Am mers la capătul României să văd cadavrele victimelor din comunism

La Periprava e capăt de drum și de țară, căci dincolo de baltă e doar Ucraina. Cu un trecut strălucitor ca al unui port grecesc, acum a rămas o așezare ce abia sare de suta de locuitori, lipoveni poposiți de veacuri în cel mai izolat loc al Deltei. Da’ dincolo de liniștea ulițelor părăsite și a cocioabelor albastru-azur stă o moștenire teribilă pentru un singur sat, aceea a lagărului morții condus de torționarul comunist Ion Ficior.

Aici au murit 124 de oameni, în anii negrii ai comunismului, închiși într-o colonie de muncă, ce doar pe hârtie nu era una de exterminare. Dintre ei, 106 erau deținuți politici- studenți, medici veterinari, învățători ori preoți, cu toții așezați în calea realizării societății multilateral dezvoltate a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Arestați ca dușmani ai poporului, acuzați de uneltire împotriva ordinii sociale și trimiși la o muncă menită să zdrobească corpuri și minți. Mulți au sfârșit construind un dig de pământ, rămas martor al tragediei ce se întinde între două sate din lumea lui nicăieri: Periprava și Sfiștoca.

Pentru a le șterge urma de pe pământ, comuniștii i-au îngropat în mijlocul nopții, când prin întuneric nimeni nu putea să-i zărească pe morții aduși cu căruța la marginea cimitirului lipovenesc. Însă tot satul știa ce înseamnă scârțâitul roților sub lumina lunii: a mai murit unul din săracii ăia chinuiți, așa cum își amintește azi o bătrână din sat, pentru care propria ei vârstă este o incertitudine.

Deținuții politici nu au lăsat în urmă niciun semn al existenței lor, doar un petec sălbatic la marginea unui cimitir cu cruci lipovenești azurii. Nici nu au primit mai mult de o îngropăciune între câteva scânduri de lemn ori în niște rogojini de stuf, iar numele celor mulți au rămas consemnate doar într-o listă cu morții coloniei de muncă de la Periprava.

Însă, în ciuda încercărilor de a li se șterge existența și a lipsei de voință politică de după ‘89, morții de aici nu mai sunt uitați. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a ajuns deja la a patra campanie de recuperare a morților lagărului de muncă, iar arheologii și istoricii au dezgropat până acum 41 de schelete, care ar aparține celor 106 deținuți politici uciși de condițiile de viață ori, mai bine zis, de moarte.

Singura problemă, morții rămân în continuare doar niște anonimi, pentru că cei de la IML nu au reușit să identifice nici măcar un deținut politic pe baza probelor ADN. Cei care stau martori pentru grozăviile comise de regim doar și-au mutat locul de veci, din nisipul sfărâmicios al Peripravei în niște saci de rafie, într-un depozit din București.

Morții sunt anonimi pentru că doar șase persoane au venit să-și caute rudele care au pierit în colonia de muncă de la capătul lumii. Asta și pentru că statul român nu mai plătește de câțiva ani despăgubiri pentru crimele extrajudiciare comise de regimul comunist, dar și pentru că mulți sunt oameni simpli.

Pentru ei, bunicii, tații, unchii sau frații morți în lagăr sunt de mult istorie, nu mai mult decât o legendă de familie. Dar nu putem să aruncăm întreaga responsabilitate pe umerii rudelor rămase în viață, pentru că vinovați sunt și procurorii, cei care nu au încercat până acum să găsească neamurile deținuților politici prin Evidența Populației.

Povestea e lungă și complicată, birocratică până în măduva oaselor, chiar dacă-i vorba de oameni aruncați în țărână de mai bine de jumătate de veac. Singurii care-i mai caută sunt istoricii unei instituții cu doar câteva zeci de angajați, ce au în față o sarcină monumentală - aceea de a documenta crimele unui regim ce a terorizat o țară.

Arheologii sunt și ei luați cu împrumut de la muzeele din țară, iar cel care coordonează săpăturile - Gheorghe Petrov - e unul singur și detașat de la Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei.

Ca să ajung la Periprava, am schimbat vreo patru mijloace de transport comun. Aici am dat peste oamenii care s-au întors pentru al patrulea an consecutiv și le-ar mai trebui vreo trei pentru a recupera osemintele foștilor deținuți. Asta nu înseamnă că munca lor e încheiată, pentru că nici măcar cei din echipă nu cred că toți morții coloniei au sfârșit în cimitir, iar legendele localnicilor vorbesc în continuare de oameni îngropați undeva în dig ori în pădurea Letea, în vreme ce foștii deținuți își amintesc de trupuri învelite în stuf și aruncate în apele Dunării.

