Ghidul VICE în Congo

Ne-am făcut drum printre rămășițele economiei de conflict congoleze

De Jason Mojica
Foto: Tim Freccia

Un membru al miliției Mai Mai patrulează pe la el prin tabără. Legenda spune că Mai Mai sunt niște personaje care-și schimbă forma și pot zbura, iar gloanțele trec prin ele de parcă ar avea corpurile făcute din apă.

Plimbările prin junglă în mijlocul nopții cu un grup de rebeli ruandezi cunoscuți pentru specializările lor în viol și crimă n-a fost exact ce plănuisem pentru prima noastră excursie în Republica Democrată Congo. Tot ce voiam era să facem un filmuleț despre controversa din jurul așa-ziselor minerale de conflict care fac ca telefoanele noastre mobile să funcționeze, să trântim câteva referințe la Conrad și să bem un Primus. Doar un Primus.

O zi obișnuită la birou pentru unul dintre minerii „artizanali” din estul Congo-ului sau primul pas în producția telefoanelor mobile din viitor.

Cu o săptămână înainte, echipa noastră ateriza la Aeroportul Internațional N’Djili din capitala Kinshasa, fostă Leopoldville. Locul arata de parcă n-a fost șmotruit de pe vremea când Muhammad Ali a trecut pe-aici pentru Petrecerea din Junglă de la începutul anilor 1970. După ce ni s-au verificat cardurile de malarie pentru prima dată în viața noastră noastră de oameni umblați, am dat de o mână de ofițeri de poliție transpirați și alți câțiva oficiali – fiecare cu propria listă murdară de infracțiuni pe care, chipurile, le comiseserăm deja. Dintr-un mare noroc, au fost dispuși să treacă cu vederea aceste încălcări regulamentare în schimbul unei mici amende, pe care le-am plătit-o pe loc.

Am mers în Congo pentru a încerca să aflăm mai multe despre setea dezvoltată a lumii pentru coltan, casiterit și alte minerale cu nume colorate care fac industria electronicelor să se-nvârtă. Acestea sunt o parte dintr-un grup de resurse naturale care au fost denumite drept „minereuri de conflict”, din cauza supei-alfabet de grupuri armate (FARDC, CNDP, FDLR, PARECO etc.) care au găsit în ele o modalitate foarte portabilă și extrem de profi tabilă de a-și finanța activitățile – care, de cele mai multe ori, constau în a omorî oameni. Încă din 1996, aceste insurgențe de gherilă au condus la moartea a peste cinci milioane de oameni, și, în 2006, un an particular de oribil, la violul a aproximativ 400 000 de femei.

Acesta este coltan, o componentă esențială a multor produse electronice precum sistemele jocurilor video și aparatura mobilă. Estul Congo-ului dispune de 80% din resursele mondiale.

După ce ne-am luat la revedere de la gândul că nu ne vom mai vedea vreodată bagajele, am pășit pe străzile Kinshasei. Orașul este, probabil, cel mai apropiat echivalent real al unei apocalipse cu zombi. E un peisaj opresiv de fierbinte, prăfuit și decrepit, unde între șapte și zece milioane de oameni încearcă să-și încropească o viață cum pot, chiar dacă vând pungi cu apă înnodate la gură miilor de oameni prinși în șarpele de trafic fără sfârșit de pe drumurile descompuse ale orașului, sau în ocazionalele ambuscade de seară târzie ale acelora ce nu sunt din orașdar sunt destul de proști încât să iasă la plimbare de capul lor.

A fost dificil să nu fii întors pe dos de sărăcia apăsătoare: amputații, ghetourile și șmecherii erau la fiecare colț. Ne-am întrebat: „Cum naiba ajunge un loc ca ăsta să fie un loc ca ăsta?”. Poți să dai toată vina pe „colonialism”, ca vreun student în primul an la antropologie, cu părul făcut dreaduri? În cazul ăsta… poate că poți.

O mână de aur, turmalină și alte minerale care fac inimile rebelilor să facă tic-tac.

