5 mituri din România despre însoțitorii de bord și de ce nu sunt adevărate

Probabil ți-ai imaginat până acum viața însoțitorilor de bord ca fiind una desprinsă din Catch me if you can, cu stewardese care se hlizesc și în afara programului, cu gentuțele lor asortate, cu rujul, toca și pantofii, țopăind ca niște gazele pe cox pe lângă piloți. Sau poate ai prejudecata aia că sunt niște ospătărițe supraevaluate și arogante și toți însoțitorii de bord bărbați sunt gay.

Hai să vedem cum stau lucrurile de fapt și care sunt miturile alea în care lumea vrea să creadă, pentru că altfel, ce-ar mai rămâne din noi?

Din ce știu eu, încă nu există, cel puțin în țară, Mănăstirea Cozia Air. Nu e timpul pierdut, desigur, dar însoțitorii de bord sunt și ei tot oameni care șoc! șoc! șoc! sau nu, fac sex și nu se opresc numai la atât. Mai practică și căsătoria și nu doar pe modelul binar stewardesă-pilot, ci și de același gen profesional, pilot-pilot, steward-steward. Adică marea familie a aviației câteodată este familie și-n acte.

„Păi da, da' am văzut io filmu' ăla cu Denzel și p-ăla cu Snoop și scena aia din stelara producție cinematografică 365 days. Io așa cred că se-ntâmplă, dacă am văzut un film de ficțiune, înseamnă că așa e.”

Măi, câteodată ești așa decimat după vreo 14 ore de muncă, cu cămașa pătată de suc nici nu mai știi de care, mirosind a toate mâncărurile din avion și cu sunetul de bing-bang impregnat în timpan, încât singurul contact pe care ți-l dorești, când ajungi acasă sau la hotel, e ăla cu patul.

Câteodată, nu. E ca la orice serviciu unde colegul ăla drăguț te invită la o bere după program. Nu e interzis, da' nici nu e impus. Și dacă se leagă, doar n-o să refuzi că o să te judece lumea pe scara blocului sau pe internet.

Și nu, nu toți însoțitorii de bord bărbați sunt gay și chiar dacă ar fi, sunt lucruri mai interesante de făcut în avion decât să te-ntrebi care e orientarea lor sexuală.

Așa este. Nu m-am plimbat în viața mea cât m-am plimbat cu sau fără căruț dintr-un capăt în celălalt al avionului.

„Da' voi în ora aia cât stați la escală nu vă duceți în oraș sau nu ieșiți?”

Ba da, cum să nu? Ne plimbăm puțin până pe scara avionului la aer, lumină și selfie. Ne mai plimbăm printre scaune, să vedem dacă nu și-a uitat cineva vreun bilet câștigător la loto sau desigur, vreun maiou cu căcat. Și mai facem câte o plimbare voioasă și până la toaletă, că poate n-am avut timp de asta pe zbor.

Sigur că, dacă pleci la un contract sau ai o rămânere mai lungă undeva și nu ești rupt în dinți, ieși, că nu ești sihastru. Da' treaba asta îmi aduce aminte de un film în care unul dintre personajele principale vorbea la telefon și spunea că în sfârșit e-n Paris și chiar apucă să vadă Parisul. Da, și eu am fost de nenumărate ori în Paris, fără să văd Parisul, și la fel se întâmplă cu o grămadă de alte destinații.

Ideea e că un job în aviație nu echivalează cu jobul de turist, iar când pleci și rămâi pe undeva nu ești în vacanță, ești tot la serviciu. Bașca faptul că nu ești cu prietenii tăi sau familia ta, ești poate cu niște oameni pe care atunci i-ai cunoscut prima oară și cu care nu ai nimic în comun, în afară de faptul că lucrezi cu ei.

Printre altele, jobul ăsta m-a învățat să beau o bere și să mănânc o ciorbă, măcar o dată, cu orice coleg. Eu merg pe principiul că, dacă tot ne-am nimerit aici, hai măcar să-ncercăm să ne simțim bine.

Din păcate, trebuie să recunosc că-n ultima perioadă au mai scăzut standardele și acum poți face o școală de însoțitori de bord în țară chiar și fără diploma de Bac. Nu că-n asta stă neapărat valoarea sau știința cuiva și oricum se dau teste pe parcursul școlii. Dar este foarte mult de studiat, de când te-apuci: geografie, prim ajutor, teoria zborului etc., plus că o mare parte din documentație este în limba engleză cu termeni destul de specifici și, dacă nu ești la un nivel mediu spre avansat, poți să te trezești că ai dat trei mii de euro sau cât mai costă modulul teoretic, fix degeaba.

După care, când te angajezi, fie în țară sau în afară, TOATĂ documentația este în limba engleză, mai puțin cursurile live, unde vorbim românește, dacă nu avem colegi străini.

Pe lângă asta, foarte mulți însoțitori au diverse alte pasiuni sau joburi. Uite, mie îmi place să scriu. Am colegi care au talent la desen și au ajuns să-și vândă tablourile. Un alt coleg care are o mică afacere cu torturi pe care le face el, altul care face înghețată. Un coleg care a făcut teologia, câteva colege care au făcut tenis de performanță, alții care sunt instructori de fitness, foste asistente medicale, educatoare, contabili, chiar și piloți care au făcut Conservatorul și au cântat în nu știu ce filarmonică.

