Publicitate
sanatate mintala

Cum am trecut prin sevraj după un an de tratament antidepresiv în România

Să simți diverse lucruri mai mult sau mai puțin stranii, după ce renunți la medicamente, nu înseamnă că ești dependent de antidepresive.

de Irina Gache
22 Februarie 2019, 10:51am

Autoarea. Imagine din arhiva sa personală

Să îți dai seama că ai depresie e un pas important. Să recunoști în fața prietenilor și a părinților e un pas gigantic. Să te duci la doctor pentru sprijin specializat e deja un act de curaj. În România, treaba asta încă vine la pachet cu stigmatizare, fapt care te poate împiedica să cauți ajutorul care s-ar putea să-ți salveze viața.

Un studiu din 2017 a scos la iveală că peste două milioane de români suferă de depresie, iar numărul lor este în creștere. Stigmatul de nebunie ține de o slăbiciune de care nu vrem să auzim și nu ne interesează să o analizăm, așa că la nivel de societate preferăm să băgam lucrurile sub preș și să-i batjocorim pe cei care ajung să conștientizeze că au o problemă pe care vor să o rezolve. Paradoxal, dacă te gândești că primul pas spre schimbare este să recunoști că ai o problemă care te depășește.

Nu mi-am dat seama de asta până nu am trăit pe pielea mea iadul prin cronicizarea unei depresii mai vechi, pe care am reușit câteodată bine, alteori dizgrațios, să o neg cu desăvârșire. Asta până când nu am mai avut unde și cum să mă ascund.

În urmă cu un an și jumătate am suferit o ultimă cădere nervoasă care m-a aruncat în ghearele disperării. M-am dus val vârtej la balcon și am vrut să sar. Mă simțeam condusă de disperarea și durerea cu care nu mai știam ce să fac. Tot ce voiam era să se termine odată. A fost prima oară când nu m-am gândit ca altădată la cei pe care aveam să-i las în urmă. Și, cu toate astea, în momentul acela m-am oprit și m-am trezit ca dintr-o compulsie. A fost momentul când am ales viața.

Așa am ajuns să cer ajutorul. Am vorbit cu o prietenă terapeută care m-a îndrumat întâi către psihiatrie, fiind într-o stare gravă. Am fost diagnosticată cu episod depresiv sever și mi s-a oferit un tratament cu antidepresive (Cipralex) și anxiolitice (Anxiar). Am avut norocul ca psihiatra recomandată de prietenă să fie una cu coloană vertebrală și etică bine înrădăcinată. Nu mi-a dat un tratament care să mă facă legumă (așa cum auzisem din panicile altora) și mi-a explicat de la bun început ce implică el. Am luat Anxiar o perioadă scurtă de timp, fiindcă tratamentul de lungă durată cu el nu este indicat, din cauza potențialul adictiv major.

Tratamentul anti-depresie dă rezultate reale

Anxiar-ul este un anxiolitic folosit în tratamentul tulburărilor anxios-depresive și pentru inducerea somnului etc. Îți reduce anxietatea și-ți oferă un sentiment de calm sau de somnolență în cazul unei doze mai ridicate. După ce a început să-și facă efectul Cipralex-ul, am redus Anxiar-ul până nu am mai avut nevoie de el. Cipralex-ul este un antidepresiv care acționează prin creșterea concentrației de serotonină din creier. Odată ce începe să-și facă efectul antidepresivul, tulburările de somn, cele cognitive și anxietatea se reduc vizibil.

Am făcut tratament cu 15 miligrame de Cipralex pe zi timp de un an și jumătate. În tot timpul ăsta am făcut și terapie, iar o dată pe lună mergeam la psihiatră care îmi verifica tratamentul și-mi făcea modificări la el, dacă era cazul. Este foarte importantă într-un astfel de tratament comunicarea regulată cu doctorul.

Să mergi la psihiatru nu se rezumă la o rețetă și un bună ziua. Cel puțin la un psihiatru care știe ce face, fiindcă există și cazuri nefericite.

După ce m-am pus pe picioare, a venit acel moment în care am decis împreună cu psihiatra mea că ar fi ok să încheiem tratamentul și să continui să-mi deznod problemele în terapie, pe care o fac și în prezent.

Încheierea unui tratament psihiatric nu se face ca și cum te-ai lăsa de cartofi prăjiți. Trebuie urmărită și scăzută treptat doza de medicamente. Pe parcursul a două luni am ajuns să scad treptat de la 15 miligrame (o pastilă dimineața și o jumătate la prânz) până am ajuns la doar o jumătate de pastilă dimineața.