Și dacă te întrebi ce rost are dezgroparea morților, atunci trebuie să știi că nu mai e nimeni de pedepsit la Periprava. Ion Ficior, care a condus colonia când au murit cei 103 de deținuți politici, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru crime împotriva umanității, iar din vechii gardieni mai trăiesc opt. Doi din ei sunt chiar din sat, la o aruncătură de băț de fostul lagăr.

Și Gheorghe Petrov crede că cel mai important rost al săpăturilor este restabilirea adevărului istoric, pentru că deținuții politici exterminați aici nu pot rămâne doar o listă de nume. Acum, o singură cruce marchează în cimitir locul în care l-au îngropat pe un anume Gyori Janos, un ungur rătăcit printre crucile azurii din ultimul loc al Deltei. Pentru ceilalți sunt doar salcâmii crescuți în neștire peste morminte, iar de asta e și importantă munca, cât de puțin ar însemna ea, a celor de la IICCMER.

Chiar și între arheologi se mai iscă uneori dispute, pentru că lagărul de la capătul lumii stă dovadă că poți să ucizi în numele statului român și să scapi nepedepsit, ba chiar să trăiești în huzur cu pensie specială de fost angajat al MAI.

Aici, moștenirea morților atârnă greu pe ulițele satului lipovenesc, care pare mai aproape ca niciodată să se stingă. Nu e om în sat care să nu știe ce s-a întâmplat, căci mărturia atrocităților a trecut de la bunici și până la nepoți. O bătrână vorbește cu vocea stinsă de „săracii care au murit aici chinuiți”, iar legendele populare născute în aburii alcoolului de la crâșmă vorbesc tot de lagăr.

Un bărbat se plânge că degeaba sapă arheologii în cimitir, că în dig au sfârșit cei mai mulți deținuți politici, în vreme ce un consătean zice de evadații care ajungeau negreșit înapoi în colonie, că nu ai cale de scăpare când dincolo de baltă e doar URSS.

Chiar și la capăt de lume, oamenii s-au obișnuit cu cei care le sapă în fiecare an în cimitir și nu ratează să-i țină la o vorbă atunci când se intersectează în dreptul „Primăriei” (una dintre cele două crâșme ale satului, cealaltă purtând numele de „Prefectură”).

Paul Scrobota, care a participat ca arheolog la toate săpăturile din Periprava, a prins și anii în care unul dintre foștii gardieni ai închisorii venea la poarta cimitirului ca să-i înjure pentru că dezgroapă morții. Știe că i se zicea „nea Grigore” și că între timp a ajuns la ospiciu.

Oricum oamenii vin pe cale amiabilă, îmi spune Gheorghe Petrov, coordonatorul săpăturilor. Înainte de orice săpătură, cei de la IICCMER trimit o adresă la Mitropolia Ortodoxă Rusă de Rit Vechi din Brăila. Dar cum dezgroparea de oseminte face parte dintr-o anchetă a procuraturii militare, toată treaba este obligatorie, iar lipovenii nu le pot interzice accesul la Periprava.

La început, mulți săteni îi priveau reticenți pe istorici, tocmai pentru că făceau săpături în cimitirul lipovenesc. Însă lucrurile s-au mai calmat de la prima campanie și până-n 2018. Oricum deținuții politici sunt îngropați într-un chenar delimitat la marginea cimitirului, de care lipovenii au stat instinctiv departe în ultima jumătate de secol, iar printre ei au mai îngropat doar sinucigași.

Petrov îmi spune că e un caz fericit aici, pentru că tradițiile de rit vechi i-au determinat pe locuitori să păstreze intactă zona în care au sfârșit morții lagărului de la Periprava. Asta nu se întâmplă în locuri unde au pierit alți deținuți politici, cum e la Sighet sau Târgu Ocna.

În timpuri pe care unii le vor uitate, deținuții politici erau încolonați și mergeau pe caniculă sau ger să muncească la dig ori la stuf. Acum, cei care îi dezgroapă le urmează pașii și merg zilnic vreo șase kilometri, două drumuri dus-întors spre cimitir, pentru că nici ei nu pot rezista dogorelii sub care bunicii altora cădeau la Periprava. Tălpile le sunt arse de nisip, dar suferințele fizice ale celor din groapă sunt și pentru ei de neimaginat. De la capătul străzii știi spre ce te îndrepți, căci tonele de nisip ridicate de pe morți te întâmpină în forma a două dune.

E liniște, iar oasele sunt acoperite cu copertine negre. În jurul meu, aerul e încărcat cu stropi fini de ploaie, iar mie mi se înmoaie picioarele. Și nu pentru că nu am mai văzut morți, ci pentru că știam de ce ăștia erau acolo, uitați în gropi nemarcate doar pentru că un regim amintit cu drag de prea mulți a decis să-i extermine prin cele mai crunte metode: bătăi, înfometare, frig și epuizare fizică - dieta recomandată de Ficior.

