Filmul ăsta îți arată cum Vlad Voiculescu și-a riscat libertatea ca să salveze vieți

Un farmacist din Ungaria. O tânără timișoreancă delicată și cochetă. Un fost hoț din magazine. O austriacă cu iubit român, ceea ce o face să vină des la București. Toți fac parte din rețea, alături de sute de oameni (medici, bolnavi, rudele lor, turiști) care, ani de zile, au cumpărat, au transportat și au împărțit medicamente pentru bolnavii de cancer din România. Le-au trecut granițele în genți mici căptușite cu baterii de gheață. Este singura rețea de traficanți în care nimeni nu este interesat de profit: mulți dintre membrii săi chiar contribuie la finanțarea medicamentelor.

Statul român ar trebui să le asigure pacienților tratamentul, gratuit, dar medicamentele de care au nevoie nu se găsesc în spitale și nu pot fi nici măcar cumpărate de pe piață, din farmacii: nu sunt profitabile pentru importatorii privați, iar compania de stat care ar trebui să completeze, prin importuri, lipsurile de pe piață, nu își face treaba. Rețeaua este singura speranță de supraviețuire a acestor oameni, iar povestea ei o spune regizorul Claudiu Mitcu, al cărui documentar a pornit de la o investigație a jurnalistului Vlad Mixich.

Aveam nouă ani, am văzut prima oară cancerul, într-o cameră întunecoasă unde, pe un pat, era întins bunicul meu. N-am stat mult, dar i-am zis că o să se facă bine și adulții au zâmbit ciudat, diferit față de când spuneam ceva drăguț. Eram prea mic, atunci, ca să știu că boala care, înainte de a-l ucide îl transformase pe bunicul într-o umbră care abia mai putea să vorbească, se numea cancer. Au trecut încă 12 ani până am înțeles boala, când nașul meu, eroul copilăriei mele, s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni. L-am însoțit de câteva ori la Spitalul Oncologic, ca să îl pot ajuta, la întoarcere, dacă i se făcea rău după tratamentul cu citostatice. Îmi amintesc o fată cu bandană pe cap, pentru a-și ascunde lipsa părului. Un arhitect de 50 de ani, căruia îi fusese extirpat un plămân, care încă ar fi fumat o țigară lungă de un kilometru. Nașul meu – el însuși medic – era optimist și se lăuda cu pofta lui de mâncare și cu faptul că nu slăbise deloc, cum li se întâmpla celorlalți bolnavi. Nu a trecut mult și s-a dus.

Oamenii ăia, chinuiți de boală și de tratament, care se agățau de fiecare semn pentru a-și da speranță, mai aveau ceva, ceva ce am văzut, de atunci, la fiecare bolnav de cancer: o frică întipărită adânc în figură, o frică pe care nu am întâlnit-o nici măcar în zone de război, când stăteam în vreun adăpost așteptând să cadă rachete. Cancerul reprezintă un diagnostic înspăimântător chiar și când ți se spune că, în prezent, există tratamente care măresc în mod semnificativ șansele de supraviețuire. Teama rămâne și atunci când cancerul a intrat în remisie și nu mai ai nimic: o durere, o stare de rău, o slăbiciune de moment îi fac pe supraviețuitori să tresară, întrebându-se dacă boala nu s-a întors. Andreea, tânăra din Timișoara care, de-a lungul filmului, ține un jurnal video, vorbește, la un moment dat de anxietatea teribilă pe care o are de fiecare dată când trebuie să facă analize pentru a vedea dacă totul e în regulă, chiar dacă se simte bine și au trecut ani de zile de la operație.

Peste toate greutățile astea aduse de boală, mai vine și sistemul din România. Liste de așteptare, cozi uriașe la câte un medic specialist, de la prima oră a dimineții, fără a avea siguranța că te va și primi, aparate de radioterapie care se defectează sau, cum poți vedea în Rețeaua, lipsa citostaticelor de pe piață: peste douăzeci de medicamente care pot salva vieți, care nici măcar nu costă mult, dar nu se găsesc în România. Din punctul de vedere al sistemului, bolnavii – mai ales cei fără bani – nu au decât să aștepte să le vină rândul la medic, să se repare aparatul de radioterapie, să apară cumva citostaticele, în condițiile în care tocmai timpul este cel care le lipsește.

Aici intervine, însă, rețeaua. Cel care a inițiat-o este Vlad Voiculescu, un tânăr care, după ce a făcut studii afară, s-a stabilit la Viena. A început prin a cumpăra medicamente de 1 800 de euro, bani puși de el și de colegi de serviciu. A găsit farmaciști dispuși să îi vândă citostaticele – inclusiv unul din Ungaria care, când a auzit de ce o face, a început să îi dea, gratuit, a zecea parte din medicamente. Mai întâi a transportat el medicamentele, apoi a găsit oameni – sute – dispuși să îl ajute. S-a împrietenit cu Valeriu, taximetristul care, în tinerețe fusese hoț în magazine din Germania, și care a început să preia marfa de la cei care o transportau și să o distribuie bolnavilor. S-a făcut și o pagină de internet pe care bolnavii sau rudele lor – soți, părinți, copii – pot să își lase numele și medicamentele de care au nevoie. Cei mai mulți plătesc pentru medicamente, însă este prețul din farmacie; chiar și dacă diferența e de un euro, acel euro se dă rest, după cum remarcă unul din personajele filmului.

