Uruguay și președintele său ex-terorist s-ar putea să dețină cheia încheierii războiului împotriva drogurilor

Fotografie de Mariano Carranza

În dimineața zilei de 8 octombrie 1969, José Mujica s-a trezit și s-a îmbrăcat pentru o înmormântare. El și alți nouă tineri, nepoți ai defunctului, s-au îngrămădit într-o furgonetă Volkswagen și așteptau pe marginea unui drum cu două benzi, care ducea de la capitala Uruguayului, Montevideo, la orașul mic Pando, la aproximativ 14 mile spre est. Alte şase maşini şi un dric, închiriat de la cel mai extravagant magazin de pompe funebre din țară, au trecut deja, iar VW-ul a intrat și el în cavalcadă şi a hodorogit prin pășunile verzi pline de bovine care ocupă coasta națiunii sud-americane. Călătoria a fost sumbră și liniștită, până pe la vreo trei mile de Pando, când invitații i-au luat pe sus pe șoferii mașinilor și i-au băgat în spatele dubei Volkswagen.

În realitate, nu era nicio înmormântare, niciun cadavru, iar oamenii nu erau invitați. Oamenii care mergeau spre Pando erau membri ai Movimiento de Liberacion Nacional, cunoscut şi sub numele de Tupamaros, un grup de gherilă marxist care voia să instaleze un dictator de tip cubanez în Uruguay și să scăpe țara de guvernul așa-zis cleptocratic. Mujica, care la cei 35 de ani era unul dintre membrii mai vechi și mai carismatici ai grupului, a ajuns pe bancheta din spate a uneia dintre mașini și apucă mânerul de lemn al mitralierei lui spaniole Z-45. Când a ajuns în Pando, un oraș industrial liniştit de 12 mii de locuitori, el și batalionul său mic au jefuit băncile și au încercat să preia administrația locală. Au ucis un ofițer de poliție și un civil într-o confruntare  haotică în plină zi.

Patru decenii mai târziu, la 74 de ani, José Mujica a îmbrăcat șalul alb-albastru și a devenit președintele Uruguay-ului după ce coaliția sa de stânga a câștigat alegerile din 2009. Deși părul său s-a făcut gri și i s-a mărit burta, Mujica s-a uitat peste mulțimile care s-au adunat în piața centrală a capitalei pentru inaugurarea lui cu aceiași ochi măslinii și incisivi care au scanat drumul spre Pando în 1969. Mulțimea se uita la el cu admirație, cât timp a ţinut un discurs înflăcărat în fața unui ecran imens ce transmitea imaginea lui.

Dacă fiecărui om îi este destinat caracterul pe care-l are, așa cum a scris Heraclit, caracterul lui Mujica i-a adus o aventură excepţională, una care, ocazional, se strecoară în titlurile de ziare și pe site-uri, dar rareori trece dincolo de punctele culminante din viaţa lui. Mujica este un fost revoluționar (unii l-ar putea numi terorist), care a fost împușcat de șase ori, închis timp de 14 ani, torturat și ținut în regim de izolare mai bine de trei ani, apoi a fost eliberat, a renunțat la violență, a intrat în politică, a câștigat alegerile celei mai mari funcții din stat, a condus Uruguay în perioada în care țara a ieșit din recesiune, în care s-au legalizat căsătoriile între homosexuali și avortul, ceea ce este remarcabil pentru o țară în care catolicismul e religia dominantă. El doneaza 90 la sută din veniturile sale în scopuri caritabile, locuiește la mica lui fermă şi în palatul prezidențial prezindeţial pompos, conduce un Volkswagen Beetle, aproape niciodată nu poartă costum și se revoltă împotriva exceselor consumerismului și a dependenței Occidentului faţă el ca balast economic .