În decembrie anul trecut le-am oprit de tot. Nu știam exact la ce să mă aștept, fiindcă deși sunt simptome similare, la fiecare pacient în parte, întreruperea medicației este diferită. Ea poate fi urmată de ceea ce se cunoaște, în termeni generali, ca sevraj - dar efectele variază de la pacient la pacient.

Ziua unu

Am început să am dubii și să mă tem că poate fac o greșeală. Mi-au revenit mici pusee de anxietate pe care din fericire le-am tolerat și înțeles destul de bine. Fizic eram puțin mai agitată decât de obicei și simțeam cum îmi revin emoțiile bucată cu bucată la un nivel mai profund. Tratamentul cu antidepresive nu-ți anulează emoțiile, ci te ajută să le gestionezi mai bine - adică să stai cu starea respectivă fără să acționezi impulsiv pe baza ei (cum am acționat eu în momentul în care am pornit ca teleghidată spre balcon) - ca să nu te arunce într-o mare de disperare.

Ziua doi

M-am trezit cu o stare de letargie. Am băut cafeaua de dimineață crezând că mă va pune pe picioare, numai că nu s-a întâmplat așa. Am plecat la redacție și cu fiecare pas pe care îl făceam simțeam niște fiori în corp ca mici impulsuri electrizante. Mi-am luat suplimente de Magneziu și Omega 3 și mi-am văzut de treabă. Din fericire, starea nu mi-a afectat productivitatea sau capacitatea cognitivă, deci am fost destul de funcțională.

Ziua trei

Am crezut că am răcit și c-am făcut febră. Mă simțeam ca atunci când ai gripă cu febră 40 de grade, numai că nu aveam nicio durere, nu-mi curgea nici nasul, iar termometrul îmi arăta că aveam o temperatură normală. Au continuat și acele impulsuri electrice. Acum realizez că acele impulsuri, în cazul meu, erau legate de anumite emoții care acum nu mai aveau o plasă sub forma medicamentelor. Plasa eram acum eu, care fiind pe drumul cel bun, aveam capacitatea să le gestionez fără să mai cad în hăul depresiei și anxietății paralizante. Am sunat-o pe psihiatră și i-am spus prin ce trec. M-a liniștit spunându-mi că este doar sevrajul și că în medie ar trebui să mă țină două săptămâni, iar în cazul în care în care nu se oprește, vom găsi o soluție.

Ziua patru

Starea persistă și mă simt și puțin amețită. Lucrurile din jur care înainte nu mă mai afectau atât de tare au început să mă irite și să mă enerveze. La supermarket statul la coadă cinci minute îmi părea o eternitate și m-am abținut cu greu să nu-i zic vreo două unei cliente care țipa în telefon și-și detalia ziua, în timp ce-și arunca produsele pe bandă dând coate celor din jur. Seara mă bag în pat cu o carte și, la scurt timp după, fac un atac de panică pe baza unui sunet puternic de la vecini. O simplă sperietură normală și firească s-a transformat într-un adevărat coșmar în care am tremurat necontrolat aproape o oră. Am reușit să mă liniștesc și să adorm într-un final.

Ziua cinci

Am fost la terapie și am aflat că acel atac de panică avusese legătură cu oprirea tratamentului. Am plecat de acolo puțin mai liniștită, dar starea aia de gripă și fiorii electrizanți încă persistau. Seara m-am dus la un prieten și ne-am uitat la o comedie. Momentele cu prietenii m-au ajutat să nu mă simt singură cu toate stările astea și să-mi canalizez atenția și pe alte lucruri decât faptul că mă simțeam ca dracu.

Ziua șase

Mă trezesc la fel și încep să mă enervez și să-mi pun problema dacă voi reuși să fac față stărilor. Mi-a trecut prin minte să-mi fac programare la psihiatra mea ca să-i spun că nu pot să duc încă sevrajul și că mai vreau să continui tratamentul. Simțeam că-mi pune capac, ba chiar m-am dus atât de departe, încât am început să mă întreb dacă nu cumva mă voi simți așa pentru totdeauna și va trebui să mă obișnuiesc cu asta.

E bine să știi însă că nimic nu este pentru totdeauna, totul este trecător, inclusiv stările emoționale, psihice, induse de un sevraj sau naturale. După ce am analizat asta mi-am spus că așa cum am avut forța să cer ajutorul și să fac tratamentul, voi reuși să trec și de sevraj și să fac față vieții fără medicamente. Atunci am și concluzionat că dacă mai eram în hăul depresiei (spun hău, fiindcă așa am simțit eu momentele de depresie severe, ca și cum eram într-o groapă întunecată fără niciun fel de forță să fac ceva ca să ies) nu aș fi putut să-mi gestionez așa bine gândurile. Așa că am mai prins curaj și am decis să continui fără tratament.

