Nu știu cum e homeschooling în România, dar pentru mine școala românească a fost cool

Am avut norocul să merg la cel mai tare liceu din București, la începutul anilor 2000.

|
20 Septembrie 2016, 8:37am

Să stabilim de la început contextul: am fost o elevă obișnuită într-un liceu neobișnuit, pe vremea aceea, „George Coșbuc” din București. Liceul ăla care, în 2013, apărea în presă pentru că o profesoară de engleză „propaga homosexualitatea" în rândul elevilor. Roxana Marin nu făcea decât să introducă un opțional despre drepturile omului, dar s-au isterizat ONG-urile creștine. Despre liceul ăsta și despre atmosfera lui progresistă vreau să-ți povestesc câte ceva, de pe la începutul anilor 2000, când nu era neapărat în topul liceelor de elită.

Clip antidiscriminare din Coșbuc, oamenii de acolo vor să „speak out their mind"

Știu ca și tine că sistemul educațional din România se confruntă cu probleme abisale și persistă în aceleași metehne de peste 25 de ani. Dar există școli și, în cazul de față, licee care încearcă să-și ridice elevii, în loc să-i îngroape de tineri. Nu am idee dacă sistemul de homeschooling din România i-ar da pe următorii Jane Austen, George Washington sau Tolstoi, dar știu sigur că în Coșbuc am fost mai mulți care am ieșit din carapace. Nu-i mare chestie, decât dacă te întorci azi, acolo, și vezi că toată treaba asta te-a ajutat să-ți construiești caracterul social. În Coșbuc mă simțeam de parcă toți eram egali sau, cel puțin, aveam unde și cu cine să fim egali, dincolo de statutul social, de mașina lui tata sau de țoalele cu care veneai la ore. Nu prea a contat asta, din câte-mi amintesc. Contau mai degrabă discuțiile din spate, de la fumat, orele de sport, cu băieții de a doișpea, sau contribuția la revista școlii Oricum.

Citește și: Habar n-am cum e homeschooling în România, dar pentru mine școala la stat a fost o mizerie

Evident că se întâmplau mizerii ca-n orice liceu, de la răutăți între elevi la profesori incompetenți, îmbâcsiți cu praful comunismului. Mi-amintesc de proful de mate care ne cerea referate despre Egipt sau Cristofor Columb ca să primim o notă de trecere. Când aveam ore cu el, știam să nu ne îmbrăcăm în roșu c-avea o fixație ca taurul din corida spaniolă și te scotea la tablă de cum intra pe ușă. Altfel, omul nu ne învăța nimic. Bine c-am fost la uman, că aș fi intrat, probabil, în programul „A doua șansă".

Apoi mai erau profesorii neîmpliniți în „viața anterioară", vorba lui Iohannis, care țineau morțiș să te umilească în fața colegilor sau, efectiv, să se joace cu nervii tăi de adolescent instabil ca să-și confirme, sieși, că tu ești doar un gândac efemer, iar ei - mici Dumnezei. Au fost destule cazuri și-n Coșbuc, dar - onest o zic - ele pălesc în fața profesorilor care-au rămas cu noi, și 11 ani mai târziu.

Cum am învățat să nu ne mai fie teamă să ne spunem părerea la ore

Acei profesori care-au știut să te încurajeze indiferent cât de bun sau nebun erai. Prin clasa a X-a, eram în amfiteatrul Shakespeare și a intrat pe ușă o ființă minusculă, până-n 30 de ani, care s-a așezat turcește pe-o bancă și-a-nceput să ne povestească, într-un accent sudic, despre New Orleans și Mardi Gras. Ne uitam ca la documentar. Tipa venise într-un schimb de profesori și tot semestrul și-a continuat orele la fel.

Din fericire, aveam multe profe de engleză cool, așa că am interacționat, încă din liceu, cu tot felul de oameni veniți de prin colțurile vorbitoare de engleză ale lumii. Și-așa am prins curaj să vorbim și noi ca niște ființe umane, nu doar să scuipăm informații tocite ca niște automate pe fise.

