla și că aș regreta pentru totdeauna dacă aș lăsa un astfel de accident să-mi schimbe complet viața.

Dar ceea ce m-a făcut să iau decizia finală a fost ideea că a aduce un copil nedorit pe lume e de o mie de ori mai rău decât un avort. Nu știu dacă aș fi fost o mamă rea sau bună, și cu siguranță, ca orice mamă, mi-aș fi iubit copilul.

Dar nu cred că l-aș fi iertat vreodată pentru felul în care mi-a deraiat, fără să vrea, întreaga viață. Și atunci, poate că fără să-mi dau seama, aș fi crescut un copil care ar fi purtat pentru totdeauna pe umeri povara regretelor mele.

Crezi că lucrul ăsta nu e rău? Că nu justifică un avort? Canapelele psihologilor sunt populate de copiii aștia care s-au născut nu pentru că au fost doriți, ci pentru că mamele lor n-au avut puterea de a se opune presiunii sociale care îți spune, ca un disc stricat, aceeași poveste, de la douăzeci de ani încolo: că scopul tău pe lumea asta, ca femeie, este să te reproduci. Că nu ești întreagă, împlinită sau cu adevărat femeie, dacă nu treci prin experiența maternității.

Că ești stricată dacă nu vrei să renunți la visurile tale pentru a deveni mamă. Că familia ta nu e completă fără un copil.

Că ești egoistă și că îți pasă doar de tine – preferata mea, pentru că egoismul mi s-a părut întotdeauna o noțiune care implică două părți, ești egoist pentru că ai putea face ceva pentru cineva, și totuși n-o faci. Pe cine ajută făcutul copiiilor dacă nu în primul rând pe tine? Că planeta e destul de plină, specia umană o duce, numeric vorbind, chiar bine.

Avortul nu e o chestie comodă și plăcută. Nu-ți pune nimeni muzică de relaxare. Nu-ți zice nimeni că totul o să fie bine. E scump, dacă alegi să-l faci la o clinică privată, și mizer, dacă alegi să-l faci la stat – unde numai să găsești un doctor care să facă asta poate fi o adevărată aventură.

Și probabil o sa te simți ca cea mai singură ființă de pe lume. Ca și cum ai pluti într-o bulă invizibilă, din care auzi ce spun ceilalți, dar în care știi că nu poate intra nimeni, pentru că e numai și numai a ta, o bulă de îndoieli și frici, dar și conștiința faptului că nu ai ajuns acolo degeaba, că motivele tale există și că nu le poți ignora.

Asistentele se uitau la mine de parcă eram ultimul gunoi uman și păreau că abia se abțin să nu-mi țină o teorie întreagă despre responsabilitate și maternitate ca fundament al feminității, doar că în cuvinte nu tocmai academice. Le-am spus că nu vreau să văd ecografia – au spus că e treaba mea dacă mă uit sau nu, dar că ele trebuie să mi-o arate. Le-am zis că nu vreau anestezie generală, pentru că vreau să fiu trează și lucidă, să-mi asum consecințele greșelii mele. Mi-au zis că ele n-au chef să mă audă răcnind de durere pe masă, că n-au nicio obligație să se chinuie cu mine – deși costul procedurii era unul care ar fi trebuit să justifice „chinul", iar anestezia generală e opțională.

Au trecut vreo zece secunde din momentul în care mi-au pus perfuzia până când mi s-a rupt filmul. Îmi amintesc și acum tencuiala de pe tavanul sălii.

Da, te simți vinovată, indiferent de motivele pe care le-ai avut. Da, îți dorești cu disperare să fi fost la fel de curajoasă sau de decisă ca toate celelalte femei din jurul tău, care se plimbă cu burțile la gura, greoaie și fericite, prin secția de Obstetrică, așteptând la rând pentru ecografii, în timp ce tu ești acolo pentru cu totul altceva.

Dar fundamental, decizia ta, oricare ar fi ea, trebuie să fie ceea ce îți dorești cu adevărat, altfel o să fii pentru totdeauna într-un continuu război cu tine.

