Dacă lumea afla că nu îți razi părul pubian, erai considerată și scârboasă și lesbiană. Dacă aveai prieten erai curvă; dacă aveai prieten și nu te culcai cu el erai frigidă și dacă nu avuseseși niciodată prieten erai o ciudată. Când plecai în vacanță trebuia să faci poze cât de-un album întreg pe Facebook, în care să arăți cât mai slabă cu putință. Grupul tău de prietene începuse să mănânce doar o supă sau un măr la prânz. Ai început și tu să mănânci un măr la prânz. Gândul de-a mai fi odată adolescentă e de-ajuns cât să mă facă să simt fizic că mă strânge o mână invizibilă de gât.

Nu mă surprinde absolut nimic la noul studiu de la Girlguiding. Sondajul lor, pe 1 627 de fete și tinere arată că încrederea în sine scade rapid la fete, începând de la vârsta de zece ani. Nouăzeci la sută dintre fetele de nouă și zece ani simțeau că ar fi avut la fel de multe șanse să aibă succes în profesia pe care voiau s-o urmeze, dar procentul scade până la 54% la fetele cu vârste cuprinse între 11 și 16 ani și 35% la fetele cu vârste între 17 și 21 de ani. Doar un sfert dintre fetele din grupul mai mare ca vârstă a declarat că se simt „puternice", prin comparație cu o treime dintre fetele între 11 și 16 ani.

Anxietatea e o boală cu multe cauze, dar faptul că femeile se simt mai nasol când ajung la maturitate decât în adolescență e un indiciu îngrijorător cu privire la timpul petrecut fără încredere în sine, cu senzația că n-ai nicio putere. Riscul de a suferi de anxietate e de două ori mai mare la femei decât la bărbați. Ca să aflu mai multe despre statisticile astea triste am întrebat niște fete și femei care a fost primul moment în care au simțit că și-au pierdut puterea și ce e de făcut ca să ne asigurăm că generația viitoare de femei nu pățește la fel.

La începutul liceului a început lumea să facă mișto de mine pentru că eram deșteaptă. Am început să mă-ntreb de ce nu le zic asta și băieților, așa că am început să ascund că sunt deșteaptă. Simțeam că nu sunt cum trebuie să fie o fată. Un prieten de familie chiar mi-a spus că fetele deștepte îi intimidează pe băieți. Faptul că mă mințeam și că nu-mi apăram drepturile m-a făcut să mă simt atât de neputincioasă.

A devenit mai rău pe la 13 sau 14 ani, pentru că atunci începe să-ți pese mai mult de ce zice lumea despre cum arăți. Odată, după o oră de chimie la care luasem notă mare, a venit la mine un băiat din clasă și mi-a zis: „Tu ești aia care-a luat 100%?" Am dat din cap că da și el mi-a zis: „De ce faci tot timpul așa? Nu-i corect." Mai luase și-un băiat din clasă 100%, dar lui nu i-a zis nimic, numai mie. Am simțit că făcusem ceva de care trebuia să-mi fie rușine, pentru că făcusem un băiat să se simtă prost. Abia acum încep să înțeleg că nu contează cum îi fac pe bărbați să se simtă.

Dacă vrem să le ajutăm pe fete, chiar trebuie să ne concentrăm, pe bune, pe educație personală, socială și de sănătate și pe educație sexuală și despre relații – care-ar trebui clar să fie obligatorii și de bună calitate – ca să le-nvățăm pe fete că sunt valoroase și cum să se poarte cu ele însele.

A fost când am început liceul. Brusc, lumea se aștepta să nu mai arăți a copil, trebuia să fii o femeie atrăgătoare. Să te machiezi, să te razi, să te epilezi, toate cele. Vin toate odată. Dacă nu ții pasul poate să-ți facă multe probleme. Tipele considerate populare au făcut asta primele și-apoi erai presată să faci ca ele și să faci tot ce fac ele, ca să te descurci. Atunci intervin nesguranțele, observi diferențele dintre tine și ceilalți – cum te porți, cum arăți, ce relații ai. Pe măsură ce crești, e din ce în ce mai rău. Devii mai conștientă de tine și acum trebuie să faci față și presiunilor vieții de adult, peste toate astea, dar tot mai cari după tine și presiunile care-au început când aveai 12 sau 13 ani.

