Am vorbit cu Florin Salam și Andrei Dinescu să aflu de ce n-ajung manelele pe radio, în România

Într-o seară agitată de luni, în studioul domnului Nek, aflat undeva în afara Bucureștiului, într-o zonă rezidențială plină de gropi, mă așez la vorbă cu Andrei Dinescu și Florin Salam, unul dintre artiștii care vor cânta anul ăsta la Outernational Days 2, între 7 și 9 iulie. Și-am tot vorbit, despre cui îi e frică de manele sau de a fi asociat cu ele. Și care-i deosebirea dintre lăutari și maneliști, pentru că, și în cazul ăsta, ne place să ne certăm pe muzica tradițională versus manele contemporane.

Poate că nu te-ai întrebat niciodată dacă există pur și simplu manele bune și manele proaste, așa cum există rock bun și rock prost. Sau toate manelele sunt proaste? De ce nu intră și ele în FM-ul românesc?

Așa cum era de așteptat, o bună parte din potențialii sponsori ai festivalului s-au speriat (sau au fost bulversați) de faptul că sunt și manele la festival sau chiar de faptul că va cânta și Florin Salam (de unde poți deduce o formă latentă de rasism economic). Despre toate astea, și altele, în conversația cu Florin Salam și Andrei Dinescu.

VICE: La ce să se aștepte cineva care nu te-a văzut niciodată live pe scenă?
Florin Salam: La distracție! Cel puțin asta îmi doresc eu când sunt pe scenă.

Ce vrei să transmiți prin muzica ta?
La fiecare piesă pe care o cânt, am diferite mesaje pe care vreau să le transmit. Un artist trebuie să-i ofere celui din sală toate stările. Să-i cânte cu suflet, să-i cânte ca să petreacă; cam ce ar trebui să facă un lăutar din tată-n fiu. Până la urmă, e mult mai bine spus lăutar decât manelist; n-am nimic cu cei care au ales să se numească așa.

Dar care-i diferența dintre lăutar și manelist?
Nu știu dacă știu sau dacă vreau să răspund la asta cu manelele. Din ce spun ăștia ai mei, strămoșii mei au cântat, sunt lăutari. Știi ce-nseamnă să iei o nuntă de trei zile s-o duci la bun sfârșit?

Un lăutar poate să facă asta.
Exact.

Andrei Dinescu: Păi, atunci, cum numim muzica țigănească contemporană, dacă nu manele? Dacă maneaua e un nume rău, aia e, renunțăm la cuvânt. Nu muzica veche, tradițională, ci asta făcută pe instrumente electronice, de secolul XXI, cum o putem numi în loc de manele? Eu m-aș lupta să salvez cuvântul manea, dar dacă e rău cuvântul, hai să găsim unul nou.

Care să traducă, într-un fel, muzica țigănească modernă, contemporană?
Da, cum numești muzica asta țigănească modernă, făcută azi pe o sculă de cinci mii de euro, cu microprocesor din Japonia în ea? Că lumea o compară cu cea veche și că e mai bună aia cu țambal. Trebuie să fii nebun să compari țambalul cu asta. Sigur, însă, asta nu înlocuiește țambalul. Dar, ca muzician știi că la instrumente nu există mai bun sau mai rău. Sunt diferite. Dacă nici tu nu vrei să aperi cuvântul manea, cum o numim atunci? Gagiii care-ți ascultă muzica, ce ascultă?

Florin Salam: Eu nu mă încadrez în vreun gen. Dacă o să vă uitați la câteva apariții de-ale mele pe sticlă, ca să zic așa, întotdeauna am spus că este o diferență între artist și manelist.

Le e teamă oamenilor, unora dintre ei - branduri, ONG-uri chiar - să se asocieze cu manelele?
Andrei Dinescu: Sunt campanii de milioane de euro de la Uniunea Europeană împotriva rasismului în România. Se cheltuiesc banii ăia pe antirasism, se fac niște reclămuțe cu „toți suntem egali", nu se întâmplă nimic, milioanele de parai se duc oricum. Când am aflat chestiile astea mă gândeam că, dacă mâine ar scoate Adrian sau Salam o piesă împotriva rasismului, chiar sinceră, din inimă, piesa aia va avea mult mai mare impact. Ar face mai multă treabă antirasistă decât toate partidele la un loc. De ce nu scoateți măcar un hit în țigănește odată pe an?

