Fotografii cu ce halesc românii cât le intră-n ureche muzică balcanică

După ce-am fost pe la vreo cinci festivaluri în doi ani în București, am ajuns să-i cunosc pe oamenii care gătesc mai bine decât îmi știu unele rude. La festivalul cu muzică balcanică din parcul Izvor am fost să văd ce mănâncă oamenii, ce le umple stomacul cât muzica asta regională le umple sufletul, și n-am găsit pe-acolo decât aceiași bucătari pe care i-am văzut în târguri de Crăciun și de Paște, la festivaluri mai mici sau mai mari și prin curtea Romexpo.

Am dat peste farfurii pline cu mici, carne de porc și muștar, pâine d-aia ieftină, muștar din găleată și mult kurtos. Dacă mai aveai nevoie de vreo dovadă că Ardealul e al nostru și nu al ungurilor, atunci popularitatea pâinii ăsteia aia cu zahăr și nucă (și alte mixuri și arome) e tot ce-ți trebuie.

Eu sunt un om simplu care înțelege micii cu muștar și murături, iar pentru ei n-ai nevoie de nicio ocazie, doar de-o terasă și de poftă de mâncare. Mixul ăla de carne și condimente cred că definește poporul ăsta mai bine decât orice altceva. Totuși, cred că românii nu știu să gătească nimic altceva în afara mâncărurilor „tradiționale" pline de grăsime, cu pâine alături și cu ceva legume care să nu te facă să te simți vinovat că ai băgat prea multă carne.

După fiecare chermeză d-asta publică rămân cu impresia că a fost un joc de-a șoarecele și pisica cu mine și cei care gătesc: ei au încercat să mă fenteze cu mâncare îndoielnică, eu am încercat să aleg ceva decent, care să justifice prețul.

Am găsit și deserturi, unele chiar digerabile și altele pur și simplu degeaba. Eu nu înțeleg ciocolata de casă, că are prea mult zahăr și e foarte ușor să-l faci pe om cu dulce, fără să-i dai vreun desert rezonabil. Apoi, e baclavaua - foietaj, nucă și sirop de zahăr de la care simți cum faci carii mușcătură cu mușcătură. Dar nimic nu cred că poate să bată scovergile prăjite într-un ulei ceva mai îndoielnic decât ăla de la fast-food și mânjite cu ceva sosuri, că e de ciocolată sau de altceva. Apoi mai e pâinea cu brânză vândută sub diverse nume, cum ar fi „poale-n brâu" și în funcție de brânză poate să-ți dea senzația că a fost un desert bun.

Așa, pe scurt, mai poți să iei niște clătite cu ciocolată și banane, unde bananele arătoase din față nu-s și alea care ajung în mâncarea ta, și poți încerca un burger sau o shaorma. Hei, nu poți s-o dai în bară cu shaorma, e la fel ca un kurtos: oricât ar fi de proastă, tot e mai bună decât altceva. În orice caz, există și porumb fiert, și popcorn.

Cred că românii ar fi mai veseli, dacă ar mânca mai bine. Așa, îi vezi cum mestecă încruntați niște bucăți de carne de porc cu zgârci și grăsime, cum învârt un cartof prin farfurie până cred că l-au scăpat de uleiul ăla soios și bagă peste toate pâine, ca să mai șteargă din gust. Dar există speranță și cred că mâncarea de stradă importată de la alții ar putea schimba situația.

O să zici că-s eu mofturos și mă leg de orice nimic, că e simplu să urăsc lucruri. Și cumva ai dreptate, dar mi s-a părut mai bogată oferta la festivalul mucenicilor, unde mai găseai niște pizza și fructe de mare (nu că le-aș fi vrut și p-astea aici, dar pentru diversitate merg). Cred însă că a ajuns gătitul la festival un fel de afacere de familie și o să ne trezim peste 100 de ani cu generații de „chefi de festival", care vor povesti nepoților tăi cum era Capitala în anii 2000 și ce haleau românii cât băgau niște muzică balcanică sau d-aia internațională.

Până să văd dacă profeția mea se adeverește, te las cu pozele astea cu români care se bucură de mâncarea lor și sper să te bucuri și tu la fel de micii de 1 mai.