De câțiva ani încoace, în luna noiembrie, românul e preocupat de o singură sărbătoare care-i umple sufletul de toată fericirea de care are nevoie, printr-un discount la un prăjitor de pâine. Mă refer, evident, la Black Friday, un eveniment de jumătate din lună care golește buzunarele românilor care-s inconștienți că e o campanie mai mult sau mai puțin fictivă.

Românul strânge din pleoape, citește de două ori, scoate cardul din portofel, strigă „fuck yes, monitor 4K curbat, mânca-ți-aș pula ta!", face comanda după 34 de încercări și apoi se întoarce la PET-ul lui mulțumit. Asta înainte să înceapă să-l apese gândurile că, de fapt, a fost luat de fraier.

În cazul în care ai fost și tu cu ochii pe oferte, și te-ai enervat pe servere atunci când nu ai putut să finalizezi o comandă, probabil nu ai fost atent la ce muzică s-a lansat în luna noiembrie. Nu-i nimic. Doar o dată pe an sunt reduceri, nu? Sunt tot anul, dar asta nu mai contează acum, când citești articolul de pe noul tău monitor 4K. Sper că ți-ai luat și niște boxe faine pentru că ai ce asculta la ele:

Trupa bucureșteană Coma și-a cinstit în sfârșit numele. Au trecut zece ani de la ultimul album. Zece ani. Au stat într-o comă creativă. De fiecare dată când o trupă ia o pauză atât de lungă, apare incertitudinea legată de faptul că s-ar putea ca oamenii să uite că mai există trupa respectivă. Au scos ceva piese înainte, dar până nu scoți un material cărnos e frecție.

Și orice revenire discografică naște niște întrebări: Mai trăiesc oamenii ăștia? Oare o să sune la fel de bine? Solistul are aceeași voce sau și-a futut-o cu țigări, alcool și droguri? De ce a ieșit iar PSD-ul la alegeri?

Albumul Orizont răspunde la majoritatea întrebărilor de mai sus. O să te las pe tine să ghicești la care eșuează. Vestea bună e că sună super pizdos. Și asta e tot ce contează, really. Ai pasaje melodice și unele care te rup în două. E un trip frumos, dacă visezi să te faci praf într-un moshpit, unde pici pe jos ca o hoaspă (coaja rămasă când scuipi sămânța) și te salvează iubirea vieții tale. Cam asta-i și povestea albumului.

Ascultă dacă: Nu ai nimic la orizont. Sau ai.

Ăsta e un album bine făcut. Și când zic bine făcut mă refer în special la producție, care e backbone-ul proiectului. Sună lacrimă. O lacrimă într-o sticlă de vodcă. E genul ăla de album care îți dă senzația că până acum ai ascultat doar muzică înregistrată într-un calorifer. Șterge pe jos cu multe proiecte autohtone din underground sau mainstream.

Teoretic, e un album de rock, dar practic e mai departe de rock decât sunt eu de cunoașterea pattern-urilor migratoare ale stârcului cenușiu. Așa, ani lumină, gen. E un album de muzică electronică, peste care auzi o chitară destul de des. Nu e exclusiv pentru rockeri, stai liniștit. Și să nu crezi că nu poți să-l asculți, dacă nu apreciezi genul ăsta de muzică.

Sună prea bine ca să nu trezească ceva în tine. Asta în cazul în care simți ceva și nu ești mai gol pe dinăuntru ca o girafă împăiată.

Ascultă dacă: Are o piesă cu Norzeatic. Normal că trebuie să-l asculți.

Mi-e greu să ascult albumul de la Cred Că Sunt Extraterestru fără să nu mă gândesc la ultimul material scos de cei de la Subcarpați. Nu pentru că există o asemănare stridentă între cele două din punct de vedere al sunetului. Are legătură mai mult cu abordarea pe care o au cele două trupe atunci când vine vorba de refuzul de a rămâne într-un singur stil. Ambele trupe experimentează în prostie. Și o fac super bine.

