Filmul românesc care-ți arată cum e o zi din viața unei prostituate

Să te duci la un film despre prostituate și să nu vezi nici măcar un sân dezgolit pe ecran e o situație aproape incredibilă. Filmul Vânătoare e fix despre asta: banalitatea meseriei de lucrătoare sexuală. Și despre asta: riscurile meseriei de prostituată în România care înseamnă și abuzurile polițiștilor asupra lor. Deși din 2014, prostituția nu se mai pedepsește cu închisoare, după Noul Cod Penal, ci doar cu amendă, lucrătoarele sexuale rămân în continuare o categorie defavorizată și supusă constant unor riscuri extreme: de la boli cu transmitere sexuală la abuzuri și exploatare sexuală.

Practic, prostituția nu mai este incriminată în România, doar proxenetismul și traficul de persoane. Cu toate astea, o reglementare este necesară tocmai pentru că cele mai multe victime ale traficului de persoane provin din rândul persoanelor care fac sex comercial. Un raport al Parlamentului European arată că 1 din 7 prostituate din Europa sunt victimele traficului de femei, iar ANITP spune că au existat 756 de victime ale traficului de persoane, doar în 2016.

Dar toate datele astea nu fac parte din construcția filmului Vânătoare, fiindcă lungmetrajul Alexandrei Balteanu nu vrea să dezbată argumentele pro și contra legalizării prostituției, ci să-ți redea o zi din viața unor românce pentru care meseria de prostituată este un job la fel ca oricare altul: te trezești dimineața, îi dai de mâncare copilului, te mai cerți cu bărbatul, te îmbraci, arunci geanta pe umăr, traversezi un pod, ajungi în stație la autobuz și te plângi la colega de serviciu despre problemele tale, la zi, până când ajungeți la locul de muncă. Doar că locul ăsta de muncă este sub un pod, în Voluntari.

Alexandra (35 de ani) e din Sibiu, dar din 2003 locuiește în Germania și învață să facă film la Academia Germană de Film şi Televiziune din Berlin (DFFB). A venit la București odată cu proiecția filmului său Vânătoare, în cadrul Les Films De Cannes a Bucarest, dar a mai fost cu el și la TIFF, în Cluj. De fapt, Vânătoare este un film de studii, filmat în 2014, care a văzut lumina cinematografelor în 2016. Este, totodată, primul lungmetraj ieșit din mâinile tinerei regizoare.

Nu degeaba a fost inclusă în secțiunea „Noi regizori" și la Festivalul Internațional San Sebastian, Alexandra fiind o cineastă de la care, cel mai probabil, nu o să mai vezi cadrele lungi cu ciorbiță și faianță. Filmul Vânătoare (Prowl) are mai degrabă aerul unui documentar și mai puțin al unui lungmetraj făcut după un manual deja uzat - ceea ce e răcoritor.

Nu e nimic exotic, nimic artificial, nimic care să-ți spargă fața, cu toate astea, e un film realist care te bagă complet în lumea celor trei prostituate interpretate de actrițele Corina Moise, Iulia Lumânare şi Iulia Ciochină. Pentru că este un film de studii, DFFB nu le permite tinerilor regizori să-și plătească echipa și actorii, astfel că, Alexandra s-a încadrat într-un buget de nouă mii și ceva de euro pentru întreaga producție și post-producție. Actorii au jucat pe gratis sau, hai, ok, pe niște cafele la temperaturi cu minus în față.

M-am întâlnit cu Alexandra în București și ne-am așezat la vorbe, despre filme și femei regizoare, despre feminism (cum altfel?) și naționalismul extremist, despre polițiștii buni și ăia răi, despre viața ei din Berlin.

VICE: Filmul ăsta trebuia să fie un scurtmetraj?
Alexandra: Povestea trebuia să aibă, inițial, 45 de minute, dar eu mi-am dorit foarte mult să o fac așa și mi-am asumat riscul să-l filmez în două săptămâni, cu foarte puțini bani; practic, banii din bugetul dat de școala de stat. Cam asta a fost situația, ne-a ajutat și UNATC-ul, cu aprobări de filmare, cu locuri de parcare, pentru că oriunde te duceai, dacă auzeau că vii din Germania, însemna automat că trebuie să ai bani.

Spune-mi câți bani ai avut pentru film?
În jur de nouă mii de euro, dar am mai băgat bani din bugetele personale, și eu, și operatorul. Nu am făcut managementul cheltuielilor mele personale, că mă întristez (râde).

Cum ai ajuns la povestea asta?
Mi-a povestit Xandra Popescu (coscenaristă) de o situație pe care a aflat-o de la o conferință ARAS. M-a sunat și mi-a povestit scena care apare și în film, că niște polițiști au luat niște fete prostituate și le-au lăsat în câmp, semidezbrăcate, după ce le-au umiliat. Nu mi-a dat atunci foarte multe detalii, dar mi s-a părut un scenariu bun de la care să pornesc.

