Câțiva tineri mi-au vorbit despre cum a fost să se mute înapoi cu părinții

În primii ani de maturitate să te muți din casa părinților este un pas important pe care unii speră să îl bifeze cât mai repede cu putință. Dar când ai de a face cu situațiile vieții – o relație se încheie brusc, îți pierzi jobul sau prețurile la chirii în orașul în care stai au atins nivelul de criză – te trezești că ești nevoi să te întorci în locul copilăriei tale. Deși cu siguranță este un privilegiu să ai și această opțiune disponibilă, provocările pot fi multe.

Joi, un judecător a ordonat unui bărbat în vârstă de 30 de ani din New York să se mute din casa părinților. Se pare că părinții au emis mai multe scrisori de evacuare și chiar s-au oferit să-i dea 1 100 de dolari ca să-l ajute să-și asigure o locuință.

Deși este o raritate să vezi părinți evacuându-și copiii adulți din casă, să trăiești cu babalâcii când ești deja adult vine la pachet cu niște chestii de groază. Să nu mai zic de stigma socială care o însoțește. Așa că vorbit cu câțiva care au trecut prin asta.

Locuiam cu părinții de aproape un an. Mă mutasem de la ei când aveam 19 ani. Am avut norocul să dau de un apartament al naibii de ieftin care mai era și aproape de locul unde munceam. Totul mergea ca pe roate. Apoi am fost dat afară de la jobul pe care îl aveam de cinci ani. După care mi-a expirat contractul de închiriere al apartamentului – proprietarii voiau să facă „renovări”. Dar de fapt, cineva s-a mutat acolo la câteva săptămâni după ce am plecat.

Locuim într-un apartament foarte mic. Am tot fumat iarbă de când m-am mutat de acolo, o dată la câteva zile sau zilnic. Deci asta a trebuit să se schimbe. Părinții mei au un nas super bun. Chiar și dacă fumez afară și intru în casă tot e nașpa. Fratele meu, care are 24 de ani, locuiește și el cu noi. Nu mă așteptam să-mi fure iarba ca adult. Nu-mi imaginam că odată maturizat mă vor enerva ai mei în același fel cum mă enervează colegii de apartament când pun stăpânire pe bucătărie sau vine vorba de spălatul vaselor.

M-am gândit că fazele de tipul taică-miu care intră gol neanunțat peste mine fără ca măcar să bată la ușă ca să îmi spună ceva irelevant se vor încheia odată cu adolescența. Dar m-am întors aici și încă se mai întâmplă asta. – Joseph, în vârstă de 28 de ani

Am locuit cu maică-mea și soțul ei pentru aproximativ patru luni, iar de acolo m-am mutat la bunică-mea pentru încă alte patru luni. Aveam 25 de ani atunci. Mă mutasem inițial cu puțin timp înainte să împlinesc 19 ani. Aveam doi copii mici cu mine, o provocare în sine. Cel mai mare impediment pentru mine a fost că mă simțeam nedorită și în calea celorlalți. Toată situația era jenantă. A trebuit să împart o cameră mică cu ambii mei copii, deci aveam zero intimitate. Aproape de final deja devenise prea mult. Cu toții aveam idealuri diferite despre cum ar trebui să fie în casă și foarte rar eram de acord cu ceva. Am ajuns la punctul în care să găsim timp ca să facem duș și să ne pregătim mesele era dificil pentru toată lumea. Mă despărțisem de soțul meu și nu aveam unde să mă duc. Familia m-a susținut extrem de mult când s-a întâmplat asta.

Deși nu a fost o situație grozavă, am devenit mai apropiată de maică-mea. Nu mă grăbeam, dar în cele din urmă lipsa de intimitate și spațiu personal au fost factorii care m-au determinat să mă mut. După ce am fost pe propriile picioare pentru atâta timp, a fost foarte greu să renunț la asta. În mod ironic, acum stăm cu chirie într-o casă a mamei mele. S-a întâmplat pur si simplu și a fost ok pentru toată lumea. Ne gândim să o cumpărăm de la ea în viitorul apropiat. – Korrine, în vârstă de 27 de ani

Doar ce m-am mutat înapoi după terminarea facultății acum o lună. Am locuit la ai mei până am împlinit 20 de ani și apoi am stat singur pentru încă doi ani, m-am mutat înapoi, apoi am plecat iar pentru încă trei ani. Și asta m-a adus unde sunt în prezent! Mă lăsasem de job ca să îmi canalizez atenția pe studii. Eram lefter și foloseam asta ca pe o plasă de siguranță.