Apoi mai era Maria. Româncă, de-a noastră. La douăzeci și ceva de ani, devenise un fel de role model pentru mulți dintre noi. Țin minte c-am dat teste la engleză din The Usual Suspects și că dezbăteam filmele lui Lars Von Trier, cine făcea asta la o oră de liceu, în 2003? Se încingeau discuții - atât cât ne ducea capul - pe probleme de etică sau chiar terorism, în sălile de la demisolul școlii, cunoscute și ca „D-urile", în care băncile erau aranjate, de cele mai multe ori, în cerc, iar profesorul nu stătea cocoțat la o catedră „deasupra noastră". Sigur, profa asta, probabil, n-avea ce să caute în sistem. D-aia ne-a și lăsat, în a XII-a, și a emigrat în Canada. So long, farewell!

Și pe lângă mixul ăsta multicultural și, uneori, total aparte la care am avut acces tocmai pentru că învățam într-un liceul bilingv - probabil salvarea noastră, praise the lord for Ms. Miruna Carianopol care a luptat pentru liceul ăsta încă din anii 90 - erau elevii. Cumva, altfel. Sau așa ne simțeam noi. Nu mulți, eram șase clase pe an, în vremea aia: trei de uman (U1, U2, U3) și trei de real (R1, R2, R3). Poate că și „nișa" asta a ajutat în fața unui sistem care-ți impune o competiție distructivă.

Libertate pe Strada Olari. Absolvenții din Coșbuc au ajuns activiști civici astăzi

Anii de glorie ai suporterilor din Coșbuc. Fotografie din grupul de Facebook al liceului

Și oricât de mult urăsc învățământul din România și oricât de multe hibe are un sistem care-și abandonează elevii, cred că liceul ăsta a avut o contribuție decisivă pentru cine am devenit astăzi. Nu eu, ei: activiștii de la ActiveWatch, cetățenii responsabili de la Funky Citizens, fotografi și jurnaliști, avocați sau antreprenori care au schimbat bucăți din societate, oameni implicați civic care încă luptă pentru drepturi și libertăți. Pentru că s-au format într-un liceu care le-a permis să gândească singuri, să caute răspunsuri, să se lepede de prejudecăți, să se revolte și să acționeze, să aprecieze libertatea de exprimare și să-nțeleagă ce reguli sunt bune și ce reguli nu sunt bine întocmite. Despre o parte (mică) din oamenii ăștia - deopotrivă elevi și profesori - puteți citi și în articolul „Bitul liber" de pe casajurnalistului.

Cred că, pentru mulți, anii de liceu au fost mizerabili cu toate rahaturile pe care nu am ales să le învățăm, dar era musai să o facem ca să intrăm în BAC, însă mi-e greu să văd cum educația într-un „clopot de sticlă" îți va înlesni accesul la astfel de noțiuni în vremea adolescenței, pe care să le conștientiezi (mult) mai târziu, în viață. Sau dacă-ți va aduce lângă tine prietenii pe care să-i ai și 11 ani mai târziu.

Poate am fost eu norocoasă sau poate Liceul Coșbuc chiar e special. Nimic de „paradis", dar a fost bine, poveștile cu profii urâți s-au transformat în amintiri amuzante sau în înjurături și ocară. Dar când le pun pe toate în balanța educației românești, mă declar om mulțumit c-am ales, pe criterii englezești, Coșbucul de atunci. Nu știu cum mai este astăzi, așa că bula mea se-nchide în 2005. De când am învățat că am voie să vorbesc și neîntrebată.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre învățământ:
Învăţământul românesc te prostește mai rău ca-n comunism, deși a rămas neschimbat
8 probleme din cauza cărora facultatea ta merge prost
Școala românească m-a învățat tot ce e mai rău despre viață