Închisoarea reală din Shawshank Redemption

În 1969, Michael Humphrey a petrecut 14 luni într-o închisoare de stat din Mansfield, Ohio, pentru că a furat un autovehicul. Avea 18 ani. Hotărât să nu se mai întoarcă acolo niciodată, Humphrey a zis că n-a mai avut niciodată probleme cu legea după eliberare. Viața a redevenit ok după ce Humphrey a scăpat de coșmarurile despre închisoare care l-au bântuit ani de zile.

„Încă îi simțeam mirosul, auzeam zgomotele", mi-a zis el. Trebuia să mă dau jos din pat și să aprind lumina ca să mă asigur că nu sunt încă acolo."

Dar într-o zi de primăvară a anului 2000, Humphrey conducea pe ruta 30 și a văzut un semn care făcea reclamă la tururi ghidate ale închisorii din Mansfield. Locul fusese închis cu zece ani în urmă, după un secol de funcționare, din cauza condițiilor inumane.

În ciuda terorii pe care o simțea de a intra în nou în acea lumea, curiozitatea a învins. Humphrey a oprit în fața închisorii, a plătit bilet și a intrat.

În punctul respectiv, Mansfield devenise deja o atracție turistică pentru că apăruse în filmul din 1994 Shawshank Redemption. Humphrey s-a plimbat prin facilitate și s-a confruntat din nou cu fosta lui celulă.

Când eram deținut, nu mă puteam plimba peste tot, așa că a fost ca o aventură, povestește Humphrey. Câteva săptămâni mai târziu, a contactat organizația care se ocupa de închisoarea Mansfield și le-a propus să lucreze drept ghid al fostei închisori. Cum avea experiență în construcții, a contribuit și la conservarea clădirii.

La vârsta de 66 de ani, Humphrey a ajuns renumit cu turul lui ghidat și plin de povești.

„Când am început să lucrez ca ghid, în 2000, nu le spuneam oamenilor că fusesem deținut acolo", a explicat el. „Îmi era rușine." Humphrey a zis că era cât pe ce să-și dea demisia din cauza glumelor proaste pe care le făceau vizitatorii despre deținuți.

Acum le spune oamenilor tot ce vor să știe și le oferă istoria detaliată a închisorii, care s-a transformat dintr-un penitenciar de reabilitare pentru tineri delincvenți într-o gaură a iadului supraaglomerată cu deținuți violenți.

Schimbarea s-a petrecut după un incendiu din 1930 la penitenciarul de maximă securitate din Columbus, în care au murit trei sute de deținuți. Statul a fost obligat să transfere sute de deținuți dintre cei mai răi – ucigași, violatori – la Mansfield.

Primul lucru pe care l-a remarcat Humphrey la facilitate în 1969 a fost duhoarea copleșitoare a două mii de bărbați care aveau voie să facă duș doar o dată pe săptămână. La scurt timp au început violențele: bătăile aveau loc din oră în oră, înjunghierile erau la ordinea zilei și mulți deținuți se spânzurau. Humphrey povestește că a văzut cele mai îngrozitoare lucruri și mi-a zis că își fabricase o armă: „Aveam o periuță de dinți în care fixasem o lamă de ras și pe care o purtam mereu în jurul gâtului, dar pe sub bluză, să nu-și dea seama nimeni." Din fericire, n-a fost nevoit s-o folosească niciodată.

Colegul de celulă al lui Humphrey era un tip pe nume Ron Crabtree, cu șase ani mai mare decât Humphrey, condamnat pentru jaf. Cei doi au ajuns prieteni pe viață (Crabtree a murit în 2012), iar acesta l-a învățat pe Humphrey cum merg lucrurile în închisoare. Tot el l-a învățat regula numărul unu din Mansfield: „Nu accepta cadouri de la nimeni."

„Nimic nu e gratis aici", mi-a zis Crabtree, „iar eu am ținut minte cu sfințenie."

Humphrey a fost discret în cele 14 luni de detenție și spune că s-a înțeles bine cu paznicii, mai ales pentru că mama lui îi aducea, la vizite, tăvi imense de lasagna și chili pe care le împărțea cu ei. „Mă tratau bine, iar când o vedeau pe mama li se luminau fețele."

O altă paralelă importantă între Humphrey și Shawshank: la fel ca și Andy Dufresne, Humphrey spune că a fost nevinovat. Nu el furase mașina.

„Nu vreau să zic că eram ușă de biserică, dar nu eram infractor", a zis el. „Mi-am asumat responsabilitatea pentru ce comiseseră alții. În ziua în care poliția a venit peste noi, eram singurul pe care l-au găsit și m-au luat pe mine. Judecătorul a insistat să-i spun cine mai fusese implicat, dar am refuzat, așa că m-au trimis la Mansfield."

Aproape cincizeci de ani mai târziu, nu-și regretă decizia. „Aș fi putut merge să lucrez în mină cu taică-miu și să mor de cancer la plămâni ca el. Dacă ăsta mi-a fost destinul, fie."

Humphrey a crezut că după ce își va ispăși sentința, totul va reveni la normal. Dar n-a fost așa. A rămas fără dreptul de a vota sau de a purta armă și a continuat să fie stigmatizat de toată lumea din cauză că făcuse pușcărie. Dar mulțumită susținerii colegilor lui de la Societatea Închisorii Mansfield, a depus toate documentele necesare și, în mai 2004, a fost pardonat de către guvernatorul din Ohio, Bob Taft.

„Încă e emoționant să-mi amintesc de momentul ăla", a zis Humphrey. „M-a transformat total într-o direcție bună. Mi-a luat o povară de pe umeri. Acum sunt fericit. Pot vorbi cu oricine fără să mă simt un cetățean de mâna a doua."

Acum nu mai are coșmaruri, ci doar amintiri îngrozitoare. Dar cât a stat acolo, nu s-a gândit niciodată să evadeze. „În schimb, când am ieșit, am hotărât să nu mă mai uit niciodată în urmă, a zis el. În '69 și '70, când îi vedeam pe paznici cum învârt cheile pe deget, îmi doream să fiu în locul lor."

Râde. „Acum chiar le am, am cheile închisorii."

Urmărește-l pe Michael Goldberg pe Twitter.

Urmărește VICE pe Facebook .

Traducere: Oana Maria Zaharia