În 1885, Leopold al II-lea al Belgiei a stabilit Statul Liber Congo, un mic proiect care implica jupuirea Congo-ului de resursele sale naturale cât mai repede cu putință. De fapt, regelui îi plăcea ca lucrurile să fie făcute mai repede decât era uman posibil, așa că și-a motivat o parte din „forțele de muncă” tăindu-le mâinile. Din fericire pentru Leo, aventura lui în Congo s-a-ntâmplat să coincidă cu apariția automobilului. Ceea ce a însemnat că producătorii se-nghesuiau la resursele bogate de cauciuc congolez. A reușit să se îmbogățească foarte mult, în timp ce înjumătățea populația. Însă, la puțin timp după, un grup de belgieni ceva mai civilizați a preluat activitățile antreprenoriale ale regelui și a condus Congo ca pe o colonie de care să fie mândru. Și de ce n-ar fi fost? În 1960, în timp ce țara făcea primii pași mici ca națiune independentă, belgienii o lăsaseră cu 16 absolvenți de facultate, cu o armată formată din 25.000 de infanteriști și cu aproape jumătate din populație analfabetă.

După ce ne-am petrecut câteva zile în propriul jeg, într-un final ne-au venit și bagajele și ne-am început călătoria serios. Înainte să venim aici, știam foarte puține despre Congo. Însă lucrul care ne-a fost băgat în cap cu burghiul a fost „să nu zburați cu liniile aeriene congoleze”. Înțelepciunea tradițională spune că între avioanele rusești varză, cu piloții lor beți, și ocazionalul crocodil din trapa de bagaje, dacă zbori cu o linie aeriană congoleză, vei muri. Dar ce altceva puteam face? Merge pe jos? Țara asta e mare cât vestul Europei, și are infrastructura Virginiei de Vest rurale. În zilele următoare, s-a dovedit că drumul cu compania de zbor congoleză a fost cea mai confortabilă experiență.

După ce Land Cruiser-ul nostru s-a blocat în noroi a mia oară, aceste personaje au apărut de nicăieri și ne-au ușurat greul cu o stare de bine și o mână de-ajutor. Arătau de parcă ar fi făcut cumpărături într-un second hand din viitor.

Când am ajuns în Goma, capitala provinciei Kivu de Nord, atmosfera era considerabil mai bună decât în Kinshasa: aerul era mai curat și vremea mai frumoasă. Noi lucram cu o călăuză congoleză genială și curajoasă pe care-l chema Horeb și cu veteranul în materie de fotografii în zone de conflict, Tim Freccia. După ce-am omis să ne luăm haine pentru vreme rece congoleză, am dat în Goma de niște magazine second hand (aparent, nu există niciun magazin first hand), pline de articole donate în ultimele câteva decade. Am plecat în călătoria noastră în munți cu câțiva dolari mai puțin în buzunar și mai bogați cu o făcătură de jachetă Wu Wear.

Echipa noastră s-a înghesuit într-un Land Cruiser și s-a îndreptat spre un orașminier pe nume Numbi, în Kivu de Sud. Ni s-a spus că minele din jurul Numbi erau un exemplu bun de mine lipsite de confl icte: controlate de guvern și fără rebeli la orizont.

Un soldat al Națiunilor Unite așteaptă pe-o bandă de aterizare adiacentă rândurilor de barăci. Acest avanpost este constituit doar din caschetele albastre indiene, faimoase pentru ospitalitatea, biscuiții și ceaiurile lor. Dacă ești jurnalist sau angajat al unui ONG care muncește într-un tufiș, ești echivalentul congolez al unei oaze în deșert. Dacă nu, ai dat de dracu’.

Când am ajuns la una dintre ele, trași de câțiva îngrijitori ai guvenului local, chiar nu se vedeau rebeli la orizont. Trupele guvernului nu erau nici ele de găsit. Și nu erau nici copii care să munceacă la negru. De fapt, nu era niciun fel de muncitor – locul era pustiu. Evident, preocuparea subită a Vestului pentru prețul traseului comerțului cu minereuri din Congo i-a speriat pe oamenii din zonă. O stipulare în recent adoptatul act de protecție a consumatorilor Dodd-Frank de pe WallObama în 2010, cere companiilor americane să facă cunoscută folosirea „minereurilor de conflict”, ceea ce este, practic, ca și când i-ar întreba dacă încă-și mai bat nevestele. În anticiparea noilor reguli, marile corporații au evitat cu totul să mai cumpere minereuri din Congo. Vânzările congoleze de minereu de cositor – folosit pentru a lipi plăcile cu circuite imprimate – a scăzut cu mai bine de 90 % doar în luna mai.

