carte

Heroină, preoți traficanți și câini de luptă în Bucureștiul anilor 90

O carte tare ca un trip bun.

de Vlad Tăușance
17 Aprilie 2019, 8:17am

Mihnea Mihalache Fiastru. Fotografie de Barna Nemethi

Fiastru era tipul ăla care scrie într-o română inventată de el statusuri ciudate pe Facebook. Tipul ăla obsedat de ștranduri, care mai făcea grătare la Manasia, cu care mă mai întâlneam în bucătăria de la Casa Jurnalistului. Cu mustață, lanț de aur, treininguri în culori fosforescente și bașcheți ciudați, înainte să fie treaba asta cool. Genul de om pe care m-am antrenat în 22 de ani de București să-l evit politicos, pentru că „s-ar putea să nu se știe”, după cum spuneau recuperatorii în anii de după Revoluție, când era cinci dolari bila de heroină. Asta până i-am citit cartea - Expres (Curtea Veche Publishing, 2019) - o poveste tare ca un trip bun, despre Bucureștiul anilor 90 și 2000. Cu de toate: dava, câini de luptă, dizidenți-golani, preoți traficanți, cartiere în (re)construcție. M-a spart.

Mihnea Mihalache-Fiastru este, de fapt, un scriitor în toată regula. Sincer în scris, personaj în viața reală. Fără compromisuri. Poveștile lui sunt periculos de reale, cam ca Bucureștiul pe care-l descopeream buimac în 97. Mă bucur, cumva, că nu ne-am întâlnit atunci. Mă bucur tare că am povestit acum, în ultima bombă supraviețuitoare din Piața Romană.

VICE: Expres, cartea ta, vorbește despre Bucureștiul ultimilor ani, cu bune și cu rele. S-ar zice că iubești orașul ăsta…
Mihnea: Nu merg pe stradă și m-apucă bucuria că sunt în București. Dar, am crescut cu atenția asta deosebită a locurilor pe care le parcurg și lucrului pe care-l fac. Anii 80 au fost, în București, o perioadă de transformări majore, a spațiului în care oamenii trăiau efectiv. Părinții mei locuiau într-o casă pe Calea Văcărești, pe care n-am mai prins-o. A intrat în primul val de demolări și-n 82-86 s-a transformat toată zona. Nu numai aia, întreg Bucureștiul.

Una peste alta, transformările astea au avut un impact puternic asupra oamenilor. Nu vorbim despre cei foarte săraci sau privilegiați, ci de toată lumea, de oameni ca noi. Taică-meu tot povestea, în perioada care a urmat, a reconstrucției, când mergeam în parc: „Uite aici era aia, aici era aia…”. Făcea un fel de topologie a locurilor, o istorie a oamenilor. Târziu mi-am dat seama – el încerca să-și integreze transformările prin care trecuse și felul în care viața lui se schimbase. Asta fac și eu acum.

Nu este o lucrare de cercetare, nu se bazează pe dovezi fizice, nu este non-ficțiune. Am gândit cartea ca pe o proză discontinuă, despre anii 90 și 2000.

Sunt mulți care nu suportă Bucureștiul.
Există niște date obiective care fac Capitala să fie un oraș dificil. Nu mai ai pe unde să mergi pe trotuar, că sunt prea multe mașini. Asta sunt problemele acum. În anii 90 erau altele. Că erau bătăi. Că nu te duce pe acolo, că ocolește aia. Că vezi că te tâlhărește. E un oraș de improvizație, până la urmă. Că am avut trei blocuri moderniste, dar răspunsul la alea era că nu aveam apă sau electricitate. Nu era sistematizarea Dâmboviței, nu era nimic, era nasol. Fiecare a prins un colțișor și a făcut ceva acolo, cât l-a dus capul.

Ceaușescu a demolat și a construit blocurile alea, au venit ăștia și le-au termoizolat. Tot nu iese. Procesul ăsta e de la început: hai să mai băgăm o fisă, că nu ne-a ieșit prea bine. E ca un cub Rubik care nu ajunge niciodată nici măcar la o față. Dacă ar fi ca orașul să aibă o marcă, ar fi fix dinamica asta, încercarea de a ajunge la un ceva care nici măcar nouă nu ne e clar.