Dar realizarea cea mai picantă a lui Mujica ca șef de stat, cea care l-a ridicat la rang de erou pentru cete de tineri progresiști ​​din întreaga lume, a fost decizia guvernului său de legalizare și reglementare completă a marijuanei în întreaga țară, care a devenit lege la 13 decembrie, 2013, dar nu va intra în vigoare până la sfârșitul anului 2014. Asta face Uruguay-ul prima națiune care să facă mișcarea asta la nivel național. Mujica însuși nu e un stoner, el preferă whisky și trabucuri și pretinde că nu a fumat niciodată chestii, dar după cum a declarat într-un discurs la Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 2012, „Ceea ce ne dorim este să luăm piața de la traficanții de droguri." Decât să continue să lupte în războiul împotriva drogurilor și să perpetueze ciclul de violență, care doar în America de Sud a costat peste un trilion de dolari și a luat viețile a zeci de mii de oameni, după unele estimari, Mujica prezintă otro camino, o altă cale. Dacă legalizarea din Uruguay reușește să smulgă vânzarea de marijuana de la carteluri, modelul Mujica ar putea să se răsfrângă în întreaga lume. Cei care pledează reforma politică a sectorului de droguri speră că va câștiga Premiul Nobel pentru Pace.

Chihuaua-ul cu trei picioare a lui Pepe, Manuela. Fotografie de Mariano Carranza

Jose Mujica Cordano s-a născut în 1935 la marginea orașului Montevideo. În copilărie o ajuta pe mama sa, care l-a crescut singură, să vândă flori în cartier. El mergea cu bicicleta plină de buchete portocalii, albe, roz de crizanteme la piață. Asta era principala lor sursă de venit. „Am îndurat o sărăcie demnă", și-a amintit el mai târziu.

Sărăcia a fost poarta sa de acces la activismul politic. Conform „The Robin Hood Guerillas", biografia lui scrisă de Pablo Brum, după ce a plecat de la un liceu de prestigiu, Mujica a început să „umble cu criminali de calibru mic, în cartierele mai întunecate ale Montevideoului", unde a întâlnit un socialist pe nume Enrique Erro. Erro conducea ramura de tineret a unui partid politic de stânga și i-a oferit lui Mujica un rol de conducere datorită carismei adolescentului. Cu finanțarea de la partid, Mujica, care avea porecla Pepe, a călătorit în întreaga lume comunistă şi a vizitat, printre altele, Moscova, Beijing, și Havana, unde s-a întâlnit cu Che Guevara și Fidel Castro în 1959, la doar câteva luni după ce cuceriseră Havana .

Când Pepe a revenit la Montevideo, el a abandonat partidul lui Erro și a devenit luptător de gherilă. Se știe foarte puțin despre modul în care Pepe a făcut trecerea de la un social-democrat tânăr la pistolar de gherilă. Dar, conform cărții „Mujica: El Florista Presidente", o biografie scrisă de jurnalistul uruguayan Sergio Israel, revoluția cubaneză l-a împins pe Mujica să-și imagineze o răsturnare asemănătoare în America de Sud.

În contextul ăsta de dor revoluționar a intrat Pepe în Tupamaros. Fondată în 1960 de către Raúl Sendic, un avocat care l-a cunoscut şi el pe Guevara, grupul a făcut ceea ce ei numeau „propagandă armată." De exemplu, luau cu asalt cinematografe şi forţau publicul să vizioneze imagini care semnalau nedreptatea democrației liberale. Tupamaros jefuiau și bănci și dădeau înapoi banii oamenilor din oraș, îşi câştigaseră o reputație de Robin Hood. Femeile erau bine reprezentate în organizație, iar gherilele au devenit notorii în presa uruguayană pentru membrele lor de rang înalt de sex feminin, cum ar fi o blondă frumoasă tip Jane Fonda, pe nume Yessie Macchi, care a fost și prietena lui Pepe. Ofiţerul de propagandă al grupului a declarat presei că „în niciun moment nu e o femeie mai egală unui bărbat decât atunci când ține un pistol de .45 în mână."

Raidul Pando, în care Pepe era îmbrăcat ca un participant la înmormântare, a fost sincronizat ca să onoreze cea de-a doua aniversare a morții lui Che Guevara și era menit să-i facă publicitate grupului și scopului lor de a prelua Uruguay-ul. Când convoiul de mașini negre și Volkswagen-ul au intrat în oraș în acea după-amiază, agenți Tupamaros deghizați, care au ajuns deja în oraș au început un spectacol teatral în fața secției de poliție principale a orașului. Ei i-au hărțuit pe ofițerii de la recepție cu plângeri meschine, până când, într-un atac coordonat care amintește de o scenă din „The Town", au scos armele și au intrat în clădire, au închis polițiștii în celulele secţiei și au avut schimb de focuri și grenade, cu un polițist care a vrut să evadeze.