E greu de reparat, pentru că media are un cuvânt important de zis și nimeni nu poate să controleze asta. Dar în mediul școlar ține de educarea oamenilor pe subiectele astea, mai degrabă decât să le ignori. Eu nu-mi amintesc să-mi fi zis cineva despre încredere sau despre disparitatea de gen la școală. Dacă se vorbea vreodată cu toată promoția, era tot timpul doar despre droguri sau alcool, sau poate despre contracepție, dar niciodată despre problemele emoționale. Și acum, copiii care ajung la vârsta aia nu au doar Facebook, au Snapchat, Instagram, Twitter și vedem vedetele și oamenii mai mari decât noi și vrem și noi să trăim ca ei și ne supunem standardelor ălora, deși suntem doar copii. Rețelele de socializare clar fac fenomenul mai nasol, dar cum poți să controlezi cât timp stă lumea pe ele? E greu.

Într-o zi mă uitam la un film și mi-am dat seama că femeia e mereu victima sau nu e-n stare să se apere singură. Femeia n-o să-l bată niciodată pe ăla rău. La final ajunge cu eroul și eroul primește toată răsplata. Lumea și reclamele zic: „Ești fată, pot să faci orice vrei!", dar în realitate nu simți asta. Simți că ești pedepsită. La ora de educație sexuală, a întrebat cineva: „De ce sunt bărbații superiori femeilor?", și profesorii au ignorat întrebarea și n-au vrut să mai discute ideea.

Ca să mă simt mai puternică, ar trebui să scăpăm de toți sexiștii din lume.

De cum mi-am pierdut încrederea în ceva, s-a agravat și am pierdut-o de tot. Înainte să ajungi la pubertate fie ai grăsime de copil sau ești slăbănog. Dacă ai grăsimea aia de copil, te uiți la ceilalți înainte să ajungi la pubertate și-ți stă pe creieri. La 11 sau 12 ani începi să observi cine e populară și care sunt fetele care se machiază și poartă haine de femei mai mari. E nasol pentru fete, ești judecată exclusiv după cum arăți. La vestiare ne simțeam neputincioase. La ora de sport, unele dintre prietenele mele se duceau să se schimbe la baie, mai degrabă decât să fie în văzul lumii. E vârsta aia când treci de la chiloți normali la boxeri, la lenjerie de adulți. Toată lumea se uită, în sala de sport, ca să vadă dac-au rămas în urmă sau dacă e cineva care nu poartă ce trebuie.

Chestia asta s-a înrăutățit pe parcurs pentru mine. Acum nici nu mai pot să mai ies din casă fără să mă machiez. Simt că, pe măsură ce îmbătrânesc, îmi pierd din putere. Devin din ce în ce mai critică și cred că se aplică pentru majoritatea fetelor. Ne criticăm atât de dur.

Aș zice c-ar ajuta dacă fetele tinere ar șterge din rețelele de socializare vedetele și oamenii care nu le fac să se simtă bine. Acum nu mai urmăresc decât oameni care mă inspiră. De exemplu, oameni care fac artă mișto sau machiaj. Workshop-urile despre cum să te descurci cu faptul că propriul tău corp arată diferit de al altor femei și cum să lupți ca să fii egală cu bărbații la muncă ar trebui să fie obligatorii. Profesorilor le e frică să se abată de la curriculum. Școala e cea mai importantă parte din socializare, deci ar trebui să li se dea voie și să fie încurajați să vorbească despre ce se-ntâmplă în afara clasei cu copiii.

Dacă un băiat vrea să se facă muzician, e judecat după cât de bine cântă la saxofon. Dar simt că dacă eu sau una dintre prietenele mele, am vrea să ne facem saxofoniste, oamenii s-ar uita mai întâi la mine și, dacă le-ar plăcea ce văd, atunci mi-ar asculta și muzica. Faptul că știu asta mă face să mă simt neputincioasă.

