Publicitate
viata in inchisoare

Lucrurile dubioase cu care ajungi să te obișnuiești în închisoare

Am fost percheziționat la pielea goală de sute de ori.

de Jerry Metcalf; translated by Oana Maria Zaharia
06 Martie 2018, 5:00am

Ai stat vreodată pe budă în timp ce ai purtat o conversație cu un tip care se uită la tine și mănâncă biscuiți?

Ai simțit vreodată nevoia să-ți lipești în jurul corpului reviste National Geohraphic pe post de armură?

S-a uitat cineva cu lanterna în anusul tău după ce ai primit o vizită de la familie?

Ai fost strigat vreodată cu un număr în loc de numele tău?

Eu trec prin lucrurile astea în mod regulat. În închisoare, toate lucrurile dubioase devin normale. Nimic nu e normal la viața în închisoare.

Închisoarea însăși e absența normalului.

Când am intrat prima oară la închisoare, totul mi se părea dubios și dezgustător. În prima zi, mi s-a cerut să mă dezbrac total alături de alți bărbați și să mergem printr-o cameră în pielea goală. Apoi mi-au dat un număr în loc de nume.

Să analizăm puțin chestia asta. Am fost umilit metodic, am primit o nouă formă de identificare, după care am fost informat că nu mai sunt liber, ci devenisem proprietatea statului Michigan – toate astea în câteva minute.

Am fost șocat. Dar astăzi, douăzeci de ani mai târziu, totul mi se pare foarte normal.
„251141, dă raportul ofițerului...Hei, 251141, unde dracu’ crezi că mergi? Treci încoace!...251141, ai primit o scrisoare...”

Cât despre percheziții corporale la pielea goală, am trecut prin sute din astea.

„Apleacă-te și desfă bucile...Ridică puța...Acum coaiele...Ține gura deschisă cu două degete...Nu, n-ai unde să te speli pe mâini aici...Arată-mi tălpile...”

În a doua zi de închisoare, am mers gol împreună cu alți douăzeci de deținuți prin niște coridoare până la dușul comun. Acolo, mai mulți bărbați stăteau sub apa fierbinte și făceau laba fără nicio grijă, de parcă ar fi fost perfect normal să ți-o freci în public.

O altă idee la ordinea zilei în închisoare e că prieteniile sunt efemere. Într-o dimineață, te trezești și afli că cel mai bun prieten al tău de ani de zile a dispărut și a fost transferat în altă facilitate. Și nimeni nu te întreabă cu cine vrei să stai în celulă dacă ți-au mutat colegul de celulă.

Haosul e la ordinea zilei. N-am mai dormit bine – confortabil și profund – de două decenii. E prea mult haos. Prea multă nesiguranță.

Și așa ajungem la capitolul „violență”. De-a lungul anilor, am fost înjunghiat, tăiat, aproape violat și bătut măr de mai multe ori. Și a trebuit să le fac și eu asta altora ca metodă de autoapărare, mai ales în trecut, când eram tânăr și considerat atrăgător de ceilalți deținuți.

Nu mă înțelege greșit. În ciuda infracțiunilor comise, nu sunt un monstru. Ba chiar sunt pacifist în sufletul meu și empatizez cu cei abuzați, răniți și victimizați. Odată, am salvat un bărbat care se îneca în sala de mese. I-am aplicat manevra Heimlich. Și chiar dacă jumătate dintre deținuții care erau la masă m-au aplaudat – în special pentru că am sfidat gardienii care mi-au cerut să mă opresc – cealaltă jumătate m-a huiduit că nu l-am lăsat să moară.

O altă normă în închisoare e ca autoritățile să-ți dicteze tot ce ai de făcut: când să mănânci, când să te culci, când să ieși la aer, când să vorbești cu familia, când să faci duș, când să-ți tai părul. Îmi manageriază și banii; nu plătesc taxe. Iar accesul la serviciile de sănătate e monitorizat tot de stat.

Nu-mi amintesc când a fost ultima oară când am luat o decizie majoră pentru mine. Mă stresează numai ideea. Dar cu ajutorul familiei și al prietenilor și cu mila lui Dumnezeu, sper că o să fiu ok în ziua în care o să fiu, în sfârșit, liber. Dar cei care nu mai au pe nimeni în afara închisorii? Cine o să-i ajute să se adapteze și să învețe din nou să ia decizii singuri? Cine o să-i ajute să uite de ce era normal în închisoare?

Poate că de asta atât de mulți deținuți nu reușesc să se adapteze după ce sunt eliberați.
Cineva mai deștept decât mine va trebui să găsească o soluție pentru asta. Dar atât îți zic: toți bărbații care au făcut închisoare sunt de acord cu mine. Le-am citit eseul ăsta tuturor deținuților pe care îi cunosc și toți m-au aprobat.

Întrebarea pe care trebuie să ți-o pui, cititorule, e asta: Ce o să faci tu în legătură cu asta? Unii ar putea spune că merităm să fim aici, dar chestia asta nu are sens din punct de vedere social. Dacă din închisori ies oameni mai buni, și societatea e una mai bună. Dacă oamenii ies din închisoare mai răi decât erau când au intrat, societatea e și ea mai nasoală.

E o logică simplă – dacă nu cumva lipsa logicii a ajuns să fie ceva normal pentru mine.

Jerry Metcalf, 43 de ani, e închis în facilitatea corecțională Thumb din Lapeer, Michigan. În 1996, a primit o pedeapsă între patruzeci și șaizeci de ani de închisoare pentru crimă de gradul doi și jaf armat.