Cum mi-a schimbat viața momentul în care l-am cunoscut pe Dumitru Dragomir

Domnul Dumitru Dragomir. Un om emblematic pentru fotbalul românesc, cel puțin eu așa cred. Foarte des îl vedeam la TV pe fostul președinte al LPF-ului (Liga Profesionistă de Fotbal), a cărui existență m-a fascinant. Sau, cum îi plăcea presei de sport să-l denumească la adevărata lui valoare: „Oracolul din Bălcești", „Mitică de la Ligă" sau „Corleone", în toți cei 17 ani de conducere ai ligii.

N-am cum să uit faptul că mă ținea hipnotizat la ecran atunci când apărea-n prim-plan. Toate acele certuri constructive cu alți reprezentanți de marcă ai fotbalului românesc, precum domnii Gigi Becali sau Adrian Mititelu, mă ungeau pe suflet. Cum să uit momentul în care i-a spus lui Gigi, în timpul unei conversații telefonice la OTV, că-i un bagabont care n-a citit trei cărți în viața lui. Nu cu mult înainte, tot Corleone ne vorbea despre cum îl apucă pandaliile dacă citește mai mult de două zile.

Să nu mai zic de momentul memorabil în care omul povestea, pe șleau, despre felul în care a avut ideea genială, compoziție proprie, să facă blaturi în meciurile din ligă, pe vremea când era doar un simplu conducător la Scornicești.

Totuși, o vorbă de la domnul Dragomir e pentru mine sfântă. El e puterea exemplului. După ea-mi ghidez viața și, de fiecare dată când simt oboseala fizică și psihică, îmi aduc aminte de citatul ăsta și-mi dă motivația să merg mai departe: „Dom'le, eu muncesc 24 de ore pe zi, iar uneori chiar si noaptea".

După ce-n 2013 a piedut șefia pentru alt mandat la LPF, s-a cam retras din viața publică. Însă, eu am avut bucuria să-l revăd din nou, zilele astea, în prim-plan, odată cu dosarul RCS&RDS unde-i judecat de DNA. E acuzat de-o luare de mită și complicitate la spălare de bani, în valoare de trei milioane de euro.

Eu, spre deosebire de mulți alții, am avut ocazia să-l cunosc personal pe domnul Dragomir, chiar acum câteva zile. Puțini știu că s-a întâmplat asta, căci sunt foarte strict vizavi de chestiile personale. Nu știu, deodată, mi-am luat inima-n dinți și vreau vorbesc despre experiența pe care am trăit-o.

Întâlnirea s-a întâmplat chiar în fața blocului meu din București, cartierul Titan, unde-i un teren de fotbal. Bine, n-a fost una propriu-zisă, că n-am schimbat nici măcar un cuvânt, însă vorbele pe care le spunea celoralți, felul în care se uita în jur și prezența sa m-au marcat definitiv. La terenul ăsta, copii de până-n 16 ani joacă-n fiecare weekend meciuri în campionatul intern. Ies afară de fiecare dată când am ocazia, de plăcere, să-i urmăresc. Mă mai gândesc cu nostalgie că la aceeași vârstă și eu îmi juleam coatele și genunchii cu visul să devin fotbalist profesionist.

Era 14 mai, în jurul orei 12.00 ziua, chiar la o zi distanță după ce m-am bucurat ca un copil când am aflat că Viitorul condus de Gică Hagi a câștigat campionatul. Deci, dublă bucurie.

Nu mă așteptam să-l întâlnesc la un amărât de teren din București, ci pe marile stadioane din lume, dar asta m-a făcut să înțeleg că-i un om simplu, care nu uită de unde pleacă. Totuși, ieșea în evidență față de toți oamenii. Înțelegeam, pentru prima dată, de ce i se spunea „Corleone". Când toată lumea din jur era-n îmbrăcată-n bluză de trening, el avea sacou. Când toată lumea purta șapcă-n cap, el încânta vizual cu o pălărie galbenă. Avea-n picioare mocasini, restul teniși.

