Fotografiile astea făcute de un român îți arată că fricile și lucrurile ciudate îi unesc pe oameni

Sunt de câteva zile în Cluj, la TIFF, și mă simt copleșit de teama generației noastre că ceilalți participă la experiențe mai mișto decât cele de care avem noi parte. I se spune FOMO (fear of missing out) și este un tip de anxietate care pare tot mai răspândit și despre care tot mai mulți specialiști vorbesc. Genul ăla de senzație aproape banală într-un festival cu zeci de activități care se întâmplă simultan și din care trebuie să alegi.

Să-ți dau un exemplu. Te pregătești să mergi la un film, când, pe stradă, apare un amic care se duce la o dezbatere cu ceva star internațional. Treizeci de metri mai încolo, la cafeneaua festivalului, o fostă colegă te anunță că merge la un film mut cu muzică live. Începi să te îndoiești că filmul tău este alegerea cea mai bună. Oare ar fi trebuit să te duci la concert? La dezbatere? Pentru următoarea jumătate de oră, în tine se zbate FOMO.

Apropo de anxietăți, am primit de curând, pe Facebook, o invitație să dau like unei pagini numite CosmopolitanAnxities, o expoziție fotografică tot din cadrul TIFF, în secțiunea InfiniTIFF. Mi-apăruse și o postare însoțită de următorul caption:

Da, frica de a te îndrăgosti sau de a fi îndrăgostit. Nu știam că are un nume. Scrollând între alte postări de pe pagina expoziției, am găsit o întreagă serie de frici despre care nu știam că cineva și-a luat timp să le denumească. Mi-a rămas în cap: „nucleomituphobia - fear of nuclear weapons", însoțite de o poză din expoziție pe care în cursul aceleași zile m-am și dus s-o văd.

CosmopolitanAnxities este expoziția fotografului Cornel Brad, care a adunat din călătoriile lui, făcute timp de zece ani, prin vreo 55 de state, poze unite de sentimentul anxietății. Am fost să-i văd lucrările și după l-am ținut de vorbă la o terasă, sub un cer ardelenesc anxios și el, nehotărât dacă să plouă sau nu.

Am vrut să aflu de la Cornel ce i-a venit lui să cunoască temerile oamenilor de prin te miri ce parte a lumii și ce-a învățat după zece ani de călătorii.

VICE: Am văzut în pozele tale oameni care se lasă vulnerabili în fața aparatului și tot felul de momente bizare pe care le-ai surprins. Ce definește expoziția ta de anxietăți cosmopolite?
Cornel Brad: Sunt trei direcții majore în fotografiile mele: dragoste, război și religie. Mixul ăsta de-a lungul istoriei a fost ori foarte fericit, ori dezastruos. Depinde de fiecare civilizație ce va face cu nevoile astea. Toată lumea vrea să fie mângâiat, să fie iubit, să aibă orgasme multiple fizice sau psihice, toți ne rugăm într-un fel sau altul, ne uităm în sus sau în jos sau în noi și de asemenea, cred, că toți avem înscris în noi plecarea sau venirea de la război. Chestiile astea le-am regăsit în mine de-a lungul timpului și sunt cele care m-au făcut să fotografiez.

De ce ai ales cuvântul anxios?
Cred că e o chestie de vânător: vrei să vezi mereu ceea ce ești într-o anumită situație, să te-nțelegi. Eu mi-am dat seama că am fotografiat la modul anxios diverși oameni, într-o estetică anxioasă, și, dacă nu cumva, unii dintre ei se aflau și ei într-o stare anxioasă. Am fotografiat zece ani și, la un moment dat, mi-am dat seama că o parte din pozele astea stau împreună.

Care e relația ta cu anxietatea?
Acum e bună. Tocmai d-aia mi-am și permis s-o pun pe pereți. Am umblat la cele din mine și cred că forma asta de a te înțelege este de fapt ceea ce generează trăirea mișto, plină de înțelesuri, eu îmi doresc să înțeleg ce mi se întâmplă. Uite, un exemplu de anxietate personală, mie mi-a fost frică de război, unde autoritatea este arbitrară. Eu am 43 de ani, am prins vremea în care puteam să mă duc în armată, dar deja pe atunci se știa că americanii plasează bombe cu unde laser și mi se părea o stupizenie ca, în contextul ăsta, eu să fac salturi înainte la orizont. D-asta sunt și câteva fotografii acolo cu militari, americani reîncărcându-și hummer view-urile, tanchiști în fața muzeului de artă din Sankt Petersburg sau un cubanez care mângâie o rachetă în vârful unei coline din Havana.

Ție se pare că acum, comparativ cu perioadă când era cât pe ce să faci tu armata, se vorbește mai mult despre anxietăți?
Cred că oamenii au început din ce în ce mai mult să se uite în ei și la emoțiile pe care le au. Sunt generații întregi care au fost obligate, datorită unei privațiuni de obiecte materiale și de beneficii, să pedaleze din greu ca să rupă decalajul ăsta dintre lumea occidentală și ce aveam noi în țările din sud-estul Europei. Lumea a fost foarte orientată pe zona materială. Nu spun că acum nu există acest clivaj, în continuare sunt acele mai multe Românii despre care se tot vorbește, dar cred că sunt mulți, poate din bula asta de oameni norocoși, care au ajuns să se gândească la emoțiile lor, într-un mod sănătos, necesar.

Ce-nseamnă proiectul ăsta pentru tine?
Eu am fost foarte prost la școală, dar la un moment dat am reușit să fiu foarte bun. O profesoară ne dăduse 20-30 de cuvinte, care n-aveau legătură între ele, și ne-a cerut să facem o poveste. Am făcut cea mai scurtă și diversă poveste și toată lumea a fost mirată, iar eu care nu fusesem niciodată apreciat pe sistem de educație românesc, am zis wow, am o șansă. CosmopolitanAnxities a apărut ca o replică a întâmplării ăsteia, dar cu fotografii în loc de cuvinte. Am fotografiat zece ani și la un moment dat mi-am dat seama că o parte din pozele astea stau împreună.

Cu ce ai rămas după ce ai călătorit în 55 de state și ai fotografiat atât de mulți oameni?
Am văzut diversitatea oamenilor și am sintetizat și un set de valori și nevoi comune: de a fi iubit, recunoscut în dragostea ta, recunoscut în ceea ce înseamnă familia ta. La fiecare plecare m-am gândit că s-ar putea să nu mă mai întorc. Da, te gândești la moarte, e o formă e negociere cu moartea, pentru că te duci în spații total străine. E un moment în care-ți demonstrezi că poți, o chestie de încredere în sine.

Păstrezi legătura cu oamenii pe care i-ai fotografiat?
Da. Majoritatea celor pe care i-am pozat au și fotografiile. 80-90 la sută dintre fotografii sunt făcute în urma unei discuții, deci nu sunt fotografii furate. De regulă le cer adresele de email și le trimit electronic. Uneori chiar și print.