Pepe și echipa sa s-au ocupat de dezactivarea centralei telefonice și și-au îndeplinit atribuțiile eficient, fără să tragă un singur foc. Operatorii de telefonie șocați au plecat de la birourile lor și s-au culcat pe pământ. Apoi Pepe a început o tiradă despre revoluția inspirată de Che Guevara pe care Tupamaros sperau să o aprindă în Uruguay. În afară de planificarea complicată, costumele atent alese, și discreţia practicată în atacurile Tupamaro, care luptau de câţiva ani înainte de asaltul de la Pando, convertirea a fost o caracteristică frecventă și importantă. Tactica lor de asalt urban nu era orientată spre acumularea unui număr de morți, ci pentru a converti cetățenii obișnuiți la cauză.

În cele din urmă, trei Tupamaros au fost uciși și mulți alții au fost răniți într-un schimb de focuri dramatic care a început la sucursala băncii principale a orașului (pe care Tupamaros au jefuit-o) și s-a mutat în stradă. Între timp, Pepe a fugit deja din Pando și a revenit la Montevideo, unde s-a așezat la un bar şi a ascultat cum s-a desfăşurat acțiunea la radio, la fel ca restul țării. Pentru uruguayenii care erau în viață atunci, acea zi amintește de haosul din Boston, după atacul cu bombă de la maratonul de anul trecut.

Pepe se adresează mulțimii la începutul carierei sale politice legitime, pe Septembrie 29, 1985. Fotografie de Marcelo Isarrualde

La 23 martie 1970, Pepe a fost arestat. Un polițist l-a recunoscut în timp ce bea grappa în La Via, un bar în centrul orașului Montevideo. Ofițerul a chemat întăriri și Pepe, care a văzut o mașină de poliție la intrarea barului, a scos pistolul și a deschis focul.

A urmat un schimb de focuri. Doi polițiști au fost împușcați, iar Pepe a fost lovit de două ori. În timp ce zăcea pe podeaua barului, un alt polițist l-a împușcat de de patru ori, în intestin. Probabil ar fi murit dacă nu ar fi fost o întorsură de situație norocoasă: Medicul care l-a tratat s-a dovedit să fie și el un Tupamaro sub acoperire.

Dintr-o perspectivă istorică largă, prinderea lui Mujica ar putea fi văzută ca începutul sfârșitului pentru Tupamaros. Zilele vesele de mascare s-au transformat într-un război din ce în ce mai brutal de gherilă urbană, în care Tupamaros au ajuns să răpească și să ucidă un agent FBI. Militarii au organizat o lovitură de stat în vara anului 1974, iar junta și-a făcut o misiune specială din încarcerarea, uciderea şi tortura a sute de Tupamaros, inclusiv cea mai mare parte a conducerii. Pepe a petrecut cea mai mare parte din anii '70 în închisoare, a evadat de mai multe ori, doar pentru a fi prins din nou. El și alți opt lideri ai Tupamaros au fost considerați prizonieri speciali, guvernul i-a numit ostatici și au fost plasați în regim de izolare și plimbați în grupuri de câte trei între închisorile militare.

La una dintre locațiile unde a fost ținut, o bază militară din orașul rural Paso de los Toros, la circa 160 de mile la nord de Montevideo, Pepe a trăit în partea de jos a unei fântâni. Sau nu chiar o fântână, dar o piscină în aer liber într-o curte din care caii armatei beau apă. Au scurs apa din piscină și au construit trei celule, Și au pus o tablă de metal deasupra piscinei ca să blocheze lumina soarelui.

Pepe a înnebunit. A început să audă zgomot static, ca și atunci când un aparat de radio a fost lăsat blocat între stații. Striga după cineva ca să-l oprească.

În 1984 conducătorii militari au semnat un acord să lase puterea în mâna unui guvern ales în mod democratic și dictatura s-a încheiat oficial în anul următor. În cursul acestei tranziții, condițiile lui Pepe din închisoare s-au îmbunătățit. L-au lăsat să își cultive o grădină. A crescut legume și a recâștigat un grad de stabilitate psihologică. Dar unul dintre ceilalți „ostatici" Tupamaro a murit în captivitate altul a înnebunit.