Am hotărât să ne facem drum printre gărzile personale și să aruncăm o privire nespoită la un sit activ. Trebuia să petrecem o noapte în Numbi și să o ștergem pe blat când avea să se crape de ziuă. Prin urmare, am fost nevoiți să urcăm la o altitudine neospitalieră pentru oamenii de la oraș. În timp ce ne străduiam să nu vomităm, ne întrebam dacă era cu-adevărat necesar să vedem cu ochii noștri de unde vine coltanul.

Când a ajuns în mijlocul junglei congoleze, într-un sat pustiu și aproape ars până la temelii, acest ruandez slăbănog (membru al temuților FDLR) l-a salutat pe autor și pe echipa sa spunând: „Avem puterea să vă facem să dormiți în noroi în seara asta”. Înainte ca ei să afle exact ce-a vrut să spună, atitudinea lui s-a schimbat în mod misterios. A fost de acord să ofere escorte armate pentru cea de-a doua parte a călătoriei spre tabăra Mai Mai. De necrezut, dar toate astea se-ntâmplau la mai puțin de șase kilometri de tabăra ONU.

Ajunși la summit, am asistat la o scenă șocant de primitivă – muncitori cu mâini bătătorite învârteau târnăcoape și lopeți și alegeau pământul. Asta numesc ei „minerit artizana”, ceea ce, într-un fel, induce ideea că ar fi munca unor meșteșugari aroganți ce-și dau mustățile cu ceară. În realitate, sunt câțiva tipi îngropați în noroi și încălțați în galoși, care hăcuiesc pământul în schimbul a trei dolari pe zi. Asta dacă sunt suficient de norocoși.

Acesta e mineritul în estul Congo-ului, într-o zi favorabilă, când țara este în mod ostentativ pe pace. Dar dacă izbucnesc din nou luptele, condițiile se vor transforma rapid din primitive în barbare, pentru că grupuri de oameni înarmați și extrem de patrioți, cu un interes arzător pentru minereuri, se vor muta în zonă.

Generalul Mai Mai Janvier (dreapta) se asigură că secretara sa ruandeză ține o evidență strictă a lucrurilor.

Deocamdată, aceste grupuri de rebeli au fost împinse adânc în junglă și sunt ținute la distanță de operațiuni militare mixte, conduse de către Națiunile Unite și FARDC – forțele armate slab plătite și slab organizate ale Congoului.

Evident, după ce-am auzit atât de multe despre aceste grupuri armate și despre cum dependența noastră de Twitter le activa cumva tendințele ucigașe, am vrut să-i cunoaștem. Așa că Horeb și Tim au tras niște sfori și-au reușit să intre în contact cu un grup Mai Mai din Kivu de Nord, cunoscut ca Alianța Patriotică pentru un Congo Liber și Independent (APCLS), condusă de generalul Janvier Buingo Karairi. Termenul de Mai Mai e prescurtarea unei vaste grupări de miliții locale din estul Congo-ului, care au terorizat regiunea în mod colectiv în ultima decadă. Au fost acuzate (dar rar condamnate), de angajarea copiilor ca soldați și de masacrarea și violarea civililor în „triunghiul morții” din Katanga. Mai Mai susțin că posedă puteri supraumane, cum ar fi că gloanțele trec prin corpurile lor de parcă ar trece prin apă și, dacă situația le permite, se pot transforma în animale. Ei sunt versiunea de gherilă africană a Wonder Twins.

