Banksy mi-a cumpărat casa cu tot cu oi

Cine e Banksy?" e o întrebare pe care probabil ți-o pui ori de câte ori Facebook-ul îți amintește că există și că fața lui ar trebui să fie pe bancnota de 20 de lire sau că un aeroport ar trebui să-i poarte numele sau ceva. Răspunsul este acesta: Banksy este tipul care mi-a cumpărat casa părintească la pachet cu oaia de companie. Deși nu-i cea mai tare poveste spusă vreodată, cu siguranță este cel mai interesant lucru pe care pot să-l spun despre mine, iar dacă Banksy ți-ar fi cumpărat ție casa și oaia, nu-mi spune că n-ai fi exploatat la maxim povestea.

Primul tău gând e probabil: ești mega-bogată, pentru că Banksy e mega-bogat și de ce i-ar cumpăra Banksy casa unui sărac? Este o presupunere logică. Dar, ca să-l parafrazez pe Steven Segal în Under Siege 2, „presupunerile sunt mama tuturor greșelilor" și ăsta-i probabil motivul pentru care nimeni nu știe cine este și unde se află în afară de mine. Pentru că Banksy nu-i idiot. Nu locuiește în apartamente luxoase ostentative și nu deține proprietăți întinse. Nu stă pe un yacht în Cannes, unde aruncă mâncare la pescăruși. Nu. Se mută discret de colo-colo, în bordeie convenabile, bordeie ca al meu, bordeie în care în sfârșit își poate da jos bandana pătată de vopsea și să o spele în mașina de spălat vase Bosch, pe care am lăsat-o în urmă la vânzare, şi-n care e liber să-și numere teancurile de bani cu voce tare, ca să nu piardă socoteala.

Banksy a venit prima dată în locuința noastră acum mai bine de zece ani. Căsuța noastră cochetă se afla într-un sătuc dintr-un district mic undeva în Anglia. Nu putea fi văzută din drum și nu aveam vecini. Deși asta făcea nopțile întunecate și lungi de iarnă destul de triste, era locul perfect pentru geniul artistic anonim faimos în toată lumea.

Era iunie, cred. Tocmai ce pusesem casa pe piață și, pentru că eram mai boemi de fel, am făcut o vizionare cu uşa deschisă pentru toţi cei interesaţi, pe care i-am ghidat chiar noi, în locul unui agent de vânzări. Am aranjat totul în așa fel încât să atragem clientul potrivit: podelele erau curățate, am pus flori peste tot, am lăsat găinile libere prin toată curtea, șobolanii fugeau printre găini şi rostogoleau ouăle din coteț, cu mânuțele lor șobolănești, iar oile se sprijineau inexpresiv de poartă, probabil aşteptau prânzul sau vreun fel de mântuire.

O groază de oameni au venit să vadă casa. O doamnă drăguță a venit chiar în scaunul cu rotile, dar n-a putut să intre în a doua cameră așa că a plecat. După prânz, un cuplu Foarte Obișnuit a venit cu o mașină Foarte Obișnuită să vadă casa. Bărbatul, care era domnul Banksy, nu avea nimic remarcabil în afara faptului că era înalt și purta atâta negru că îți făcea ochii să caște. De asemenea, purta o șapcă de baseball trasă peste ochi. Asta ar fi trebuit sa tragă mai multe semnale de alarmă în ochii noştri, pentru că denota un nivel de mister ca-n film, dar na, noi nu ne-am prins.

Toată lumea a făcut conversaţie în bucătărie o vreme. Eram toţi britanici, aşa că aveam conversaţii destul de rigide, dar ori de câte ori mama îl întreba ceva, Banksy ridica din umeri, mormăia și se uita la nevastă-sa, doamna Banksy, care răspundea în locul lui. Ea era tare de treabă, șarmantă și deschisă la conversație. Când i-a oferit mama o cană de ceai, domnul Banksy s-a fâstăcit mult şi a spus chestii de genul „um" și „nu." Să fiu sinceră, tot ce ținea de persoana lui părea destul de psihotic, până cand soția sa a explicat că el este „creativ", un artist care, fiți pe fază, a creat capetele de aur pentru premiile Bafta. De-asta voiau casa, pentru că avea un mic hambar în spate, care era ideal pentru construirea capetelor de aur. Trebuie să recunoşti, era acoperirea perfectă.

Nu i-a trecut nimănui prin cap că minte, deci mama a stat să asculte ceea ce s-a dovedit a fi o descriere de-an pulea despre cum se pune foița de aur, în timp ce ei ne întrebau despre boiler, despre țigle și dacă pot intră perdelele în preţ. Vezi, ăsta a fost singurul lucru ciudat în legătură cu ziua aia, au spus că vor să cumpere tot și că sunt dispuși să plătească. Perdelele, electrocasnicele, mobila, chiar și cele patru găini de casă și cele 16 oi răspândite pe mai multe generații care se aflau pe câmp. Gen, absolut tot. Pentru că ar trebui să știi asta despre Bansky: tipul are un stil de viață foarte specific. Și, dacă laşi la o parte o faza a mamei din 1990, când decora cu șabloane, ea a lucrat toată viaţa la același stil de viață.

