„Midsommar” e cel mai frumos film horror din ultimii ani

ATENȚIE: urmează spoilere!

Midsommar, noul film al regizorului filmului Hereditary, Ari Aster, e incredibil de crud pe alocuri. La un moment dat, într-un prim-plan extrem, fața unui bătrân e pulverizată de un ciocan gigantic. Mai târziu, te uiți cu gura căscată la un personaj măcelărit pe viu, care atârnă în cârlige cu bucăți din corp lipsă. Îți dai seama că n-a murit pentru că plămânii i se mișcă în timp ce gâfâie. Genul ăsta de imagini tulburătoare din filme horror sunt cele care rămân cu tine pe veci, chiar dacă îți dorești apoi să nu le fi văzut.

Dar Aster și operatorul de imagine Pawel Pogorzelski nu sunt interesați doar de momentele astea. De cele mai multe ori, insistă pe frumusețile mărunte ale peisajului scandinav rural: strălucirea ierbii la orele dimineții, florile sălbatice de pe dealuri, liniștea vieții de la țară în timp ce personajele principale zac întinse pe spate tripate pe ciuperci. Cele mai multe scene au loc ziua. Nu-i așteaptă nimic în întuneric. Ororile se petrec în câmp deschis, înconjurate de frumuseți naturale - și fix chestia asta face filmul atât de tulburător, amintindu-ți că violența e mereu chiar sub ochii tăi.

Filmul se deschide cu o tragedie de nedescris. Dani, jucată de Florence Pugh, îl sună pe iubitul ei, Christian, după ce primește un e-mail de la sora ei, îngrijorată că s-a petrecut ceva foarte rău. El încearcă să o liniștească, dar nu reușește – sora ei deja se gazase împreună cu părinții lor în casa copilăriei. Evenimentul dă tonul pentru un film care meditează asupra violenței și durerilor de zi cu zi. Faptul că are loc la începutul lungmetrajului pare să transmită că moartea e imprevizibilă, că răul poate veni din orice parte, că nimeni nu poate scăpa de durere și suferință. Viața înseamnă și astfel de momente.

Christian era pe cale să se despartă de Dani, dar această tragedie îi unește. Dintr-un simț al obligației, o invită să îl însoțească într-o excursie într-un sătuc suedez de unde provine prietenul lui din școală, Pelle. Cei doi sunt însoțiți de Josh, prietenul lui Christian - care scrie o teză despre festivalurile scandinave de vară, omagii păgâne aduse solstițiului de vară care datează din epoca de piatră - și de Mark, un american hedonist insensibil.

Peisajul e idilic și superb, dar ceva nu e în regulă. Oamenii din satul lui Pelle – pe care acesta îi numește familie – sunt toți îmbrăcați în alb și cântă melodii folk sinistre, plus că au desene grotești în case și în piețele publice. Mark face mișto de ei și îi aseamănă cu o sectă de care auzise în copilărie.

Festivalul la care au venit începe cu un festin, dar apoi doi bătrâni se aruncă de pe o stâncă și mor. Alți lideri din sat încearcă să-i liniștească și le spun că așa se desfășoară lucrurile la ei, că toți cred în ideea că natura e un ciclu și că moartea e o binecuvântare. Dar toți sunt zguduiți, așa cum ai fi și tu dacă ai realiza că prietenul tău face parte dintr-o sectă sinucigașă. Dani și prietenii ei realizează treptat că au fost invitați în sat ca să participe la aceste festivități, lucru pe care îl fac cu sentimente mixte de entuziasm, curiozitate etnologică și bucurie perversă. Unii își dau seama până la urmă că e o chestiune de viață și de moarte să scape de acolo, pe când alții se adâncesc și mai tare în ritualuri. Hedonismul de aici are puține limite, cu excepția uneia. Un sătean care le povestește cum funcționează reproducerea într-o comunitate atât de închisă, le spune: „Respectăm tabuul incestului”. Asta e bine, mă gândesc.

Ce e șocant la momentul aruncării de pe stâncă și la alte scene violente e felul în care sunt filmate. Decesele au loc în lumina zilei, iar camera îți oferă prim-planuri îngrozitoare. Vizitatorii plâng și se holbează șocați, dar sătenii sunt stoici, ca în timpul unei ceremonii religioase. Tensiunea scade și revii la scene pitorești cu copii care se joacă și oameni care grădinăresc. Pentru familia lui Pelle, toate acestea fac parte din viața de zi cu zi, ceea ce e și mai cutremurător.

Nu că te-ai aștepta la așa ceva de la Aster, având în vedere ce capodoperă a fost Hereditary, dar filmul nu conține trucuri horror ieftine – nu te face să sari de pe canapea, nu are mizerii pornografice gratuite. E direct și prezintă deschis ororile satului, telegrafiate în pictograme pictate în cabana în care dorm tinerii. Îți spune că vor avea loc aceste violențe și chiar așa se întâmplă.

Muzica producătorului britanic Bobby Krlic, cunoscut sub pseudonimul Haxan Cloak, completează superb tonul filmului. Krlic folosește voci umane și instrumente nordice tradiționale pentru a crea bucăți muzicale lente și atonale. Spre finalul filmului, o bucată muzicală cu corzi ascendente pare desprinsă de pe un album Sigur Ros, dar se încheie într-o disonanță cumplită. Frumusețea și haosul se întrepătrund.

Acesta e sentimentul care face din Midsommar un film atât de puternic și un succesor demn de Hereditary. Poate că exorcizările din primul îi mulțumesc mai mult pe fanii stereotipurilor horror, dar Midsommar transmite un mesaj mai profund despre existență. Îți amintește că ororile nu se petrec neapărat în întuneric, departe de realitatea banală. Sunt la fel de naturale ca și cafeaua de dimineață sau periatul dinților înainte de culcare.

La fel ca Wicker Man, filmul din 1973 care ilustrează ritualuri păgâne, Midsommar pare să accentueze părțile din natura umană care sunt mai urâte decât ai vrea să recunoști. Sugerează că doar convențiile sociale și sistemele morale ne opresc să ne smulgem unii altora carnea de pe noi și să dăm foc lumii întregi. Dar oricum o facem. Rata violenței domestice e în creștere. În 2019, 11 persoane trans, cel mai adesea femei de culoare, au fost ucise în cadrul unor atacuri violente, conform Human Rights Campaign. Trebuie să ne confruntăm cu ideea că, în scurt timp, lumea noastră va lua foc din nou. Așa stau lucrurile. Suntem mereu la limita violenței, a morții și a haosului. Întrebarea e: suntem și noi complici la asta?

Articolul a apărut inițial pe VICE US.