A pornit de la un posibil fapt real, deci. Ce fel de research ai făcut pentru filmul ăsta, ai stat de vorbă cu lucrătoare sexuale, ai intrat în terenul lor?
Da, am făcut asta și m-am uitat la foarte multe înregistrări ale Poliției, din care am făcut un colaj. Apoi am fost pe teren cu oamenii de la (Asociația) Carusel, Ana Mohr și Marian Ursan, care sunt niște oameni super. M-au ajutat extraordinar de mult, că eu habar n-aveam despre tot fenomenul ăsta. Eu sunt mai bourgeois, n-am stat în Ferentari, nici măcar nu sunt locală, din București, și aveam nevoie să știu toate lucrurile astea.

Momentan trăim campania #metoo pe internet. Povestea din filmul tău este legată de feminism, nu?
Eu sunt feministă, n-ai cum să nu fii, mai ales dacă stai atâția ani în Germania. Mi-am dat seama, când mă întorceam în România, că feminismul e foarte necesar în țara asta. Pe de altă parte, am fost cu o prietenă acum câteva zile, în Energiea, stăteam la o masă și am ajuns să discutăm de feminism, iar oamenii de la masa de lângă noi au zis: „Oh, ce discuție de căcat!", și efectiv s-au mutat la altă masă. Și ăștia sunt oameni de 30 de ani. Poate că unii au impresia că suntem la fel ca în Olanda, ca-n afară, dar este complet greșit să crezi că am atins nivelul ăsta.

În Germania cum e din punctul ăsta de vedere, cu AfD care tocmai a intrat în Parlament?
Feminismul e pur și simplu acolo, există, e un dat, nu trebuie să te lupți ca aici pentru feminism. Există discuții, de exemplu în domeniul filmului, despre cotele de gen. În Germania s-a dat o lege prin care companiile mari, cu peste 200 de angajați, sunt obligate să publice, la cerere, toate salariile, pentru a reduce diferențele dintre veniturile bărbaților și cele ale femeilor. Deci, acolo statul ia niște măsuri. Acum se dezbate eliminarea publicității sexiste, de exemplu; e cu totul altă discuție.

În cinematografie, la noi, nu sunt foarte multe femei regizoare, deși în ultimul timp au început să fie vizibile tot mai multe nume.
Nu vreau să comentez asta, dar pot să spun că și cinematografia este o expresie a atitudinii noastre, nu are cum să fie diferit. E o oglindă a societății noastre, cu bune și rele. E greu și să-ți asumi o poziție dintr-asta, de feministă, pentru că, dacă e să fim onești, puterea chiar este a bărbaților. Sunt prezenți în viața politică, la toate manetele de bani, regulile sunt create de ei, e un sistem ierarhic introdus de zeci de mii de ani care deja a fost interiorizat de femei și e foarte greu să te poziționezi în afara acestei cutii. Și e foarte greu să porți o discuție când cineva îți zice: „Ți-am dat niște drepturi". Serios? Tu nu mi-a dat, tu mi-ai luat mie niște drepturi, eu mi le-am luat înapoi.

La proiecția filmului tău în cadrul Les Films de Cannes ai spus că Vânătoare nu este un film feminist. De ce crezi asta?
Mie mi se pare ciudat să clasifici o poveste doar pentru că este un film făcut de o femeie. Conexiunea asta: un film făcut de o femeie, despre o altă femeie. Avem filme cu tematică despre femei și nu sunt băgate în niciun fel de cutiuță, dar când ai asocierea asta, avem imediat nevoie de o cutie. Și eu mă întreb de ce. De ce nu este doar o poveste despre oameni?

Dar nu tocmai chestia asta o metodă de women's empowerment, de încurajare a femeii?
Nu cred, pentru că îi fură universalitatea filmului. Este redus la o peliculă de femei, despre femei, pentru femei. Pe când, de partea cealaltă, are o universalitate. Orice artist vrea să spună o poveste care are un soi de universalitate, chiar și în specificitatea ei.

Deci, clasificările sunt dăunătoare, din perspectiva ta?
Clasificările îți pot îngreuna viața, să fii băgat într-o cutie - nu că nu aș fi pregătită să susțin feminismul, pentru că sunt feministă - dar însăși ideea de a judeca actul artistului după ideologiile sale mi se pare greșită. Nu poți să clasifici artistul după convingerile sale politice, sigur că asta nu înseamnă că tot ce fac eu este ca să promovez o mișcare. Pentru mine un film feminist ar fi cum e „omul nou" la comuniști.