Florin Salam: Multe treburi importante se lasă baltă în țara asta. Uite, de exemplu, în zona noastră de muzică, există două-trei voci, care nu sunt poate, cele mai bune, dar sunt artiști mai iubiți. Nimeni nu a venit să spună vreodată: „uite, vreau să facem cu voi un proiect".

Pentru că le e frică. Dar am venit noi.
Andrei Dinescu Nu numai că nu a venit nimeni, dar nu vrea nimeni. Spre exemplu, niciodată nu s-au dat manele pe radio, asta e cenzură. Cenzură și rasism. Cum să nu dai la radio manele? Cum radioul să nu reprezinte cei 20% sau 30% de romi din București? Cum să uiți de ei complet? Să te faci că nu există? Dau doar Holograf, Delia, Alex Velea, dar nici măcar o singură manea. Uite, de exemplu, e un post de radio FM din București care a auzit de noi, o gașcă de albicioși interesați de manele. Și vor să dea la radio piesa noastră, Regina tristeții, o variantă mai bună de studio. Și le zic: „voi nu dați niciodată manele pe radio, dar vreți să dați niște albi care cântă manele? Tu vrei să mă dai pe mine pe radio pentru că sunt alb, dar nu dai niciodată o piesă cu adevărat țigănească, originală?"

Ce crezi despre asta, Florin?
Florin Salam: E trist, dar amuzant. Mai mult amuzant decât trist. Câteodată, cred că și oamenii ăștia ne-au făcut mari într-un fel, ne-au ambiționat foarte tare. Și noi de-aia ne-am descurcat întotdeauna mai bine ca restul. De-aia au văzut mai repede la noi decât la ei cele mai frumoase mașini, cele mai frumoase case, pentru că ne-au marginalizat. Evident că s-a creat ruptura asta.

Andrei Dinescu: Ăștia albi stau acasă și li se turează piesa pe radio, vine săculețul cu bani acasă direct. Nu mai muncesc, ca tine, nouă ore pe zi. Avem așadar doi oameni: amândoi au făcut un milion de euro. Unul a muncit mii și mii de ore pentru milionul ăla, altul a stat acasă și-i venea banul, pentru că avea tot sistemul radio de partea lui. Tu, dacă ai fi avut zece ani de radio în România, cam câți bani crezi că ar fi trebuit să iei?

La Outernational la festival, o să cântați în țigănește?
Florin Salam: De ce, e pe temă?

Da, e cu multiculturalism și e foarte important să cântați și în țigănește.
Andrei Dinescu: E cu lumea orientală. Românii neagă că suntem orientali pe aici, acum toți vor să fie austrieci.

Florin Salam: Aș putea să cânt, da, măcar o piesă.

Dar de ce nu se cântă în țigănește deloc?
Florin Salam: Pentru că până la urmă ești obligat să vinzi ce vrea omul. Nu poți să suferi de tine, să cânți ce vrei tu și să nu vinzi. Dacă ți-aș cânta eu ce-mi place mie, poate peste șase-șapte ani o să am norocul să și vând treaba aia. Dar, deocamdată, vând ce se vinde. La mine a fost și altă treabă. Nu am luat asta cu țigan în serios, niciodată.

Statul ar trebui să sprijine lăutarii și maneliștii, care duc muzica țigănească tradițională în viitor. Lăutarii clasici salvează folclorul, iar maneliștii îl duc în viitor, pentru că nu putem să rămânem doar cu muzeul ăla, trebuie să-l ducem și în viitor.

Mai facem câte-un interviu de genul ăsta, facem concerte, te încurajăm să cânți în țigănește la festival…

Apropo de asta, Betty Salam cântă și în română. Trebuie să cânte și în engleză și în țigănește la fel de bine. În astea trei. Rihanna nu neagă că e neagră, e mândră de asta și ăsta e brandul ei. Deci tu ești mândria unei etnii.

Florin Salam: Da, tati, pe mine nu mă deranjează că sunt țigan, dar n-am cântat muzică țigănească. S-a ocupat altcineva de asta. Și atunci eu mi-am creat un stil. Ce am adus eu pe piață e doar creația mea. Sunt conștient că am devenit un artist iubit în țara mea, un artist care își distrează publicul. Ca să devii iubit, trebuie să faci ceva pentru asta.