Ziua șapte

Mă trezesc mai energică, dar starea aia gripată e tot acolo, însă o simt puțin mai estompată. Fiorii ăia electrici din corp mi-au trezit curiozitatea și i-am acceptat ca făcând parte din proces. După muncă, m-a lovit o durere subtilă de cap și pentru câteva secunde am simțit ca un mic scurtcircuit cerebral, ca și cum creierul meu a schimbat canalul cu telecomanda foarte rapid. A durat câteva secunde și în loc să mă sperii, m-am amuzat puțin de stare.

Ziua opt

Starea de amețeală și letargie se estompează, dar începe să-mi încolțească-n minte o ușoară teamă de persecuție. Am impresia că ce zic sau fac îi face pe ceilalți să mă privească cu ochi critici. Nu durează mult fiindcă observ că este doar în capul meu și-mi revin rapid. Mă duc la ziua unui prieten și chiar mă distrez. Capitulez în toiul nopții puțin obosită, dar dorm bine.

Ziua nouă

Mă trezesc cu poftă de viață, iar toate stările persistente din ultimele zile sunt din ce în ce mai subtile, ca niște reminescențe. Ba chiar fac și o oră de sport lejer în casă, exerciții clasice de gimnastică cu gantere. M-au cam durut articulațiile și nu știu dacă au avut legătură cu sevrajul sau cu faptul că stau mult la birou, iar de când a venit iarna nu mai fac atât de multă mișcare. Seara adorm puțin mai greu.



Ziua zece

Mă simt ca și cum am ieșit din convalescență, încă puțin slăbită și obosită. Am poftă să mănânc mai mult decât în primele zile, deși nu am avut nici pe perioada tratamentului și nici în sevraj probleme cu apetitul (sunt oricum o mare gurmandă). Pe parcursul zilei mai simt niște străfulgerări de impulsuri electrice foarte subtile și puțină anxietate, dar tolerabile.

Ziua 11

Am dormit doar cinci ore în noaptea precedentă, dar mă trezesc plină de energie și cu o mulțime de idei. Toate stările prin care am trecut în ultimele zile s-au dus, mă simt ca un nou născut curios și bucuros de viață. Îmi dau seama că am ieșit din sevraj și totul va fi bine. Am continuat să iau în fiecare zi Magneziu și Omega 3 pe toată perioada sevrajului și încă o săptămână după. Cele două suplimente sunt foarte bune pentru funcționarea optimă a creierului. Le-am luat la îndrumarea psihiatrei și la începutul tratamentului și la final.

Urmat conștiincios și sub îndrumarea unui psihiatru bun, însoțit de psihoterapie, tratamentul ăsta mi-a salvat viața. Nu-l regret, oricât de grea ar fi fost întreruperea lui. Mă uit în urmă și sunt uimită și mândră de cât am evoluat, cum pot acum să mă bucur de viață și să văd mai multe aspecte, nu doar pe cele negative din care aveam în depresie sentimentul că nu mai puteam ieși.

Sănătatea mintală este un proces care durează toată viața. Este un efort constant, dar unul care-ți salvează viața și te ajută să-ți accesezi potențialul și forța interioară. În trecut m-am luptat cu depresia ca și cum ar fi fost cel mai mare dușman la meu. A durat ceva până am realizat că era un simptom al unor dureri ignorate care necesita vindecare. Acum fac în sfârșit lucrurile care-mi plac, mă bucur de ele și-mi continui analiza personală cu mai multă atenție la ce simt.

„Depresia este ca o doamnă îmbrăcată în negru. Dacă vine, nu o da afară, mai bine invit-o la masă și ascultă ce vrea să-ți comunice.” – C. G. Jung

În caz de episod depresiv sever poți suna la linia telefonică gratuită de prevenție a suicidului la 0800 801 200 sau poți merge la camera de gardă a Spitalului de Psihiatrie Al Obregia sau la Centrul Psyclass, o clinică privată cu servicii de psihiatrie și psihoterapie. Dacă nu ești din București, caută cu încredere o clinică care oferă astfel de servicii.

Pe Irina Gache o poți urmări pe Facebook , Instagram și pe site-ul ei care-i găzduiește proiectele de artă vizuală, inclusiv unul fotografic despre depresie.

Editor: Iulia Roșu