Cred Că Sunt Extrateretru a fost întotdeauna proiectul cel mai out-there din tabăra Subcarpaților, dar aici o dau și mai dubios. Ascultă piesa „Spaceman in Babylon" ca să înțelegi ce vreau să zic. Instrumentalul zici că e o piesă de post-rock. Chitara de pe „Adevăr", împreună cu refrenul care se repetă, mă bagă într-un film revoluționar. Compară treaba asta cu mult mai cunoscuta „Floare de Maidan". Parcă-s două trupe total diferite.

Chiar și single-urile lansate înainte de album sună diferit unul de celălalt. Cumva trebuia să mă aștept la diversitatea asta, dar pula mea, m-au luat prin surprindere AFO ăsta.

Ascultă dacă: Nu vrei să știi în ce te bagi.

Trupa asta din Cluj-Napoca e singura din România care se apropie cel mai mult de cum ar trebui să sune un pop-rock alternativ făcut la standarde ridicate. Și au cele mai mari șanse să prindă în străinătate. Asta vrea, de fapt, orice trupă de la noi. Să știi că nu e doar un sentiment împărtășit de, știi tu, orice tânăr. Toată lumea vrea să aibă succes în străinătate.

E și mai impresionant faptul că e o formație cu doi membri. Unul la voce și chitară și celălalt la tobe. Nici nu-ți trebuie mai mult. Nu o să-ți dai seama de asta când asculți EP-ul, dar trebuie să-i vezi live ca să te convingi.

Și ca să-ți dai seama că sunt și mai buni decât ce auzi pe material, în cazul în care genul ăsta de muzică e prea light pentru tine. Pentru că în concerte bagă o chitară mult mai distorsionată și au un sunet care nu te ține de mână. Asta e o trupă care sună mult mai bine live. Și EP-ul e bun, dar știi ce trebuie să faci.

Ascultă dacă: Inhalezi. Treaba ta ce.

Niciodată nu mi-am pus întrebarea: „Oare cum ar suna Karpov Not Kasparov dacă ar avea și pe cineva la voce?". Dintr-un motiv simplu. Pentru că oricum sună bine. Nu e genul ăla de trupă pe care o asculți și-ți zici: „Bă, e fain ce fac ăștia aici, dar parcă ar merge mai bine dacă ar adăuga și o grohăială pe ici-colo."

Dar mă bucur că au reconfigurat piesele cu versuri. Pentru că A), nu afectează cu nimic versiunile originale și B), chiar și instrumentalele sună diferit și îți lasă o impresie că asculți ceva nou, cu toate că eu cel puțin am ascultat materialele anterioare de o tonă de ori. Nu strică încă o dată, mai ales că unele piese parcă sună mai bine așa. Te las pe tine să decizi.

Ascultă dacă: Poți să joci șah și într-o cameră unde se vorbește pe fundal.

De obicei nu bag live session-uri în articolul ăsta, pentru că de multe ori nu sunt chiar atât de bune. Prefer să ascult versiunea finală înainte să-mi dau cu părerea. E o regulă pe care mi-am impus-o, pentru că am văzut multe înregistrări în care o piesă a sunat brici, dar în versiunea de studio a dezamăgit. Și invers.

Dar, în cazul celor de la Baba Dochia, o să fac o excepție. Pentru că iubesc trupa asta și orice material nou din partea lor mă face să mă simt ca un raver care intră la o petrecere cu o pungă de pastile în cur.

Build-up-ul ține mai bine de jumătate din piesă, dar când intră chitara lui Marius Pop se schimbă foaia și nu mai vrei să se termine. De fapt, singura chestie nasoală la Venus e că are doar opt minute și 30 de secunde. Sună mult, dar e prea puțin.

Ascultă dacă: Ești Haplea.