În groapă coboară și unul dintre arheologi, Paul Scrobota. Cu mistria într-o mână trage linii pe lângă oasele adâncite într-un nisip umed și curăță tibia dreaptă a unui fost deținut. A vrut să facă arheologie o viață, dar și el recunoaște că e altceva să sapi aici. Un mormânt medieval nu trezește nimic într-un om obișnuit să lucreze cu morții, dar aici știe mereu că poate dezgroapă chiar osemintele căutate de o femeie, ce nu și-a mai văzut tatăl de la 13 ani, când l-au ridicat și l-au trimis în ultima călătorie a vieții sale spre Periprava.

Gheorghe Petrov a ajuns să investigheze crimele comunismului pentru că lucra cu morți, doar că și ai lui erau din Evul Mediu. Un protopop dezgropat dintr-o necropolă medievală nu mai are oameni care să-i plângă moartea nedreaptă, dar deținuții politici mișcă ceva în societate. Iar munca lui e una de documentare a unor crime despre care nimeni nu a spus o vorbă înainte de Revoluție.

Și nu se oprește la scos din țărână niște oase, căci trebuie să adune mărturii, să identifice locul în care au sfârșit deținuți politici ori partizani, ci chiar să care pe creste bătrânii, care în unele cazuri rămân ultimii martori ai zdrobirii rezistenței armate din munții Carpați.

Însă, în cimitir, nu dai doar de istorici și arheologi, care vor să restabilească adevărul pentru victimele uitate ale comuniștilor. După prima ploaie a campaniei de săpături, ne adăpostim cu toții la umbra unui copac în așteptarea procurorului militar și a echipei de anchetă: un medic legist, doi polițiști, un șofer și un băiat bun la toate. Ajung cu întârziere și simt milităria pe propria piele, după câteva glume despre ce tabieturi are Erdogan cu jurnaliștii din Turcia, dar ăsta e un preț pe care trebuie să-l plătești pentru o țară sigură, îmi spune convins procurorul de la Parchetul Militar.

Acum, întreaga zonă devine un loc a crimei, chiar dacă autoritățile au început să sape abia la 26 de ani după Revoluție. Morții au stat acolo și au așteptat pentru ca un medic legist să vină la căpătâiul lor și să vorbească despre fragilitatea coapselor și poziția anatomică. Candelele lăsate de preot sunt aruncate la marginea șanțului și înlocuite de marcatori galbeni, iar o bandă este trasă de la un capăt până la celălalt. La prima groapă, unul dintre arheologi se apleacă peste mort și-l scoate os cu os, celălalt curăță mocirla cu o pensulă și îl așază pe un sac de rafie, unde se va usca până seara.

Medicul legist îi ia mandibula în mână, îi curăță măselele fostului deținut și îi apreciază dantura complet naturală cu grad mediu de uzură. Cuvintele lui primesc și o traducere, înseamnă că era tânăr când a pierit. Un polițist glumește că poate avea un dentist bun, dar nu era cazul într-un lagăr de muncă unde mâncarea era puțină spre deloc, iar supraviețuitorii își amintesc de cei care vânau șobolani și mâncau arici. Orice pentru a supraviețui la capătul lumii, unde singura dorința era să ieși viu din infernul de la Periprava.

Potrivit rechizitoriului care a dus la condamnarea torționarului Ion Ficior, 18% dintre deținuții politici morți aveau până în 29 de ani, iar alți 19% aveau între 40 și 49 de ani, iar aici se încadra și Eugen Basica, a cărui fiică se luptă pentru a-i găsi osemintele la aproape 60 de ani după ce a fost arestat pentru uneltire împotriva regimului comunist și trimis spre o moarte sigură. A rezistat doar șapte luni în lagărul de la Periprava.

Al doilea mort vine și cu inventar funerar, patru nasturi mari din plastic și unul mic de sidef, plus câteva resturi dintr-o curea din piele.

Anchetatorii au nevoie de o singură zi pentru a inventaria morții, pe care arheologii i-au săpat și curățat timp de o săptămână. Câțiva saci de rafie, o ceremonie și apoi destinația București, în speranța că vor primi un nume la IML.

Procedura anchetatorilor se desfășoară după același model până la ultimul mort, singurele surprize ale campaniei de săpături sunt un sicriu gol din care a rămas doar o măsea. Și aici legendele locale vin cu o explicație, căci sătenii vorbesc de fiica și soția unui preot ieșean, care în anii ‘90 ar fi tocmit un fost gardian pentru a le arăta locul în care a sfârșit deținutul politic, au săpat la fix și l-au dus acasă.

