Personajul din serialul Skins care a marcat o generație și continuă să o facă și-n prezent

Înainte de „Summertime sadness” de la Lana Del Rey a fost Effy Stonem. Jucat de Kaya Scodelario, personajul secundar din Skins, care a devenit protagonistă, a ajuns să fie un idol al culturii pop de la finalul anilor 2000, Sfânta Patroană a adolescentelor, care de obicei fumează în spatele școlii și comunică predominant prin contact vizual.

Effy este o enigmă, o epavă, o femeie fatală al cărei farmec stă în propriul comportament autodistructiv; un fel de Marissa Cooper (personaj din serialul The OC) dacă ar fi avut simțul umorului și ar fi mers la party-uri în Stokes Croft. Magnetismul ei derivă din conflictul dintre cum se simte (la nivel profund) și cum se comportă (ca și cum n-ar simți nimic), o fațadă recunoscută de public, dar de puține personaje din serial. 

Arată fie decent într-o uniformă școlară, fie răvășită în ciorapi cu plasă; comportamentul ei e ori „cool și detașat” ori „urlă în mijlocul autostrăzii”; discursul ei e fie demn de Kat Slater („am luat-o razna oficial”) sau de Laura Palmer („Câteodată cred că m-am născut pe dos”). Pe scurt: este melodramatică și complet nerealistă, dar asta era și ideea. Effy îți arată cum se simt adolescentele, nu cum sunt ele de fapt.

Pentru un serial care nu se mai difuzează de aproape un deceniu, Skins, cel puțin primele patru sezoane, continuă să ocupe imaginația adolescenților, datorită formatului centrat pe personaj și a faptului că a fost primul serial care să arate și volumul (mare!) și natura (entuziastă!) petrecerilor de minori din Marea Britanie. Droguri, sex, sărăcie, rasism, divorț, violență domestică, tulburări alimentare, inimi frânte, Skins aborda aceste probleme prin intermediul unor adolescenți, însă prin lentila emoțională a unui adult, cu îndeajuns de mult respect pentru public încât să distreze mai degrabă decât să o dea într-un ton moralizator. Deși aproape toate personajele sunt încă relevante, e ceva la Effy care continuă să intrige mai mult decât la celelalte.

Deși a fost în Skins  încă de la început, Effy nu a avut niciun dialog până la episodul opt, și chiar și atunci, nu a făcut decât să-și facă fratele mai mare, pe Tony, un „labagiu”. Înainte de asta, o puteai vedea cum stă fără să zică nimic în fundal sau cum se furișa din/ și în casă singură, fără să afli unde a fost sau unde pleca (deși îți dai seamă că undeva unde nu avea voie).

Într-unul din episoadele de la începutul serialului, Michelle, prietena cu care Tony se tot certa și împăca, o întreabă: „De ce nu vorbești, Effy? Nimeni nu te întreabă de ce? Asta trebuie să însemne ceva…” Chiar și când a devenit protagonista serialului, Effy și-a păstrat stoicismul, a vorbit mai puțin decât ceilalți din jurul ei, dar de obicei a comunicat mai mult.

În retrospectivă a fost o mutare genială, care a pavat drumul lui Effy ca personaj principal misterios și machiavelic în sezonul trei, când i-a luat locul lui Tony. Evident că ar fi putut să se ducă de râpă, ca atunci când în The OC Kaitlin Cooper i-a luat locul Marissei după moartea acesteia, iar dinamica serialului s-a dus pe apa sâmbetei complet. Cu toate astea, a devenit foarte repede clar că Effy nu era doar un personaj substitut pentru haos. Era unul dintre cele mai captivante personaje din întreaga franciză Skins și farmecul ei pare că a continuat să crească de atunci.

O compilație de momente cu „Effy Stonem care s-a săturat de toată lumea preț de cinci minute” a fost urcată pe Youtube în mai, anul ăsta, și a obținut peste un milion de vizualizări. O complație mai veche, cu „Nobody's Home” al lui Avril Lavigne pe fundal, are peste două milioane de accesări. Pe TikTok, hashtag-ul #effystonem avea la momentul când am scris articolul 106,6 milioane de vizualizări. Alte hashtag-uri mai specifice, cum ar fi #effystonemedit, #effystonemskins și #effystonemmakeup, sunt și ele în top.