Dacă vrei o piesă care o să-ți amintească de faptul că nu contează cine face focul, asta e. E tot ce trebuie să știi despre cea mai nouă bucată de la Nava Mamă. Sau care o să te facă să realizezi că trebuie să treci „peste astea". Oricare ar fi ele. Dacă ești destul de atent o să poți să găsești multe răspunsuri aici.

Habar nu am dacă o să înțelegi sau nu sensul piesei, dar nu despre asta e vorba. Probabil că nici nu are un sens anume. Sau poate are, dar e eclipsat de sentimentele pe care le trezește. Oricum „sensul piesei" e o chestie atât de elitistă și care nu mai are niciun rost în 2016. În plus, știi ce se întâmplă când o arzi prea elitist, nu? Iese PSD-ul.

Ascultă dacă: Ești mai sentimental decât cerebral.

Mă uit obsesiv la videoclipul piesei „Kapotasana" și nu-mi dau seama exact de ce-mi place atât de mult. Cred că m-am uitat la el deja de peste 20 de ori. Creierul e un organism ciudat. Mă fascinează și habar nu am de ce. Nu se întâmplă mare lucru. E doar o mână care se plimbă prin ceva substanță incoloră. Dar oare ce e substanța aia? Ulei de corp? Soluție de spălat vasele? Super-glue? Scârmâz?

Cred că e soluție de spălat vasele. Întreabă orice bărbat din lume ce urăște mai mult ca orice și, dacă răspunde altceva în afară de spălatul vaselor, e un mincinos. Nu e un om de încredere. Și probabil sufletul lui e o adunătură de muci.

În fine, ideea e că după ce m-am uitat la clip mi-a venit un chef de a spăla vasele. Ceea ce nu credeam că se poate întâmpla. Chiar asta am făcut. Cu piesa la maximum în fundal. În sfârșit nu mai trebuie să-mi beau cafeaua dintr-un ghiveci de flori. Mersi, Cosmin.

Ascultă dacă: Îți crește o pădure tropicală de mucegai în chiuvetă.

Iubesc muzica experimentală. Dacă-mi dai un solo de saxofon de 15 minute sunt mulțumit. Sau o piesă de 20 și ceva de minute, fără instrumente, unde singurul sunet prezent e cel al unei balene când trece prin chinurile menstruației. Nu știu dacă balenele au ciclu, dar înțelegi tu ce vreau să zic. Cu cât e mai ciudat, cu atât mi se pare mai interesant.

Dar, din când în când, îmi place să ascult o piesă cu un impact direct, cu un sunet necizelat și fără loc de preludiu. Exact asta e „Astral Highway" de la Wooldozer. E o bucată clădită pe un riff murdar din fundal peste care merge unul ceva mai descifrabil. În mod ciudat ăla mai puțin evident ajunge să-ți rămână în minte. E o chestie repetitivă aici, da, dar nu o să te deranjeze că-i previzibilă, pentru că e așa cu un scop. Să te facă să dai din cap până nu mai poți.

Ascultă dacă: You take no shit.

Sunt destule momente în „Slagwise" când ești luat prin surprindere. Fix când crezi că ai prins filmul lui mai apare un sunet dintr-o parte și te duce într-o altă direcție. Și reușește să fie și dansantă. The Holy Fix nu e nici prea concentrat să încarce piesa cu cât mai multe sunete și nici nu se distanțează de partea experimentală. E echilibrată în ambele abordări.

Și spre deosebire de alte piese de muzică electronică de la noi, nu e constrânsă de setting-ul unui club ca să fie apreciată. Da, mă refer la toate minimalele care sunt atât de banale dacă le scoți din mediul lor „natural" încât simți că-ți pierzi timpul când le asculți altundeva.

Ascultă dacă: Vrei o piesă pe care o poți asculta oricând și oriunde.

Citește și:
Cea mai bună muzică românească din iulie 2016
Cea mai bună muzică românească din august 2016
Cea mai bună muzică românească din septembrie 2016