Filmul tău are o perspectivă socială și nici n-ai exotizat lucrătoarele sexuale. Ai încercat mai degrabă să le pui într-o lumină banală?
Da, fiindcă mi se pare că vorbim despre muncă și atât. Eu pot să respect alegerea femeilor care fac asta și cred că merită respect. Dacă le exotizezi cumva le iei partea asta umană. Eu mi-am propus să se vadă zona de normalitate: sunt mame (e important să înțeleagă lumea că foarte multe dintre ele fac în continuare chestia asta ca să le ofere o viață mai bună copiilor lor). Era o gagică, de exemplu, când am fost cu cei de la Carusel pe teren, care-i dădea lecții de dans fetiței ei.

Ce ai făcut mai exact când ai fost pe teren cu Carusel?
Am mers cu ei, cu salvarea, în mai multe locuri din București, dar asta se întâmpla în 2013.

Ai vorbit cu fetele?
Am vorbit mai puțin, am observat mai mult. Plus că Ana le cunoștea mult mai bine și presupun că se simt și ele cumva vulnerabile. Vine cineva nou și le zice: „bă, ia povestește-mi tu ceva din viața ta". Mi se pare un pic acaparator, intruziv.

Personajele de la tine din film erau, însă, pe cont propriu, nu? Nu erau victime ale traficului, tipul din bar le era pește?
Decizia era a lor, nu am vrut să construiesc un pește în adevăratul sens al cuvântului.

Dar acest non-pește de sub pod, la Voluntari, e actor?
Nu, este neprofesionist. Este un tip care are un bar acolo și e foarte mișto. Aveam niște scene pe care voiam să le filmăm, dar nu au funcționat niște chestii și după aceea a ieșit nenea ăsta. Noi încă repetam și tipul a intrat în vorbă cu noi și ne-a zis că el dintotdeauna și-a dorit să devină actor. I-am povestit că e un film de școală, că n-avem cum să-i dăm bani, el a acceptat și am mers acolo și am filmat. I-am explicat ce se întâmplă în scena cu el. Îți dai seama că nu aveam cum să-i dau text, dar am improvizat cu actrița Iulia Ciochină și ea l-a ajutat foarte mult. Au avut o dinamică foarte bună și au crescut conflictul împreună.

Mă așteptam ca scena cu polițiștii din film să fie multă mai grav, nu că n-ar fi oricum umilitoare, dar în realitate se întâmplă lucruri complet inumane cu lucrătoarele sexuale.
Nu am vrut să fie violență porn, mi s-a părut mai interesant așa. Într-un fel, îi înțeleg și pe polițiști - e ca și cum ai tras cartea asshole, pentru că toată lumea e împotriva ta ca polițist. E un job destul de nasol și la noi cum toate instituțiile de stat sunt prost organizate, oricât de mult idealism ai avea și dorință de a face lucrurile corect, la un moment dat ți se erodează lucrurile astea și intervin chestiile zilnice: familie, copii, greutăți, bani și te angrenezi într-o mașină. Mi se pare că-i foarte ușor să subliniezi bad guy și good guy, cred că lumea poate să înțeleagă oricum cine e cine. Nu era nevoie să-i pun să comită agresiuni mai puternice.

A fost frig în câmp, când ați tras scena?
A fost horror, am înghețat toți și pentru că am avut o singură cameră și un singur operator, îți dai seama. Actorii au fost minunați, am filmat 18 ore pe zi, afară. Tot respectul pentru oamenii ăștia.

Prostituția în România nu este legalizată, din x considerente, de la financiar la conspirații. Cum crezi că se poate schimba asta sau dacă este nevoie?
Asta ar trebui clarificată. Uite, m-a întrebat și un tip, când eram în Zurich, de ce nu propun eu o soluție la treaba asta. Și eu i-am răspuns că nu știu, există o putere și o responsabilitate și la artiști, la fel ca la jurnaliști, dar nu știu dacă putem noi să schimbăm ceva din punct de vedere legislativ.

O puteți face la nivelul societății, al mentalității.
Da, dar ai biserica în România care este atât de puternică și n-ai cum să schimbi unele mentalități în România. Nu e numai chestia asta cu „ne invadează gayii", pe care să zic că o pot înțelege, că poate n-au mai văzut și le e teamă, dar cu avorturile? Ne întoarcem în comunism, după tot ce s-a întâmplat în anii ăia?

OK, dar până la urmă ai făcut un film despre asta. Mă gândesc că te aștepți să aibă un impact. Vrei să continui în zona asta de subiecte mai sociale?
Acum mă preocupă mișcările naționalist-extremiste din Europa. N-am definitivat povestea, dar mă preocupă oamenii care sunt extremiști și manifestarea lor vest-europeană: generalizarea, non-diferențierea etc.