Cei opt care au supraviețuit au fost eliberați în 1985 și le-a fost oferită amnistie. Eleuterio Fernández Huidobro, un alt lider, a fondat, împreună cu Pepe şi cu alți foști Tupamaros, Mișcarea de Participare Populară, un partid politic legal. Carisma lui Pepe l-au făcut să câștige alegerile pentru parlamentul țării în 1994, apoi ale Senatului în 1999. În 2005 a fost numit ministrul creșterii animalelor, agriculturii și pescuitului. Iar apoi, în 2009, animat de un val de sentiment liberal în Uruguay, a câștigat alegerile prezidențiale, cu 52,4 la sută din voturi.

Mujica a vorbit de mai multe ori de-a lungul anilor despre timpul său din Tupamaros și trecerea sa ulterioară la conducere legitimă, iar declarația care apare în biografiile sale vorbește despre improbabilitatea cursului vieții sale. După Mujica, „Nici măcar cel mai mare romancier nu ar fi putut să-și imagineze ce s-a întâmplat."

În martie, am zburat la Montevideo să iau un interviu președintelui Mujica. Ziua în care am fost programat să mă întâlneasc cu el era luminoasă și însorită. M-am dus în Piața Independenței, în aceeași piață publică unde a avut loc inaugurarea lui. În centrul pieței se află o statuie imensă a eliberatorului colonial al Uruguayului, José Gervasio Artigas, care a luptat împotriva spaniolilor ca să asigure independența țării în 1830. El stă în uniformă completă călare pe un cal. Artigas a murit în exil în Paraguay, iar legenda spune că în timp ce se apropia de moarte el a cerut un cal ca să moară în șa, ca un adevărat caballero. Rămășițele sale sunt îngropate sub statuie.

Pe partea de sud-est a pieței erau Torre Ejecutiva, birourile președintelui, și am scăpat de soarele de dimineață sub sticla lor verde-albastrie în timp ce așteaptam să fiu condus la ferma lui Pepe, la câțiva kilometri de oraș.

Un minivan Hyundai bej inscripționat cu sigiliul președintelui, un soare care zâmbea cu raze ondulatoare peste un orizont curbat, a tras lângă bordura unde așteptam. Am intrat și am mers prin centrul orașului și arhitectura sa italiană în stil gotic, pe lângă porturile maritime, spre zonele rurale plate de la periferie.

Ferma lui Pepe era pitorescă și șubredă. Ne-am așezat în curtea inundată de soare a fermei lui de un etaj, unde stătea cățelușa lui Chihuahua cu trei picioare, numită Manuela și se agitau câțiva pisoi mici. Păsările cântătoare ciripeau în lunca din jurul fermei sale. L-am întrebat de ce a ales astfel de împrejurimi umile în loc de palatul prezidențial.

„De îndată ce politicienii încep să urce pe scara ierarhică", mi-a spus el, „devin brusc regi. Nu știu cum funcționează, dar ceea ce știu este că republicile au fost inventate pe lume ca să se asigure că nimeni nu este mai mult decât oricine altcineva." Aroganţa funcțiilor politice, a sugerat el, e ceva rămas în urmă dintr-un trecut feudal: „ai nevoie de un palat, covor roşu, o mulțime de oameni în spatele tău care să spună: „Da, domnule." Eu cred că toate astea sunt groaznice.

În timp ce soția sa, Lucía Topolansky, o fostă Tupamara care acum e senator, lucra prin casă, l-am întrebat pe Mujica cum e să fii prima națiune care a legalizat marijuana pe deplin și ce a însemnat asta pentru țara sa.

„Vom începe un experiment", a spus el, într-o spaniolă greoaie. „Este aproape sigur că vom fi în centrul atenției internaționale. Suntem un vas Petri, într-adevăr, un laborator social. Dar amintiți-vă acest lucru: În Uruguay, există nouă mii de prizonieri. Trei mii dintre ei sunt închiși pentru infracțiuni de trafic de narcotice. Ce înseamnă asta? Faptul că trei din nouă încarcerări sunt legate de consumul de droguri. În primul rând trebuie să remediem asta."