Introducerea citostaticelor în țară se face la limita legii. Legislația română reglementează strict importul de medicamente însă, pe de altă parte, ai dreptul, ca cetățean european, să îți cumperi pentru tine și familia ta medicamente din orice stat membru și să le aduci în țara de rezidență; Vlad spune că, de fiecare dată când era întrebat ce face cu atâtea medicamente, răspundea că sunt pentru verii lui; toți cei care au transportat medicamente spun că a meritat riscul pe care și l-au asumat. Este, în film, o scenă care te face să înțelegi asta foarte bine: Valeriu, taximetristul, se întâlnește, într-o seară, cu o femeie pentru a-i da medicamentele care tocmai veniseră de la Viena. Femeia este emoționată: „[Pastilele sunt] pentru tatăl meu. E viața."

Existența rețelei a fost adusă în atenția publicului de jurnalistul Vlad Mixich, care în 2012 a scris un reportaj pentru HotNews și a devenit el însuși membru al rețelei. „Nu poți să stai deoparte când vezi că se întâmplă lucruri de genul ăsta", mi-a spus Vlad într-o convorbire telefonică, când i-am spus că, în general, un jurnalist observă și scrie, dar nu se implică direct. „Când vezi ce se întâmplă și îți dai seama că s-ar putea schimba ceva, încerci să o faci".

Mixich a făcut mai mult chiar decât să scrie și să intre în rețea: HotNews a lansat o campanie mediatică, subiectul a fost preluat și de restul presei din România, s-a format un grup informal care a lucrat la propuneri punctuale. Și a exercitat presiune asupra autorităților, care după o jumătate de an acestea s-au mișcat, în sfârșit, operând modificările legislative necesare pentru ca medicamentele respective să fie aduse în România. Vlad Mixich îmi spunea că schimbările s-au văzut încă din vara lui 2013, când a scăzut semnificativ numărul de solicitări de citostatice pe care le primea rețeaua; de atunci, cele 24 de citostatice se găsesc și în România.

Schimbarea nu a venit, însă, ușor: decât să își recunoască incompetența, autoritățile au preferat, inițial, să arate cu degetul în altă parte. În documentar este și o înregistrare cu ministrul sănătății din perioada respectivă, Eugen Nicolăescu, care afirmă că în România există tratamente alternative și că, de fapt, medicii care prescriu citostaticele aduse de rețea ar avea interese speciale. Printre specialiștii care îl contrazic este și un profesor de hematologie și oncologie austriac, Johannes Drach, care spune că pentru unele boli doar unele terapii sunt eficiente, altfel pacienții nu se vindecă; nefiind în sistemul medical românesc, Drach nu poate fi acuzat de parti-pris-uri.

Dincolo de toată istoria asta cu incompetența autorităților, terapii, nume de citostatice, birocrația cu care se confruntă medicii care fac teancuri de hârtii pentru a obține medicamente, fără ca administrația să le dea ceva, „Rețeaua" este un film despre oameni și reușește să-ți aducă aproape personajele. Andreea povestește cum, la 20 de ani, când a fost operată, i-a cerut medicului să facă o operație mai dificilă, ca să nu se vadă pe piept cicatricea și să trebuiască să își schimbe garderoba; Valeriu își amintește cum a pus mâinile pe tatăl său și s-a rugat pentru el, iar acesta a mai respirat de două ori și a murit; un copil din secția de pediatrie, ras în cap, căruia Andreea îi face un masaj, îi spune acesteia că nu are voie la locul de joacă. Sunt mici scene care-ți arată că bolnavii nu sunt niște simple statistici ale autorităților și îți dai seama de ce atâtea sute de oameni s-au mobilizat să ajute niște necunoscuți lăsați la voia întâmplării de birocrație și de calculele privind profitabilitatea importării medicamentelor care le dau o șansă la viață.

Până la modificarea legislației, rețeaua a adus medicamente în țară mai bine de trei ani; chiar și după aceea a continuat să primească solicitări cărora, atunci când a putut, le-a dat curs.

„Am cunoscut atât de mulți oameni fundamentali buni și e cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla în viață", spune Valeriu în încheierea documentarului lui Claudiu Mitcu. „Pentru mine, sufletește, e o împlinire extraordinară."

Rețeaua poate fi văzul pe 18 septembrie, la Noaptea Albă a Filmului Românesc, între 5 și 11 octombrie la Festivalul Astra de la Sibiu, iar de pe 24 septembrie la HBO și HBO Go.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre sistemul sanitar românesc
Cum vede viitoarea generație de medici legalizarea șpăgii
România prematură: Am vorbit cu medicii care refuză să facă avorturi și cu pacienții refuzați
De ce pleacă medicii rezidenţi din ţară?