Dar, de departe, cel mai mult m-a uimit că toată lumea de acolo spărgea semințe cu sare, în afară de domnul Dragomir, care mânca unele FĂRĂ SARE. Extraordinar.

S-a nimerit să fiu chiar la doi metri distanță. În stânga sa, se afla fiul lui care purta ochelari de soare, împreună cu o femeie care butona telefonul și părea că nu-i pasă vreun moment de meci. Nu știu cine era ea, poate iubita lui. Habar n-am, nu contează asta. Fiul îi ținea punga de semințe domnului Dragomir și i-o pasa de fiecare dată când rămânea fără și simțea nevoia de înc-o doză din drogul specific stadioanelor.

Nu puteam să fiu atent la meci. Efectiv, ochii îmi fugeau permanent către el. Eram atras de măreția pe care o afișa. Evident, în tribuna micuță din spatele uneia dintre porți, locul unde ne aflam noi, era zarvă mare. Oamenii țipau, înjurau arbitrul sau își amenințau copiii cu bătaia, dacă nu încep să joace bine, pentru că majoritatea erau părinți. Domnul Dragomir făcea la fel. Nu știu pentru cine venise, cert e că punea suflet. A și rostit apelativul „Bogdănele", într-una din chiuiturile sale.

Striga și dădea din mâini: „Hai, dă mingea-n stânga, dă-o-n dreapta", „Aoleo, ce pasă proastă" sau „Ce șut e ăsta, mă?!". Ca toți ceilalți care se aflau acolo, de altfel. Lumea era încurajată de scandările lui, de parcă era șeful galeriei.

Totuși, la un moment dat, unul din părinți, care stătea în partea de jos a tribunei, opus față de Oracolul din Bălcești, s-a întors către el și i-a zis: „Haideți, domnu` Dragomir, nu vă mai agitați atât, că aici sunt copii care joacă de plăcere. Liniștiți-vă, că aici nu-i afacere, așa cum știti dumneavoastră". Imediat, liniște-n totală tribună, nimeni n-a mai scos, pentru câteva secunde, niciun cuvânt.

Pe cât de dureros ar putea fi, cât să-ți atingă egoul și să-ți ieși din fire, ZEUL nu a zis o vorbă. Doar s-a uitat spre tipul respectiv, după care și-a întors capul spre direcția meciului și a scuipat coaja de sămânță pe care a mestecat-o cât a auzit cuvintele acelea dureroase.

Serios, dacă am putea reacționa mai mulți oameni în situații de criză, așa cum domnul Dragomir a făcut-o când era indirect acuzat că-i unul dintre pionii corupți care au falimentat fotbalul, România ar fi departe!

Din momentul ăla, Domnul Dragomir n-a mai scos nicio strigătură, vreo încurajare, nimic. Doar și-a văzut de ronțăit semințe în continuare. S-a înfundat în gânduri. Îi citeam vorbele de pe buze, dar nu le spunea-n gura mare, ceva îl reținea. Cred că se simțise atacat, însă, ca un adevărat diplomat și om cu rafinament, n-a reacționat. Se vedea în gesturile lui că avea tensiunea ridicată, pentru că trăgea mai des de pantalonii evazați decât înainte.

Nu puteam să nu fac o radiografie a fotbalului românesc. Dragomir era vedetă între oamenii simpli din tribună, însă avea același comportament mahalagesc de sămânțar. Fix genul de șmecher din fotbal, tipic românesc, până la urmă.

La plecare, i-am căutat privirea. Măcar cu atât să mă pot mândri, dacă n-am vorbit niciun cuvânt, ca să le pot povesti amicilor mei, în momentul în care se va afla sentința finală care o să-l readucă la închisoare. La bătrânețe, din păcate, pentru domnul Dragomir, c-are 70 de ani.

Am reușit, i-am furat o privire. Atât. Du-te cu bine, Corleone!