Nimeni nu știe cine e dispărut din groapă, dar nu e singurul care le pune probleme istoricilor, căci în a doua groapă se odihnește așa-numitul Vlad Înecatul. Nu-l chema așa, dar arheologii l-au scos din zona dedicată deținuților politici, iar ocazional sinucigașilor ajunși pe malurile Peripravei.

Ceea ce îi derutează este o sticluță găsită lângă trup, o practică adoptată și de unii deținuți politici în speranța că morții nu vor fi uitați, așa cum i s-a confesat un supraviețuitor al lagărului Manuelei Hagiopol. În același timp, Vlad Înecatul are și un pieptăne lângă trup, iar oasele sale nu par să fie de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Însă ei sunt excepțiile, pentru că morții stau mărturie pentru ce însemna un lagăr de muncă silnică, în care deținuții erau coborâți noaptea în gropi săpate pe furiș, lăsați în poziții anatomice ciudate și întorși cu privirea spre vest, adică în contradicție cu obiceiurile creștinești. Toate astea arată că morții nu erau mai mult decât un număr de inventar, de care gardienii voiau să scape cât mai rapid cu putință.

Supraviețuitorii nu s-au ferit să relateze cum cei bătrâni și bolnavi erau privați de hrană și medicamente pentru a le grăbi sfârșitul, iar morții erau înveliți în rogojini de stuf, legați cu sârmă ghimpată și aruncați în Dunăre. Deși, istoricii sunt conștienți că supraviețuitorii pot exagera experiențele din lagăr, așa cum unii au declarat în timpul anchetării lui Ficior că au văzut 1 000 de oameni morți la Periprava.

Dincolo de exagerări, mărturiile supraviețuitorilor lagărului au un lucru în comun - foametea și bătăile crunte administrate deținuților politici chiar de către Ficior. În rechizitoriu, supraviețuitorii rememorează cum torționarul ordona lovirea deținuților politici cu ranga pentru neatingerea normelor de lucru, imposibile chiar și pentru cei tineri, uneori cobora chiar și el printre gardieni pentru a-i călca în picioare pe cei închiși la capătul lumii din Deltă.

Octav Bjoza, condamnat pentru uneltire contra ordinii sociale, chiar le-a povestit cercetătorilor de la IICCMER cum Ficior a lovit un deținut până ce acesta a leșinat, iar pe trei adventiști i-a legat cu sârmă ghimpată și i-a obligat să se uite la soare doar pentru că au refuzat să muncească din motive religioase.

Însă aceste mărturii nu l-au oprit pe torționar să declare cu seninătate că deținuții politici primeau chiar gogoși și alte delicatese, iar morții ăia mulți se datorau bătrâneții, chiar dacă Ștefan Toth a murit la doar 19 ani în colonia de la Periprava.

Dacă te întrebi cum au ajuns atâția deținuți să moară la capătul lumii, trebuie să știi că acest lagăr este o mărturie vie a celui de-al doilea mare val de arestări din perioada comunistă, rezultat atât al trădării cauzei sovietice prin revoluția ungară, cât și a retragerii trupelor ruse de pe teritoriul României.

Pentru a avea o țară independentă de voința Moscovei, tovarășul a promis să elimine toți dușmanii poporului. Și i-a găsit peste tot, de la studenții cu viziuni liberale, până la preoți, protopopi, adventiști, tenori, judecători, salvamari, medici veterinari șamd. De furia lui nu au scăpat nici intelectualii care au supraviețuit primului val de epurări, cum s-a întâmplat în cazul lui Constantin Noica, Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt, dar oamenii ăștia mari nu au ajuns în locul fără întoarcere din Deltă.

Colonia de muncă, așa cum era numită în termenii orânduirii socialiste, era formată din trei lagăre: Periprava Centru (situat în apropiere de localitatea lipovenească), Periprava Grind (la aproape 15 kilometri de localitate, în apropiere de CA Rosetti) și Bac (o ambarcațiune plutitoare din metal, unde sute de deținuți erau îngrămădiți în mijlocul brațului Chilia).

Deținuții politici erau mutați fără nicio logică între cele trei lagăre și separați de cei de drept comun, deși cu toții erau supuși la aceeași muncă istovitoare și lipsiți de hrană ori apă potabilă.

Construcțiile mai stau și astăzi în picioare în lagărul Periprava Centru. Cei care le-au ridicat au fost chiar deținuții aduși la muncă silnică în Deltă. Acum, clădirile administrative, în care locuiau gardienii și familiile acestora, au fost transformate de un francez într-un resort turistic pentru ornitologi, biologi și alți „logi”. Adresa e chiar lagărul comunist, unde doar câteva ruine mai amintesc astăzi de moartea de la Periprava.