Habar n-am ce s-ar putea face ca fetele să aibă mai multă încredere în ele. Când afli, să-mi zici și mie. Probabil că ar trebui să existe mai multe descrieri realiste ale adolescenței în media de mase. Când mă uit la Olivia Newton-John în Grease și mă gândesc că așa ar trebui să arate o fată de 17 ani, când, de fapt, ea avea 28 de ani când s-a filmat, nu m-ajută să am mai multă încredere în mine. Vreau să văd cum sunt, de fapt, adolescenții la vârsta la care cresc, cu coșuri și toate cele. Cred că ar trebui și să primim mai multe sfaturi de la școală. Avem cursuri despre cum să te-ngrijești și despre identitatea și fluiditatea de gen, care-au fost surprinzător de progresiste, dar, când vine vorba de putere și încredere, nu ni s-a zis nimic. Chiar dacă ni s-ar spune, aproape sigur ne-ar spune tuturor, la grămadă, în loc să ne separe pe genuri și ar fi chestii prea generale ca să fie utile.

Când am început liceul, eram o fată cu părul lung și picioare lungi, care putea să-și tragă pe ea blugii skinny, mărimea patru, fără să descheie șlițul. Mi-am pierdut puterea în clipa în care a început să-mi crească corpul, pentru că interiorizasem ideea că, dacă ești slabă, ești fericită. Îmi aduc aminte că plângeam la mine în dormitor, la 14 ani, când nu mai încăpeam în hainele mărimea șase. Cam tot în perioada aia, când veneam de la școală acasă, băiatul din spatele meu mi-a explicat în detaliu cum sunt considerată una dintre fetele „urâte". Am mers spre casă cu ochii în lacrimi și m-am dus la baie, unde am constatat că mi-a venit ciclul. Atunci mi-am dat seama că nu mai sunt o fată curată sau perfectă.

Dar nu cred că există o soluție exterioară. O să ne uităm întotdeauna pe Instagram sau la alți oameni, în reviste sau pe stradă. E despre ce prietenii și relații cultivi în mod natural, care te fac să te simți mai bine cu tine însăți, sau despre cultivarea de obiceiuri și hobby-uri constructive. Eu m-am apucat de antrenamente de dans profesionist, ca să învăț să-mi accept corpul, să nu mai stau doar la mine-n cap. Pentru mine, cel puțin, lupta durează de vreo zece ani. Intervențiile tradiționale din partea părinților sau ale profesorilor n-au funcționat niciodată, nici pentru mine, nici pentru persoanele pe care le știu eu. Poate c-ar ajuta și să încercăm să cultivăm o cultură, acasă și la școală, în care fetele să se simtă apreciate sau demne de atenție.

Pentru că m-am mutat într-un oraș nou și am tot ieșit prin diverse cluburi, pe la diverse evenimente, am asistat, sau chiar am trecut eu, prin tot felul de povești cu pipăit și apucat. Băieții care par un pic mai mici decât mine sau de vârsta mea cred că e ok să se poarte cu fetele din jurul lor din cluburi ca și cum ar fi niște bucăți de carne în galantar. M-am simțit instant neputincioasă ca tipă tânără când, după ce am fost apucată de cur și le-am zis să înceteze, să nu mă mai atingă, am fost înjurată și mi s-au arătat în față tot felul de semne. Una dintre puținele metode să-i faci să te asculte e să le zici „am prieten". Din păcate, se pare că mai degrabă respectă un alt tip decât o tipă. Când, de fapt, singurul lucru pe care-ar trebui să-l spui când nu vrei să te atingă cineva e „nu".

Cred că, în școli, de la vârste mici, poate de pe la zece ani, și fetele și băieții ar trebui să discute deschis la ore, sub supravegherea și cu îndrumarea unui adult, despre relații, cum să te porți respectuos cu ceilalți și că nu se așteaptă nimic nici de la tine, nici de la alții. E ok să zici nu și ăla e singurul motiv pe care trebuie să-l dai, dacă așa simți.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre femei:
Cum e să fii o femeie DJ în România, direct de la tipele care se ocupă cu așa ceva
Ce spun femeile că le atrage cel mai mult la parteneri
Femeia asta antrenează tipele din forțele speciale americane