Eu n-am vrut să atac cu asta, că sunt rom. Sunt om, m-am născut în România și cânt tot ce-mi trece prin cap. Dar mi-am ales un gen din ce simt eu că vrea omul.

Ai făcut Sistemul Florin Salam.
Ăla e. Am cântat în Germania, am fost invitat, mi-au zis că trebuie să cânți o melodie pentru pocăiți. Și am cântat în țigănește. Mi-a fost în primul rând frică de Dumnezeu, ca să zic că nu vreau să cânt, căci era vorba să duc mesaje din astea mai importante decât ce cânt eu.

Numai că, problema rămâne. Dacă ne punem noi, albii publicitari, și facem o trupă de manele, o să apărem peste tot, inclusiv pe radio.
Da. O să apăreți, dar nu o să rupeți niciodată. Și ei asta vor. Voi apăreți cu o manea de la noi, dar nu o să rupă niciodată cum ar rupe, dacă ar fi cântată de noi. Dar dacă faceți o combinație, voi cu noi, la ideile voastre cu ale noastre, atunci împreună am rupe sigur.

Cum te-ai apucat de muzică?
Eh, dacă stau să mă gândesc așa, la vârsta de șapte ani părinții mei m-au adus în București. Eu stăteam la țară. Și înainte să mă apuc să cânt, cu toate că de la patru ani fredonam melodii, tot ce auzeam prin casă fredonam și eu, și căutam să găsesc pe acordeon tonurile acelea, melodiile alea. Și nu mă lăsam până nu le găseam. Când m-am mutat la București, la mine în cartier, nu m-am apucat să cânt din prima, știi? Mai repede mă preocupam cu bătăile din cartier.

Păi, la vârsta aia, da, și eu la fel.
Da? Bine că nu sunt singurul.

Doar că la mine în Vaslui era mai pe stilul moldovenesc.
Da, da. La mine era așa, mai ca la București. Târziu, pe la 14 ani, am fost nevoit să cânt, pentru că deja, în familie, doar eu mai rămăsesem baza. Fratele meu plecase în străinătate și atunci a trebuit să-mi iau rolul în serios. Pe la 14 ani mi-am dat seama că ar trebui să cânt cu adevărat. Și am început să mă țin după băieții de prin cartier care cântau, care aveau nunți. Îi ascultam, mă uitam cum se desfășoară o noapte la ei, melodiile pe care le alegeau, cum se comportau cu oamenii. Degeaba ai o sută de melodii pe care să le cânți, dacă nu știi cum. Eu, pe la 16 ani, deja cântam la nunți. Toți ceilalți erau mult mai mari decât mine.

Cu Dan Armeanca cum e?
Păi, el era zeul nostru, toți eram leșinați după el. Era normal. Muzica lui era nouă… când a venit cu instrumentele alea electronice, era ceva nou pentru noi. Și felul cum cânta.

Ai avut referințe muzicale?
La început, când erai copil, îl ascultai pe X sau pe Y, care era atunci, te mai inspirai din melodiile altora, din stilul altora. Dar când am mai crescut, mi-am dat seama că trebuie să-mi formez stilul propriu. Și atunci mi-am format un stil și pentru vocea pe care o am și textele mele au fost întotdeauna diferite. Dacă stai să asculți live-urile mele de ani, eu am cântat întotdeauna altceva. Poate pentru unii nu e atât de important (pentru cei din muzică, vorbesc), dar eu am știut că lumea așteaptă ceva nou. Și întotdeauna încercam să fac să nu semene nimic din ce cânt acum cu ce cântam înainte. Întotdeauna cu distracție la mijloc. Non-stop pe distracție.

Poți să separi instrumentalul de versuri?
Nu se poate una fără alta. Degeaba scoți o piesă cu versuri super tari, dacă nu ai pe spate acompaniamentul și instrumentul care să-i dea valoare muzicii tale. Instrumentul are rolul lui. Poți să-i păcălești pe câțiva, dar omul care vrea să asculte muzica, ascultă tot ce se întâmplă acolo. Nu doar textul și vocea, ci tot. Un neica nimeni vine și ascultă: „ia, ce zice ăla acolo? Ah, că a greșit ăla sau că a luat ălălalt nu știu ce. Aaa, ce-a zis ăla.. mișto". N-am nevoie de din ăștia. Vreau ca oamenii să plece acasă cu totul. Să pot să evoluez. Dacă aș fi cunoscut numai oameni care să-mi asculte textul și atât… în primul rând, treaba asta te ține pe loc. Trebuie să ai trupă bună, armonie pe spate, treabă grea.