Opera de artă „Sirenele Mieilor" a lui Banksy, ce se potrivește binișor în discuția despre oi

La o oră după ce au plecat, mama a făcut niște calcule și a ajuns la concluzia că era o afacere sigură. A fost de acord să lase animale, dar nu și canapeaua, ceea ce ori sugerează că lui Banksy îi plac animalele ori că busola morală a mamei e stricată.

Am vândut, ne-am mutat în altă zonă, dar am păstrat o corespondență destul de cuprinzătoare cu domnul și doamna Banksy. Ei ne informau în legătură cu starea animalelor, când vreo oaie murea (unele și-au dat duhul ciudat de repede), ne trimiteau vederi, chestii de genul. Și în fiecare an, când urmăream premiile Bafta la televizor, le spuneam prietenilor noștri, incorect, că cel care a creat capetele acelea ne-a cumpărat casa. Totul a fost lipsit de evenimente până într-o zi când un aprod a apărut la ușa lor din cauza unei amenzi neplătite, după ce mama mea a condus din greșeală pe banda destinată transportului în comun. În mod normal aceștia ne trimiteau corespondența ce venea la vechea adresă, dar scrisoarea de la DVLA (Agenția de Licențiere a Șoferilor și Vehiculelor) pur și simplu ne-a scăpat, iar tipul ăla de la ușa lor vroia bani.

E lesne de înțeles că familia Banksy s-a aprins și a sunat-o pe mama care, pe vremea aia, locuia într-o rulotă, în curtea noii ei case, apel care a pus capac unei perioade nu tocmai plăcute a vieții acesteia. După am glumit cum că Banksy ar fi trebuit să-i dea niște foiță de aur tipului ca să se care. Ce-am mai răs! Puleții naibii. Dar am reușit să rezolvăm lucrurile amiabil și ne-am văzut în continuare de viețile noastre ignorante.

Uneori treceam cu mașina pe lângă casă, din nostalgie, iar odata chiar i-am văzut când se puneau în mișcare în Volvo-ul lor. Când le-am văzut mașina am tras pe dreapta și am zbughit-o spre ei să-i salutăm. Acum, din punctul nostru de vedere, era evident că eram doar prietenoși, dar că aceștia nu au vazut lucrurile la fel e puțin spus. Doamna Banksy a sărit repede să-si acopere fizic soțul, în mașină. Apoi a realizat cine eram de fapt și s-a liniștit repede, apoi am vorbit sfios despre oi câteva momente. Doamna Banksy ne-a invitat la un ceai când ne aflam de cealaltă parte a porții, dar, pentru că soră-mea trebuia să se pișe, am refuzat.

Ăla a fost ultimul moment când am văzut familia Banksy.

După vreo patru ani, mama a primit un apel telefonic de la un bărbat ce lucra la un ziar de duminică. Deloc surprinzător, ziarul menționat avea o echipă de reporteri a căror misiune era să demascheze bărbatul (Banksy), care este încă o dovadă, în cazul în care mai era nevoie de altele, că NCTJ-ul (Consiliul Național de Acreditare a Jurnaliștilor) e o glumă. Tipul a interogat-o pe mama la telefon vreo douăzeci de minute, a luat-o de sus, i-a cerut să intre pe Google și să bage un ochi la poza cumpărătorului, înainte să-i explice că dovezile l-au făcut să creadă că bărbatul din poză era Banksy, idei pe care le-a susținut cu niște dovezi ce nu puteau fi negate.

Din fericire, mama compensează prin intelect tot ce-i lipsește în cunoştinţe legate de creşterea animalelor, și i-a spus foarte puține chestii tipului. În loc de asta, după ce a închis telefonul, i-a scris o scrisoare doamnei Banksy care a fost, după răspunsul ei, destul de recunoscătoare. Apoi, mama a telefonat unui fermier care locuia p-aproape și care o mai ajuta cu oile și, ocazional, mai tăia câte un miel când situația financiară în casa lui B nu era atât de bună. I-a spus c-a știut mereu cine era acel bărbat. Şi că el, asemeni altor patru din cinci oameni din acea zonă, simțea un impuls inexplicabil să-l protejeze pe tipul misterios. După aia, domnul și doamna Banksy au dispărut fără urmă. Deși pare că spun ultima parte în cunoștință de cauză, adevărul e că mama nu mi-a spus despre chestia asta vreme de luni întregi, pentru că eram jurnalistă și nu avea destulă încredere în mezina ei.

Este, desigur, o situație nefericită că familia Banksy a cumpărat casa unei femei a cărei fiică era jurnalistă. Dar, pentru că nu lucrez la fiţuici de extremă dreapta, am scris despre ei abia acum, după ani de zile de cînd familia Banksy s-a mutat de acolo. Gândiți-vă cum e să trăiești cu un asemenea secret! Dar acum că s-a stabilit în alt loc, îl torn, pentru că îmi doresc să nu fi lăsat oile.

Traducere: Florin Popa

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre Banksy:
Ultimul desen al lui Banksy din Germania a fost vandalizat Banksy atrage atenţia asupra dezastrului din Gaza cu pisicuţe De ce e Banksy singurul care are voie să vandalizeze zidurile Marii Britanii