În timp ce mulți dintre acești prizonieri sunt închiși pentru infracțiuni legate de marijuana, Uruguay consumă a treia cea mai mare cantitate de cocaină pe cap de locuitor în America de Sud. Când l-am întrebat dacă alte droguri ar putea deveni legale, el a răspuns: „Paso a paso". Pas cu pas.

În conformitate cu legislația în vigoare, turiștii nu au voie să cumpere iarbă, dar exemplele, cum ar fi Colorado, unde creşterea economică de sute de milioane de dolari va produce un câștig imens în impozite pentru guvern, sunt ispititoare. Este dezvoltarea unei economii pe iarbă o decizie economică pragmatică?

Pepe pe 14 Martie, 1985, ziua în care a fost eliberat după 14 ani în închisoare. Fotografie de Agencia Camaratres/AFP/Getty Images

Mujica a respins asta ca un obiectiv al legii sale. „Vrem să găsim o modalitate eficientă să luptăm cu traficul de droguri", repetă el. „După aceea am putea să trecem la alte capitole. Dar să o luăm ușor și încet. Pentru că avem de aplicat un lucru și de inventat un drum despre care nu știm încă nimic… trebuie să-l descoperim pe parcurs."

Chiar dacă Pepe este un om umil, obiectivele sale sunt ambițioase. Comerțul internațional de droguri este „un monopol pentru cei care îl controlează", a spus el. „Vrem să introducem un concurent foarte mare, care e statul, cu toată puterea statului." Ideea este să forțeze cartelurile să dea faliment prin economie: Guvernul va vinde iarba la un preț șocant de mic de un dolar pe gram. Pentru Mujica, eradicarea violenței asociată cu traficul de droguri se reduce la tăierea aspră a preţurilor, nu să bagi miliarde de dolari în militari și poliție și în încarcereare cetățenilor săi.

Surprinzător, în timp ce analiștii politici în domeniul drogurilor, fumătorii care urmăresc ştirile și alți observatori anti-prohibiție adoră direcţia Uruguay-ului spre legalizare, este un act destul de nepopular în ţară. Un sondaj realizat înainte de trecerea legii a stabilit ca 64 la sută din cetăţeni se opun legalizării drogurilor. Și Consiliul Internațional de Control al Stupefiantelor al Organizației Națiunilor Unite a înfierat mișcarea și pe Pepe, în special, pentru decizii politice iresponsabile. L-am întrebat ce crede despre asta.

„Așa a fost întotdeauna cu schimbările", a spus el, dând din cap." În 1913 am stabilit divorțul ca drept pentru femeile din Uruguay. Știi ce spuneau atunci? Că familiile s-ar dizolva. Că era sfârșitul bunelor maniere și al societății. Întotdeauna a existat o opinie tradiționalistă și conservatoare, care se teme de schimbare. Când eram tânăr și mergeam la dans la baluri, trebuia să purtăm costum şi cravată. Altfel nu ne lăsau să intrăm. Nu cred că cineva se îmbracă așa pentru petreceri de dans în zilele noastre."

Nepopulară e și recenta mișcare a lui Pepe de a deschide țara sa spre minerit. În 2013, guvernul său a aprobat ceea ce e cunoscut sub numele de Proiectul Valentine, un complex de cariere deschise de trei miliarde de dolari. Odată ce mina este deschisă, Uruguay va deveni un exportator global de minereu de fier în valoare de aproximativ patru-cinci miliarde de tone, conform previziunilor. Pentru Pepe, este cea mai importantă decizie de politică externă a administrației sale, dar agricultorii, fermierii şi ecologiștii se tem că proiectul, care include sute de kilometri de conducte pentru deșeuri și un port de adâncime, va fi dezastruos. Când l-am întrebat despre asta, el mi-a tăiat vorba în mijlocul întrebării, s-a aplecat și a mijit ochii spre mine în două semiluni îndreptate în jos.

„Să ne înțelegem", a spus el. „Vrem să se diversifice economia noastră. Noi nu vrem să se oprească industriile noastre de vite sau agricultură sau apă. Dacă putem adăuga încă o activitate economică, ar putea fi foarte interesant. Dar trebuie să o facem cum trebuie."