Am avut o colegă care e instructor de planorism. Ca să nu mai zic că o parte dintre actualii piloți sunt foști însoțitori de bord, fete și băieți deopotrivă. Sunt și cei cu adevărat pasionați de școală care au două facultăți și tot atâtea mastere.

Așa că da, suntem o clică destul de educată și cu skilluri diverse.

Eu, sincer, prefer să plimb căruțul decât tava, că nu-s un ospătar prea bun și mi s-a-ntâmplat să-mi cadă chestii de pe ea la vreo turbulență. N-am absolut nicio apăsare când cineva îmi zice că-s chelneriță, deși am văzut colegi care s-au enervat, când li s-a aruncat replica asta obosită, și pe bună dreptate. Nu e nimic în neregulă la comparația asta, da' te scoate din sărite când cineva o folosește ca argument:

„Hai, dom-le, lasă-mă cu centura ta și cu căștile, că oricum nu ești decât un ospătar aicea.”

Meseria de chelner sau ospătar presupun că e la fel de grea în anumite situații, au și ei cazurile lor cu diverși clienți, mai implică și-o școală și multă muncă. Da' ce facem noi nu înseamnă doar asta. Cum ziceam mai sus, trebuie să înveți și trebuie să înveți constant, că se mai schimbă o legislație, niște proceduri, mai apare un avion nou în flotă, mai uiți chestii, le mai recitești.

Avem manuale și de câte cinci sute de pagini, în funcție de compania la care zbori, ai o grămadă de manuale: de proceduri, de service și de anunțuri, plus câte unul pentru fiecare tip de avion, care fiecare tip de avion se-mparte în mai multe serii, deci sunt niște mii de pagini de studiat. Și doar în manualul de service e descrisă dimensiunea tăvii. Că lumea vede-n avion că împărțim zglobii mâncare caldă sau vindem sandviș cu pastramă la meniu, da, face și asta parte din job. Mai ales că până în pandemie, companiile de aviație erau din ce în ce mai orientate spre diversificarea serviciilor la bord din motive financiare. Da' doar 20%, ca volum de cunoștințe, reprezintă service-ul la bord. Ca volum de muncă, se schimbă raportul, și nu mă supăr. Prefer să nu aplic niciodată anumite părți din ce am învățat și să plimb taraba pe culoar de-a pururi, decât să sting un incendiu sau să iau parte la o evacuare.

Paradoxal, când nu suntem ospătari, trebuie să fim orice altceva. Atlas geografic, asistente medicale sau doctori, psihologi, ghizi, ghișee de informații, cărători de bagaje, baby-sitteri, polițiști și pompieri.

Toți însoțitorii de bord, absolut toți, pot să garantez, au auzit de prea multe ori în viața lor întrebările:

„Unde suntem?”

„Cât e ceasul și cât mai avem?”

La prima, eu de obicei răspund: „Dvs. sunteți pe scaun, iar eu sunt pe culoar.”

Da, în unele avioane nu există air show care să-ți prezinte ruta și timpul rămas, da' mi s-a întâmplat să mi se pună întrebarea asta chiar și așa. Păi, ia hai să ne uităm împreună cum zboară avionul pe ecran. Așa aflu și eu, că eram chiar curioasă.

Unde nu e airshow, înțeleg întrebarea, da' asta nu înseamnă că am un GPS mic în sârma de la mască să pot da răspunsul ăsta instant, când torn un pahar cu apă. Tot pe piloți îi sunăm, unii pasageri știu și ne roagă frumos să facem asta, că sunt și ei curioși, dar alții sunt chiar surprinși: „Cum, nu știți?”

Ba da, dar așa facem noi pe interesanții și nu vrem să zicem. La un moment dat, după ce zbori de multe ori pe aceeași rută, în funcție de timpul rămas și de peisaj, te cam prinzi pe unde ești, da' nu e obligatoriu să știi. Până la urmă, orice lac e Balaton, toate mările la mai puțin de o oră sunt Marea Neagră, la peste o oră sigur e Marea Adriatică sau Mediterană, insula aia mare e Ibiza, râul ăla e Dunărea, munții ăia sunt ori Carpații ori Anzii, iar dacă știi tu mai bine, de ce mă mai întrebi?

În era androizilor, a ios-urilor, a tabletelor, laptopurilor, ceasurilor smart, încă mai auzi întrebarea: „Cât este ceasul?”

¿Qué hora es? ¿Dónde está la biblioteca? Înțeleg de ce, dar tot nu-nțeleg de ce, când e mai simplu să-ți calculezi singur ora la destinație cu toate gadgeturile astea la dispoziție. La care pasagerii se holbează non-stop, dar doamne ferește să caute o informație de genul: pe ce fus orar se află locul în care ajung?

Așa că întreb și eu mereu: „Unde?” Invariabil, se blochează, mai ales dacă-s în tranzit.

Și dacă tot punem întrebări, hai să apăsăm tasta 1 pentru orice ne trece prin cap: cu ce tren sau metrou ajung în nu știu ce cartier? Unde e gara? Cât costă un bilet de avion până la Londra, eventual la altă companie? De ce mi-a dat locul aici? Cum o cheamă pe colega ta blondă cu care am zburat data trecută? Bake Rollsul ăsta, cu care stau în mână și care are și el o etichetă, conține gluten? Sucul de portocale e de post? Bună, noi suntem Siri, Alexa și Cortana, vrei să-ți cântăm și Despacito la sucul ăla de portocale?