Cum s-a făcut trecerea de la Florin Fermecătoru' la Florin Salam?
Mamă… Eu nu mi-am pus nici primul nume, nici pe-al doilea. Când am scos și eu prima casetă audio, băiatul la care am scos-o mi-a pus numele. Mi-aduc aminte că l-am ajutat cu vreo 20 de melodii. Toți ăștia cunoscuți care sunt acum cântau piesele mele. După ce i-am dat 20 de melodii, a trebuit să-mi facă și mie casetă. M-a ajutat să-mi fac și eu un album, tot cu piesele mele. Dar mai întâi a trebui să fac sacrificiul ăsta. Cele mai bune piese de la vremea aia: „O, viața mea" sau „Dușmanii-mi poartă pică" sunt piesele mele. Și, după aceea, am făcut o casetă audio cu țambal și bas. Mi-a pus Florin Fermecătoru. A rămas așa. Mie, oricum, nu-mi plăcea. Nu mă vedeam așa de fermecător. Acum mă văd.

Și la numele Salam cum ai ajuns?
Păi, Salam îl cheamă pe un unchi, Nicu Salam. Fiind cel mai faimos de la noi din familie - că noi suntem neam de lăutari - iar el fiind cel mai sus, lumea credea că eu și fratele meu suntem băieții lui. Și atunci când am ieșit pe piață, lumea zicea: „Bă, ăștia nu-s ăia a lu' ăla?". Dar, de fapt, noi eram ai fratelui lui. Tot acolo, doar că tata nu era așa de cunoscut ca el, deci a dat bine. Am simțit la cașcaval.

Andrei Dinescu: Dacă tot ziceai că ești interesat de rețeta aia culinară, poate vrei să vii la emisiunea lui taică-miu.

Florin Salam: Da, chiar aș vrea. Mă uitam ieri la TV, mi-era drag de el așa, ce viață trăiește omul ăsta. Bea un șpriț, ascultă muzică, muzica aia pură și face și o emisiune în timp ce se simte bine. Și stai și vorbești și încerci să transmiți și celor de acasă mesajul ăsta omenesc. Adică „uite, mă, cum ar fi viața asta frumoasă". Îi înveți și pe ăia de acasă care degeaba au bani, că nu știu să prețuiască viața. Ăsta e visul meu.

Ce e important pentru tine acum?
Să ajung la nivelul de a nu mai fi obligat a doua zi să mă trezesc dimineața pentru că trebuie. Visul meu e să devin cioban. Dar știi de ce? Pentru că m-am săturat de aglomerație și simt nevoia să stau în câmp, eu, singur, cu oile mele. Poa' să și fugă dintre ele, că nu mă interesează. Vreau să termin anul ăsta cu bine, iar de anul viitor vreau să încep să cânt doar concerte. Asta e dorința mea. Sper să iasă așa, fără să mai cânt la nunți și botezuri.

Cum ți se pare scena lăutărească în prezent?
E lipsă de lăutari, în comparație cu ce am avut noi. Iar, legat de manele, hai să găsim noi o denumire pe care să o merităm, unii dintre noi.

O ultimă curiozitate, de ce e dat volumul la maximum la cântările voastre?
Andrei Dinescu: La voi e anormal ce se face cu sunetul ăla, e dat la maximum, mult prea tare. Există bani, dar nu știu cum nu mai sunt ingineri de sunet în lumea asta.

Florin Salam: Așa e. Noi stăm cu televizorul la maximum acasă. Apropo de asta: era unu', cred că cel mai sobru solist de la noi. Nu aveai nicio caterincă cu el; nu prea îți permiți. Și a stat cu capul și urechile băgate în boxe, zi de zi, și fiindcă avea probleme cu urechile, și-a luat un aparat auditiv. Vine el la Calipso, cântam odată acolo, își pune aparatul. Cânta la cineva unde trebuia să pună suflet. Și îi spunea: „Dă-mi și mie volum". Ăla tot dădea. „Mai dă-mi!" Ăla era deja roșu, ăsta tot striga: „Mai dă-mi, mă!" Ăla îi zice: „Dă-ți mai tare singur, din aparat!"