Cum ai simțit anii 90, perioada în care se întâmplă cea mai mare parte din Expres?
În anii 90 se întâmplau lucruri care astăzi nu se mai întâmplă. Dar discuția e mai largă. O persoană tânără, de 20 de ani acum, își închipuie că aici a fost o anarhie, că putea să vină unul pe mijlocul străzii cu niște capete în mâini. N-a fost chiar așa. Trebuie să transmitem adevărul așa cum l-am trăit. Se puteau întâmpla lucruri, dar nu trebuia să umbli înarmat… Lucrurile erau mai dezorganizate, tehnologia nu era asta din prezent. Acum sunt camere peste tot, telefoane în toate direcțiile, nu mai ai cum să faci, ești legat. Nu se mai bate nimeni, au mai plecat prin afară, încearcă acolo, le iese, nu le iese, mai intră la pușcărie.


A fost și perioada primei epidemii de heroină.
Începutul anilor 2000 a fost o epidemie de heroină în adevăratul sens al cuvântului. Se găsea cam peste tot. Erau străzi pe care se rugau dealerii să iei de la ei. Era foarte ieftină. Era o filieră cu Turcia, cu Iranul, era foarte la îndemână. Era douăzeci de mii dolarul, era o sută de mii o bilă. Era puțin chiar și atunci. Cei mai mulți nu s-au lăsat niciodată. Au migrat către legale când a venit valul... Au murit... Pușcării… Toate cartierele și locurile copilăriei au suferit și s-au transformat major în urma acestei epidemii.

Pentru generația mea, heroina a pus capăt copilăriei. A fost o bucată când lucrurile erau la început – când unii nu ajunseseră prin spitale, când alții nu fuseseră prinși cu infracțiuni – când eram încă copii și exploram împreună.

Erau aceleași droguri ca acum – marijuana, cocaină, pills – dar toată lumea, indiferent de zona socială, tot pe heroină era, tot acolo trăgea.

Ai trăit aproape de lumea asta. Te consideri golan?
Nu am cum să mă consider golan. Nu am fapte. (râde)

Povestești aproape cu tandrețe despre lumea asta subterană, de aia ziceam…
Poate pentru că e o lume care a cam dispărut. Toată zona asta subterană, cu droguri, cu heroină, nu te duceai în mod special înspre ea. Ăsta este unul din accentele pe care le-am pus în Expres – toate lucrurile sunt amestecate, de fapt. Există tendința de a considera lumea asta subterană ca fiind ceva separat. Nu sunt granițe, sunt doar trasee care se amestecă.

La un moment dat povestești despre lumea închisă a nomenclaturii. De ce nu se vorbește despre asta?
E un subiect mort. Nu cred că o să vorbească nimeni despre asta. Nici eu nu vorbesc despre nomenclatura dinainte de 90. Eu vorbesc despre ce a urmat, mâna doua, ca să zic așa. Despre activitățile din lumea asta mai bogată nu o să se vorbească. Lucrurile rămân suspendate, ca zvon.

Tot în carte apar niște preoți care fac trafic cu casete video.
Episodul cu preoții vine dintr-o poveste precisă. Preoții, deși există mitul că erau prigoniți, aveau o viață ușoară și în vremea comunismului. Aveau acces la lucruri la care oamenii de rând nu aveau, călătoreau în locuri în care oamenii de rând nu ajungeau. Din documentările pe care le-am făcut, unii dintre ei se ocupau cu piața asta video care a fost foarte interesantă în anii 80.

principala tineretului bucuresti
Aici se țineau luptele de câini în anii 90. Fotografie de Mihnea Mihalache Fiastru

Ai un episod mișto despre un câine de luptă. Ai avut câine?
N-am avut, dar am crescut cu un pitbull, era parte din gașca noastră. În perioada aia, însemna ceva să ai un câine. După Revoluție, toată lumea încerca să arate ceva, iar unii arătau prin câini. Spun și în poveste, în fiecare parc erau întâlniri cu proprietarii de câini care discutau la un nivel destul de ridicat, se schimbau cărți, se vorbea despre rase. Acum mergi la veterinar, îți zice tot ce trebuie să știi, iei câinele, te duci acasă.

Ce alegi, cartier sau centru?
Eu sunt pentru traseism. N-aș sta în centru, nici în ultimul bloc din oraș, din extinderea Băneasa nu-știu-ce. Nu înțeleg viața aia acolo, n-am trăit așa, nu știu. Aș sta, așa, la trei kilometri de centru. Am locuit în Tineretului toată viața, acum în Uranus… Ideea este să-ți permiți plimbări încontinuu, să observi dinamica asta a oamenilor și a vieții între periferie și centru. Pentru că toate astea sunt legate. Asta e și tema din Expres, toată motricitatea asta a socialului, cu toate care vin unele peste altele.