Să locuiești în suburbii este o adevărată provocare – sunt anoste și lipsite de cultură. Casa maică-mii este la câțiva kilometri de centru, dar este o mare diferență între zone. Suburbia are un ritm mai lent și-ți irosește mult timp. Fiind și un bărbat asiatic am îndurat stigmatizarea și judecata cum că asiaticii sunt respingători. Dacă ai deja aceste probleme… să te muți înapoi acasă se simte ca un prizonierat și o întrerupere. Spațiul pe care l-ai avut ca să devii o persoană liberă dispare odată cu mutatul înapoi acasă.

Am crescut cu un singur părinte și sunt cel mai în vârstă. A fost foarte obositoare maturizarea. Apoi să mă regăsesc și să mă eliberez, să am contact cu arta și cultura din oraș, m-au făcut să mă simt de parcă as avea două personalități distincte. Este o schimbare – ca și cum aș fi un motan vagabond în loc de unul domestic. Mai am doi frați mai mici. Fratele are cinci ani și sora mea 14. Este mișto că pot să stau cu ea și să o învăț să meargă cu skateboardul. Dar în același timp, cerințele pe care le primesc de la familie… mă fac să vreau să progresez profesional.

Cam locuiesc într-un mediu toxic. Maică-mea e genul ăla de persoană care strânge lucruri fără sens. Locuiesc în depozitul ei care e și dormitor, dar este plin de perne, scaune de verandă, scaune de mașină și mobilă de grădină. Mă trezesc la ora opt dimineața și-mi planific ziua în așa fel încât să petrec cât mai mult timp în oraș. – Tim, în vârstă de 26 de ani

Am locuit ca adult cu părinții de două ori. Nu m-am mutat până la 22 de ani. Apoi a trebuit să mă intorc când aveam 27 de ani. Maică-mea s-a îmbolnăvit de cancer. De asemenea nu mă descurcam prea bine financiar, deci mutatul înapoi acasă a fost cam inevitabil oricum. Mă aflam într-o poziție ciudată: Maică-mea nu a vrut să plec inițial, deci m-a primit înapoi cu brațele deschise.

Deodată, asta era realitatea mea. De la grijile legate de ce o să fac în weekend am trecut la cele despre programările la clinica de oncologie în literalmente durata unui zbor cu avionul.

A fost dificil să mă reobișnuiesc cu traiul alături de mama. Când ai colegi de apartament, ei sunt amicii tăi, te înțelegi mai ușor cu ei. Dar părinții tăi sunt părinții tăi până la urmă. Există acestă așteptare că trebuie să te conformezi lor, e casa lor, și ei nu se vor adapta ție. Au existat multe neînțelegeri despre cum să ne trăim viața acasă. A fost greu fiindcă nu voiam să mă cert cu maică-mea despre cine va fi cel care se va duce data viitoare la magazin sau despre cum ar trebui aranjate diverse lucruri prin casă. De fapt tocmai lucrurile astea minore au fost cele mai mai mari obstacole, să nu mai menționez faptul că ea era bolnavă.

Până la un anumit punct aveam parte de intimitate, dar a trebuit să stau la locul meu. Zonele comune erau ale maică-mii: sufrageria, bucătăria, camera de zi. Mutatul dintr-un oraș mai mare într-unul mai mic a făcut totul mult mai dificil. Am renunțat la relațiile pe care le aveam și m-am mutat într-un loc unde nu aveam atâtea. Să am grijă de maică-mea a fost un job cu normă întreagă. De când se trezea până se culca, de la ora 7 la 19, eram acolo pregătit. Cu siguranță am simțit că aveam o relație mai matură și apropiată cu ea. Am făcut tot ce am putut.

Nu eram cel mai mulțumit cu aranjamentul. Prefer să lucuiesc singur. Dar o iubesc pe mama… am învățat foarte multe, de exemplu cum să-mi gestionez mai bine banii. Aș mai face-o sigur din nou, mai ales că ăla a fost ultimul an din viața ei – și am avut ocazia să îl petrec alături de ea.

A trebuit să fac față la multe consecințe neașteptate. Locuiesc în casa ei. Am moștenit-o, la un loc cu toate posesiunile ei. Mi-a luat câțiva ani și mai multe taxe imobiliare ca să realizez genul de situație în care mă aflam. Nu m-am gândit niciodată sincer cum ar fi să fiu proprietar, cât de complicat, dificil și scump este, cât de multe cheltuieli de întreținere sunt la mijloc. Acum plănuiesc să mă mut înapoi la oraș. – Chris, în vârstă de 30 de ani

Aceste interviuri au fost editate pentru claritatea și lungimea textului.

Articolul a apărut inițial pe VICE CA.