Sunt convinsă că pentru orice femeie pusă în fața unei astfel de probleme, opțiunea unor ore de consiliere psihologică ar putea ajuta. Maternitatea e înspăimântătoare pentru unele dintre noi - poate vei fi surprins să afli că nu, nu toate femeile au fantezii scoase din reclamele la Coca-Cola, cu bebeluși mergând de-a bușilea pe sub bradul de Crăciun. Unora ne e frică să ținem și copiii altora în brațe. Îți poți imagina, așadar, ce panică îți poate inspira perspectiva propriei sarcini, de la toate poveștile horror asociate cu nașterea până la simpla idee că ai putea, fără să vrei, să-ți rănești propriul copil, pentru că habar n-ai ce să faci cu el. Sau că o să fii o mamă rea, care tocmai l-a adus pe lume pe Hannibal Lecter.

Așa că opțiunea unei discuții cu un terapeut, căruia să îi spui lucrurile astea, și care să te ia în serios, nu să te trimită la plimbare cu fraze clișeu precum: „o mamă simte natural ce trebuie să facă" poate ajuta, indiferent că vrei sau nu să păstrezi sarcina.

La fel de mult poate ajuta după avort, când, chiar și atunci când ești convinsă că ai luat decizia corectă, tot vei avea de aplanat un conflict intern. Pe mine terapia m-a ajutat, dar mi-am permis să o plătesc, independent, în lipsa oricărui astfel de sprijin din partea spitalului și la un extra cost, desigur.

Pe de altă parte, linia e fină: dacă discuția cu terapeutul devine obligatorie (așa cum e în unele state din SUA), totul devine doar o altă procedură invazivă și dezumanizantă, menită să-ți insufle ideea că toți ceilalți știu mai bine decât tine ce e bine pentru tine și corpul tău.

Totul se rezumă la libertate - libertatea de a alege consilierea psihologică sau nu. De a alege dacă vrei să ții sarcina, sau nu.

Habotnicilor, nicio femeie nu vrea să facă avort. Pentru niciuna nu e vreo plăcere sau o experiență așa, oarecare, ca și cum ți-ai scoate o măsea. Doare, și fizic, si psihic. Te vei întreba, pentru tot restul vieții tale, ce-ar fi fost dacă n-ai fi luat decizia aia, chiar dacă n-o regreți. E un posibil drum al vieții pe care îl închizi, definitiv și irevocabil, și asta e al naibii de nasol.

Dar decizia e a ta și numai a ta. Iar faptul că nu ai încă zece plozi acasă și patru clase nu înseamnă că ești mai vinovată. Faptul că ești o femeie educată, cu o situație financiară și personală ok, nu te scutește de accidente contraceptive și nici nu te obligă să faci copii, dacă nu ți-i dorești. Avortul nu este, din niciun punct de vedere, pro-life sau pro-choice, o problemă în primul rând socială, e o problemă în primul rând personală.

Corpul meu și deciziile mele, oricât de inconfortabile ar fi ele, îmi aparțin. Și dacă eu prefer să trăiesc cu ideea unui avort, în loc de ideea că aș aduce pe lume un copil nedorit, care s-ar putea să sufere pentru toată viața consecințele regretelor mele, atunci așa să fie. E responsabilitatea mea și mi-o asum, și statul, biserica și activiștii ar trebui să-și vadă lungul nasului, sau, dacă vor cu adevărat să facă ceva bun, să pună cârca la creșterea zecilor de mii de copii nedoriți din țara asta.

Marș afară din pizda mea, baieți. Exact.

Câteva luni mai târziu, donez sânge pentru un cunoscut. O doamnă asistentă mă întreabă diverse chestii pentru fișa medicală.

Și nici măcar nu era bărbat. Că dacă era bărbat, l-aș fi întrebat cum e posibil să fie așa obez și să nu îi placă să joace fotbal, că doar dacă e bărbat, trebuie, dar TREBUIE să joace fotbal și să fie într-o formă fizică perfectă. Altfel l-a făcut mă-sa degeaba pe lume.