Faci parte din vreo generație literară?
Nu am ce să zic despre ce fac alții. Cred că locul meu aici este de a face o proză de conținut. În majoritatea lucrurilor pe care le-am citit de mulți ani încoace… n-am simțit marfa. Băi, ce se întâmplă, despre ce-i vorba aici? Rolul textului e și ăsta. În ce fel mai e relevantă o proză care nu-ți aduce conținut? Sunt dispus să sacrific orice pentru formula asta de text.

Chit că asta înseamnă să fie mai puțin vorba despre tine în carte...
Sigur că da. Și în Expres, am tăiat la greu, am vrut de la început să vină totul dintr-una. În momentul în care termini, să zici: „Frate, parcă aș mai citi-o odată. A dat ca lumea!”.

Expres e și un touch retro, dar și un concept care era la mare căutare după Revoluție. „Expres” îți dădea senzația de exclusivitate, de acces nemijlocit la lucruri. Era ziarul Expres, erau liniile Expres care nu erau ca alte linii, erau restaurantele Expres, înainte de fast-food. Era o Mare Chestie.

Îți lipsește ceva din Bucureștiul de atunci?
Puțin spațiu aș mai vrea. Dă-te, măi, puțin mai încolo, știi? E mai claustrofob orașul acum. Am fost obișnuit să trăiesc într-un loc în care era o stradă, erau niște trotuare, era un spate al unui bloc, un parc. Nu critic, îi las pe alții. Vreau să zic că lucrurile se schimbă, tu te ții sau nu după ele. Poate în societatea de acum, lumea e mulțumită și așa. În Tineretului, parcul lângă care am crescut nu era nimeni, era locul nostru de joacă. Acum e plin. Nu cred că a crescut populația Bucureștiului. S-au construit blocuri între blocuri, s-a umplut de mașini. Lucrurile astea nu merg singure, fac parte dintr-un circuit.

bulevardul tineretului bucuresti
Bulevardul Tineretului. Fotografie de Mihnea Mihalache Fiastru

A fost greu de vândut cartea?
Nu, deloc. Dar poate să fie dificil, ca om la început, care nu faci parte din sistem.

Ți-e confortabilă poziția asta de outsider?
Am învățat să fiu așa. Deja nu mai e o alegere. Normal că e mai greu decât cuiva care întreține un anumit tip de relație, cu un anumit tip de oameni. Dar eu vreau să mă mișc. Am făcut video, am făcut cartea asta, vreau să fac foto, să revin la carte. Din punct de vedere marketing, fac mai greu lucrurile astea. Ăsta e prețul pe care-l plătești ca să poți să jonglezi. Dar, m-am descurcat până acum.

Când documentezi, cum intri în vorbă cu oamenii?
De cele mai multe ori nu fac nimic. Îl las pe om să zică. Poate am noroc, poate am carismă, oamenii îmi povestesc. Îmi place vorbitul ăsta așa, fără niciun sens.

Parcă ne-am alienat în ultima vreme, nu ne place să vorbim…
Așa e. Îmi aduc aminte petreceri pe care le făceau bunicii, se adunau douăzeci-treizeci de oameni la o masă de sufragerie, cu damigene de vin, cu sifoane. Lumea era mai puțin scufundată în sine. Oamenii sunt fie mult mai absorbiți de propriile persoane, fie se izolează în grupuri. De ce? Le e frică de ceva, de cineva. Eu așa înțeleg.

Cum te raportezi la valurile de oameni care vin spre București?
Când eram copil, se construia marele vis socialist, în care foarte mulți oameni veneau în oraș. Pentru părinții mei au fost niște experiențe traumatice. Pentru mine așa e orașul. Când m-am dus la școală, în 89, erau clase până la litera S, de 40 copii fiecare, învățau în trei schimburi. Asta era, luam păduchi, asta era lumea.

Poate toleranța asta e parte din brandul Bucureștiului.
Sper ca chestia asta să se păstreze. Nu știu dacă va fi așa. Capitalismul e altfel față de cum trăiam noi. Garduri mai mari, să nu vină ăla, să ne ferim…

Editor: Ioana Moldoveanu