De ce urăsc mâncarea românească aproape la fel de mult ca certurile în familie de după

Cu fiecare decembrie care trece ajung să detest și mai tare sărbătorile și tradițiile pe care nimeni nu știe de ce le respectă. Perioada asta din an e o încercare deprimantă de izbăvire a poporului pentru tot anul în care au trăit, de fapt, din aceleași lucruri: carne, alcool și certuri. Până la urmă, ai altceva mai bun de făcut când ești prins cu familia în cele câteva zile smerite?

În familia mea, lucrurile funcționau după o formulă simplă: mama făcea mâncarea și curățenia, copiii erau obligați să ajute, iar tata stătea pe un scaun, că doar trebuia să supravegheze cineva activitatea. În fine, ai putea spune că încerca să resusciteze niște luminițe apuse cu mult timp înainte. De obicei terminam de făcut cantitățile industriale de mâncare undeva pe 23 decembrie, când era încă post. E okay, tata nu ținea.

Poate de asta, mie nu mi-a plăcut niciodată mâncarea „de sărbători”. De unele feluri nu m-aș fi apropiat vreodată de bună voie pentru că îmi repugna cum arătau. Și dădeam des la rațe. În ideea asta, ți-am făcut o listă cu mâncarea nelipsită de pe mesele de sărbători, pe care pur și simplu n-o înțeleg. Sunt sigură că rezonezi și tu cu multe.

Dar uite și un disclaimer sincer înainte să te ataci: nu sunt vegană, nici măcar vegetariană. Mănânc carne, dar am și eu niște principii, iar dacă nu arată sau nu miroase bine, mai bine mănânc salată de boeuf dimineața, la prânz și seara.

Principiul „nu combina băuturile alcoolice” ar trebui să fie folosit și în cazul „preparatelor tradiționale”. Altfel, ești candidat eligibil pentru un Crăciun la Urgențe. Partea bună? Apari la știrile de la ora cinci alături de alți compatrioți glorioși. Partea proastă? Ajungi la știrile de la ora cinci alături de alți compatrioți glorioși printr-un punct comun: v-ați îmbrăcat ficatul în colesterol.

Cu ocazia acestui text, am aflat ce conține de fapt mâzga aia prin care plutește carne și de care am fugit toată viața: piftia. Pot să înțeleg ciolanul, dar urechile, oasele și alte părți ale porcului închegate în gelatină par pretextul perfect pentru o seară deasupra wc-ului.

În plus, după cum scrie Dan Alexe în „Dacopatia și alte rătăciri românești”, piftia nu e preparat tradițional românesc, cum îți place să te lauzi, ci iranian. Practic, n-ai niciun alt pretext să te îndopi cu gelatină, în afară de peer pressure, bineînțeles.

Piftia poate că arată repugnant, dar toba e la un cu totul alt nivel din toate punctele de vedere. Cine a învelit carne, șorici, urechi, limbă sau alte organe direct în stomacul porcului și s-a gândit „Mm, da, un adevărat delish!”?

Apropo de asta și de modurile inventive de a combina orice e posibil dintr-un porc: slănina e făcută din grăsimea de pe burta și spatele animalului. Din ea se obțin apoi jumările și untura.

Sigur, mai sunt și preparatele care se fac chiar după ignat, în ideea de a nu irosi nimic – sau mă rog, cel puțin asta ar fi trebuit să fie. Aici intră caltaboșul, un cârnat cu măruntaie fierte în care poți să înmoi pâinea sau să-l întinzi pe ea ca răzbunare pentru tot pateul ăla vegetal pe care l-ai mâncat în post. Apoi ai șoriciul, pielea porcului, care se taie în fâșii contorsionate și imposibil de mestecat.

Dintre toate aceste tentative de bucătărie „românească”, sarmalele au fost mereu the go to când mă simțeam bombardată de grăsime. Da, știu, nu sunt ceva light, dar măcar nu găsești în ele organe sau măruntaie, nu sunt pline de untură și vin la pachet cu varza. Oricum, nici ele nu sunt românești, de aia și ghilimelele de rigoare.

Apropo, în caz că te-ntrebai care-s mâncărurile alea pur românești, ele sunt două, după cum explică Dan Alexe în cartea despre care ți-am zis mai sus: borșul (zeama acră din tărâțe) și mujdeiul. 

Să revin însă la mâncarea de Crăciun. Dacă tot am zis de sarmale, simt că mămăliga merită un loc de cinste în lista asta. Chit că nu e direct legată de sărbători, o lege nescrisă spune că nu se poate fără mălai la tuci. De fapt, dacă bagi niște ou, smântână și unt sau margarină, poate fi chiar o masă în sine. Mult mai bine decât piftia.

Apoi, salata de boeuf n-are nevoie de nicio introducere. E farfuria aia stângaci ornată cu maioneză de care nu se atinge nimeni până când nu simte că-l împunge ficatul. Mă rog, conține ou cât cuprinde și colesterolul dă și mai tare pe afară, dar măcar are „salată” în denumire.

N-am înțeles niciodată ideea că ar aduce noroc să mănânci pește de revelion. Cum n-am înțeles-o nici pe aia de Paște, când trebuie să mănânci anafură înainte să auzi cum cântă cucul, dar asta e altă poveste. Oricum, peștele e bun, dar nu sunt sigură că merge prea bine după toată untura aia.

Nu mai poți, dar e Crăciunul și, ca-n fiecare an, bunică-ta a făcut cozonacul ăla cu mult rahat și nu poți s-o refuzi, că nu-i frumos. Așa că mănânci și când speri că mai ai un pic vezi că vine cu tăvile de diplomat, nuci umplute, cornulețe cu rahatul care i-a rămas de la cozonac și prăjitură cu fanta. Da, mamaie, sunt foarte bune, dar – mănânc acum, gata.

Dintre toate astea, tortul diplomat pare reprezentativ pentru cultura românească. Blatul îmbrăcat în tone de frișcă prin care se tăvălesc niște bucăți de kiwi e tot ce vedeai acum zece ani. Acum ai alternative ceva mai bune ca să-ți iasă un tort ca lumea pe bani puțini, dar relația de love and hate cu diplomatul și frișca n-o înlocuiește nimeni și nimic.

Măcar nu e Fanta transformată în gelatină și pusă peste niște cremă de brânză. Dar în cazul prăjiturii Fanta, trebuie să-i dau cezarului ce-i al cezarului, așa că puncte în plus pentru creativitate. Acum ai putea măcar să folosești niște suc natural, că nu mai suntem în 2005.

Nucile umplute și cornulețele cu rahat sunt dulciurile făcute într-o doară, cu ce ți-a mai rămas. Pentru că sunt făcute pe grabă și oricum nu necesită prea multă atenție, ies mai bune decât coca aia cu rahat și stafide pe care o torni în cuptor.

Mă tot întreb, totuși, de ce se străduiesc românii atât de mult cu mâncarea de sărbători? De ce zilele astea nu sunt tratate în același fel ca restul concediilor din an? Probabil pentru că tradiția și ideea fixistă că sărbătorile sunt pentru familie și mâncare s-a perpetuat de-a lungul anilor și a devenit standardul. 

Poate ar merita să încerci să vezi lucrurile altfel și să vezi dacă fericirea aia pe care o cauți la final de decembrie e autentică sau doar un task pe care te chinui să-l îndeplinești în fiecare an. Oricum, mâncarea e mâncare și, ca orice alt lucru din viață, dacă-ți place sau nu ține de subiectivitate. Gusturile nu se discută, vorba aia. Dar n-ar strica să ai grijă să nu ți se facă rău și să zaci în ziua sfântă.