El a continuat: „Ce e trist este faptul că bunicul în vârstă de 80 de ani trebuie să fie cel deschis la minte. Bătrânii nu sunt bătrâni din cauza vârstei lor, ci din cauza a ceea ce au în cap. Sunt îngroziți de asta, dar nu sunt îngroziți de ce se întâmplă în stradă?"

Pepe nu are copii și s-a referit la „bunicitatea" sa într-un sens metaforic, iar el nu va împlini 80 de ani până ce se termină mandatul său. Dar am fost curios ce părere are despre starea actuală de revoltă care a cuprins tinerii și a aprins străzile din Brazilia până în Grecia, din Taiwan până în Turcia și a dat jos  guverne în Egipt și Tunisia.

„Am văzut niște primăveri care au ajuns să fie ierni cumplite", a spus el. „Suntem ființe umane, sunt gregari. Nu putem trăi singuri. Pentru ca viețile noastre să fie posibile, depindem de societate. E una să răstorni un guvern sau să blochezi străzile. Dar e cu totul altceva să creezi și să construiești o societate mai bună, una care are nevoie de organizare, disciplină și de locuri de muncă pe termen lung. Să nu confundăm una cu alta."

Înainte să pun următoarea mea întrebare, Pepe a intervenit, când şi-a dat seama că părea că înfierează spiritul de revoltă care l-a ghidat cea mai mare parte a vieții sale. „Vreau să fie clar: Mă simt solidar cu acea energie tinerească, dar cred că nu duce nicăieri, dacă nu devine mai matură."

Pepe ţinea un trabuc pe care l-a primit de la Fidel Castro, unul dintre cei mai vechi mentori revoluționari ai lui. Fotografie de Mariano Carranza.

După interviul nostru, Pepe m-a condus în jurul proprietății sale și apoi ne-a adus înapoi în curte. A răspuns la un apel de pe un vechi Nokia tip cărămidă, un telefon urgent despre afaceri de stat. După ce a închis telefonul, l-am întrebat dacă se supără pe mine dacă fumez un joint. Am înțeles pe deplin implicațiile fumatului de iarbă în fața unui șef de stat, dar dintre toți președinții, m-am gândit, ar fi probabil de acord. După ce traducătorul i-a transmis cererea mea, Pepe a zâmbit larg și a exclamat: „por favor!"

Am aprins un joint, și Pepe a ridicat din umeri și a zâmbit. „Nu am nicio prejudecată", a spus, „dar lasă-mă să-ți dau ceva mai suculent de fumat." S-a ridicat, s-a întors în casă și a apărut cu un trabuc. „Acesta este un trabuc pe care mi l-a dat Fidel Castro." Soția sa, Lucia, a venit în spatele lui și mi-a arătat un humidor portabil, o cutie mare în formă de casă umplută cu Cohibas lungi. Pentru o clipă, am crezut că vrea să-mi dea mie toate trabucurile și m-am îngrijorat cum aș trece cu ele prin vamă. Pepe a chicotit și am fumat restul jointului meu.

Ca să fie clar, legalizarea ierbii în Uruguay nu are ca scop să permită ciumeților ca mine să se drogheze fără discriminare. E un experiment legislativ serios conceput pentru a demonta ceva cu care toată lumea e de acord că este un eșec politic oribil: războiul împotriva drogurilor. Și în timp ce Pepe are un farmec prietenesc de necrezut, el este un om de stat atent și calculat cu un simț acut pentru captarea luminii reflectoarelor. Legalizarea ierbii într-o țară mică de 3,4 milioane de locuitori, este, la scară globală, un eveniment mic, dar ar putea fi exemplul esențial, adevărul ascuns la vedere, că tot ce trebuie este să iei decizii curajoase și să ai o conducere îndrăzneață ca să-ţi pui ideile în acțiune. Dacă va funcționa, este o chestiune la care nici Pepe, nici eu nu putem răspunde.

Traducere: Alexandra Kaschuta

Citeşte mai multe despre Mujica:
Documentarul Uruguay - Republica Canabisului
Fanteziile iubitorilor de iarbă din Uruguay s-ar putea să devină realitate
Cel mai important summit antidrog din ultimii ani a fost deprimant