Cea mai cunoscută replică a ei, un clip în care zice: „Am luat-o oficial razna, ar trebui să încerci și tu” cu „Where Is My Mind” de la The Pixies pe fundal, a fost accesat de peste 26 de mii de ori, și e integrată în clipuri cu titluri de genul „fete de 14 ani după ce au fost la școală cu machiajul de ieri și au înlocuit micul dejun cu o țigară furată de la părinți”, „eu când uit să-mi iau estrogenul” și „din punctul meu de vedere: sunt gata să mă cac”.

Deși sunt conștienți de asta, fie când își revarsă furia exacerbată din cauza nemulțumirilor clasice adolescentine sau când le subevaluează, majoritatea clipurilor sunt făcute de fete din generația Z cu machiaj întunecat, haine indie și o țigară care le atârnă mizerabil la colțul gurii. Cu alte cuvinte: oameni care s-au regăsit puțin în Effy.

Pe de altă parte, este chiar amuzant că un personaj dintr-un serial pentru britanicii mileniali, mai exact pentru cei din perioada 2007-2010, are un impact atât de puternic asupra publicului internațional actual de adolescenți (într-un episod Effy și prietena ei, Pandora, trebuie să vândă multe „jointuri” într-un club unde se ascultă piesa „Tarantula” de la Pendulum). Cu toate astea, nu e deloc surprinzător. În afară de Euphoria nu sunt alte seriale din SUA sau din Marea Britanie care să descrie în termeni atât de hedoniști viețile adolescenților. Chiar și serialele precum Degrassi, Gossip Girl și Riverdale care au fost considerate „explicite”, dacă nu neapărat profunde, în modul cum portretizează viața sexuală și consumul de droguri ale adolescenților, își analizează personajele prin lentile moralizatoare.

Majoritatea serialelor de dramă cu adolescenți înclină mai degrabă spre conservatorism și viața de bogătan, așa că dacă ai văzut un personaj care „o ia razna” cel mai probabil a fost o figură de stil pentru „săraca fată bogată”. În contrast, Effy este obișnuită, face parte din clasa de mijloc britanică. Merge la un liceu avansat, locuiește într-o casă cu terasă și se îmbracă în haine cumpărate de la buticurile de pe stradă (într-un episod poartă o vestă Sid and Nancy de la Topshop, pe care o am și eu). 

Skins a rezistat în timp fiindcă, chiar și în cele mai suprarealiste momente (și au fost multe), a reușit să comunice experiența dureroasă și plină de entuziasm a tinereții într-un fel în care să te regăsești în ea. Estomparea asta a realului și a suprarealului pentru gestionarea problemelor psihologice profunde este exact ce face corect în contextul morden Euphoria și ce I May Destroy You, deși nu este despre adolescenți, a abordat atât de devastator în ultimul episod.

Din punctul ăsta de vedere, Effy este purtătoarea întregului spirit din Skins. Și răutăcioasă și visătoare, ea portretizează sloganul inițial al serialului: fuck it, o acceptare directă a circumstanțelor în care, ca tânără, ești neputincioasă să faci ceva, cât și elementul de fantezie care apare adesea ca să arate ce nu se poate spune. Într-o analiză video a stilului lui Effy, naratorul spune că „stilul ei vestimentar arată rebeliunea, frumusețea și misterul conținute de franciza Skins”.

Un personaj sever deprimat și traumatizat (să nu uităm că a devenit protagonistă după ce a asistat la cum a fost Tony lovit de un autobuz), Effy își petrece majoritatea timpului fugind de probleme și creând altele imediat. Este un mod bolnăvicios de a acționa, dar ușor de înțeles; o modalitate de a face față greutăților prin control mai degrabă decât prin pasivitate. În loc să facă o criză de nervi sau nimic, își îndreaptă violența către ea însăși. Așadar, nu este deloc surprinzător de ce o generație crescută cu Juice WRLD și Lil Peep ar fi atrasă de ea.

În final, Skins a arătat melodrama pubertății mai bine decât orice alt serial din perioada aia. Nici serialul și nici Effy nu au trebuit să fie realiste. Ea a trebuit doar să arate adolescenții așa cum se văd ei înșiși.