Gândul de a merge în densitatea junglei congoleze în căutarea Mai Mai-ilor cu superputeri era suficient de terifiant și fără ca trupele ONU locale să sporească valoarea acestui act, rugându-ne politicos să ne notăm undeva datele personale și mai ales numerele pașapoartelor. Era, așa cum au insistat, „doar o formalitate” – una care să-i ajute pe oficialii ambasadei americane să-și dea seama de unde să înceapă identificarea cadavrelor noastre mutilate.

La puțin timp de la sosirea autorului în tabăra Mai Mai, oamenii generalului Janvier s-au perindat în jurul a doi dintre prizonieri – parte din trupele guvernului congolez, ajunși aici pentru că își băgaseră nasul în treburile executivului. Mai Mai au vrut să demonstreze cât de uman au fost tratați prizonierii în timpul încarcerării.

În Africa trebuie să ai mare grijă ce-ți dorești. În timp ce ne crestam calea prin jungla umedă – ceea ce ne-a părut pe loc ca propriul marșfunebru Bataan –, ne-am întâlnit cu – ați ghicit – un grup de bărbați înarmați. Însă, când a fost clar că între călăuza noastră neînfricată și interlocutorul său armat se vorbeau limbi diferite, am realizat că tipii ăștia nu erau miliția locală pe care încercam noi s-o găsim, ci membri ai FDLR, un grup de rebeli ruandezi Hutu care se aflau departe de casă.

Versiunea Mai Mai de atac de dragul aparatului foto.

Am rămas prin preajmă, am încercat să părem relaxați, am evitat contactul vizual cu grupul de soldați ce păreau prea tineri pentru a-și aduce aminte genocidul din 1994, din Ruanda, în urma căruia s-a format grupul. Între timp, unul dintre ei a intrat în contact radio cu trupele Hutu de la o tabără din josul drumului, ca să ne permită tranzitul în siguranță pe teritoriul lor. Dar și pentru a vizita un grup de gherilă care, credeam noi, era un dușman declarat al celor de la FDLR.

Lucrurile s-au mai clarifi cat când, în cele din urmă, i-am cunoscut pe cei de la Mai Mai și ne-am așezat la povești cu generalul Janvier. Una dintre cerințele esențiale ale grupului este ca ruandezii să părăsească imediat pământul congolez. Și-atunci, de ce ne-au escortat trupele FDLR ruandeze la această tabără? Ce-a simțit secretara ruandeză a generalului Janvier în privința asta? Poate o să vi se pară ciudat, dar, în timp ce stăteam acolo înconjurați de oamenii lui Janvier… ei bine, n-am prea simțit nevoia să punem aceste întrebări.

Co-fondatorul VICE Suroosh Alvi l-a întrebat pe generalul Janvier ce crede el despre dependența lumii de aparatura electronică și, inevitabil, de coltan. La început, generalul a fost direct. A spus că cetățenii congolezi de rând nu au niciun beneficiu de pe urma extracției de minereuri, ceea ce era „unul dintre motivele pentru care ne luptăm”. Părea să sugereze că dacă Mai Mai ar controla minele, ei ar reîmpărți bogăția. Dar când a fost rugat să detalieze pe marginea problemei, generalul a făcut pe timidul, a zis că mineralele „poate că se află pe-aici… însă noi nu săpăm”. A negat clar că luptătorii săi ar avea vreun fel de interes în comerțul cu minerale.

Co-fondatorul VICE Suroosh Alvi se gândește să se întoarcă înainte să aibă tupeul să traverseze un „pod” construit din muguri de bambus și plante cățărătoare care duce la fortăreața Mai Mai.

Congo-ul e un loc complicat, însă nu atât de complicat încât să trebuiască să fi e redus la zero.

E ușor să dai vina pe trecut pentru problemele țării – colonialiștii belgieni, conducătorii cleptocratici și neînțelegerile cu națiunile vecine – însă asta nu le face să dispară. Poate dacă cerem aparatură electronică non-confl ictuală, grupurile de rebeli se vor dizolva pur și simplu în junglă. Sau poate vom reuși doar să facem cea mai săracă țară din lume să fi e un pic și mai săracă.

Stați cu ochii în patru după The VICE Guide to Congo pe VBS.TV.