LGBT+

Sunt gay și încă merg la biserică

„Iubirea lui Dumnezeu e ca un radio cu volumul la maximum. Orice am face, Dumnezeu nu ne poate iubi mai mult sau mai puțin. Iubirea lui e infinită.”
29 Iunie 2020, 4:00am
religie, gay, biserica, biserica catolica
Fotografie via Raymond Alikpala  

„Bakla” e cel mai înfricoșător cuvânt din viața mea. În filipineză înseamnă „gay”, o etichetă de care am vrut mereu să mă feresc, în copilărie și adolescență. La fel ca mulți alți filipinezi, am crescut într-o familie de catolici devotați și am făcut școala catolică. Familia, profesorii și prietenii mei nu vorbeau niciodată despre homosexualitate, nu știam decât că trebuie s-o evit.

În realitate, am început să am temeri că s-ar putea să fiu gay de la vârsta de șase ani. Nu înțelegeam foarte bine ce înseamnă, dar știam că sunt diferit și asta mă speria. Dacă afla cineva? A urmat o perioadă lungă de reprimare. Am vrut să cred că homosexualitatea mea era temporară, că voi găsi o fată de care să mă îndrăgostesc și voi deveni heterosexual. N-am mers prin baruri gay și nici n-am stat printre persoane gay. Apoi, la 35 de ani, după ce am devenit avocat, m-am înscris în Noviciatul Iezuit ca să mă fac preot. Am rezistat un an, după care am fost dat afară pentru că am făcut sex cu un alt bărbat. Acela a fost momentul în care am acceptat, în sfârșit, adevărul despre mine. E ironic că s-a întâmplat în timp ce mă pregăteam pentru o viață celibatară religioasă, dar acum mi se pare o binecuvântare.

Cred că Biserica Catolică greșește cu privire la ce-i învață pe enoriași despre sexualitate, dar am ales să rămân în sânul ei pentru că e biserica cu care am crescut și aici mi-am format o relație specială cu Dumnezeu. Catolicii cred că Dumnezeu e cel mai prezent la împărtășanie, așa că, atunci când merg la slujbă, știu că Dumnezeu e acolo. Biserica transformă ceva spiritual în ceva tangibil. De multe ori, în timpul slujbei, se întâmplă să izbucnesc în plâns pentru că sunt copleșit de dragostea lui Dumnezeu pentru mine. E o conexiune de care am nevoie, mai ales în timpul perioadei de pandemie în care am stat izolat. Am plâns și în timpul slujbelor online, dar prefer să merg la biserică pentru că îmi place spiritul de comunitate de acolo.

Nu am simțit mereu asta. După ce am plecat din noviciat și le-am zis familiei și prietenilor că sunt gay, n-am mai fost la biserică timp de opt ani, pentru că nu mă mai simțeam binevenit acolo. „Dincolo de ideile noastre despre bine și rău e un câmp”, a scris Rumi. Dar până la urmă, m-am întors la biserica mea din copilărie când trăiam în Cambodgia, unde am lucrat ca avocat pentru refugiați timp de zece ani.

După ce am trăit într-o țară non-creștină, eliberat de presiunea tradiției și de prejudecățile altora, mi-am dat seama că Biserica Catolică îmi dădea sentimentul de apartenență de care aveam nevoie.

Când locuiam acolo, o prietenă călugăriță m-a ajutat să realizez că Dumnezeu a fost reprezentat greșit ca un stăpân cu o listă de zece porunci pe care trebuie să le urmăm – că trebuie să mergem la biserică, să ne îmbrăcăm într-un anumit fel, să ne purtăm într-un anumit fel. Ideea de bază e că Dumnezeu înseamnă iubire. Iar un Dumnezeu iubitor n-ar fi creat ceva malefic.

A trebuit să plec din țara mea ca să închei un cerc complet și să mă întorc înapoi acasă. Mi-am făcut coming out-ul public la vârsta de 38 de ani. Deja le spusesem câtorva prieteni și membri ai familiei că sunt gay, dar asta a fost prima oară când am vorbit deschis despre asta.

În 2013, a fost numit în funcție Papa Francisc. Eram acasă la mine și mă uitam la știri și nu-mi venea să cred. Nu mai avusesem niciodată un papă iezuit și liberal. Nu mai avusesem un papă din America de Sud. L-am simțit ca pe un semn de la Dumnezeu și am început să merg din nou la biserică în weekendul respectiv.

Apreciez cum Papa Francisc încurajează comunitatea LGBTQ să vină din nou la biserică. Mai sunt și alți preoți care fac asta, de exemplu Fr. James Martin, un consultant al Vaticanului care e cunoscut pentru felul în care încearcă mereu să creeze legături între Biserica Catolică și comunitatea LGBTQ. Mai cunosc și preoți filipinezi care fac asta.

E un lucru foarte important, pentru că mulți filipinezi gay retează relațiile cu biserica, din cauză că se simt ostracizați. În comunitatea gay din Filipine, foarte puțini sunt interesați de biserică. Nu au nevoie ca biserica să îi definească pentru că e mult mai ușor să vorbească despre drepturile LGBTQ fără să-l mai introducă pe Dumnezeu în peisaj.

Cum știu că biserica totuși îi consideră valoroși pe cei din comunitatea LGBTQ, am încercat și eu să creez legături între ei și biserică. În 2010, am scris o carte autobiografică intitulată God Loves Bakla (Dumnezeu îi iubește pe gay), ca să îi ajut și pe alți filipinezi gay care au trecut prin aceeași experiență ca mine. Am primit multe reacții pozitive, iar două persoane mi-au zis că i-am ajutat să nu se sinucidă.

Majoritatea oamenilor își separă viața personală de identitatea religioasă. Nu cred că oamenii au nevoie de validare din partea religiei, dar cred că există o nevoie de a-și împăca sexualitatea cu credința. Dacă cineva mă critică pentru asta, nu mă deranjează. Preoții nu sunt Dumnezeu, Papa nu e Dumnezeu. Dumnezeu e mai mare decât ei; ei sunt o parte infinitezimală din divinitatea lui Dumnezeu. Eu am o experiență personală profundă cu Dumnezeu și face parte din mine.

Acum am 54 de ani și am trecut peste multe provocări. Dar am avut o viață bună. Am scris o carte care i-a ajutat pe oameni. Am susținut refugiați cu care sunt prieten până azi. Am un partener de opt ani de zile. Și nimic din toate astea nu e meritul meu, ci al lui Dumnezeu.

Mi-aș dori să le spun lucrurile astea și altora și să-i îmbrățișez, pentru că încă simt durerea și îmi pare rău de tinerii care trec prin aceleași greutăți prin care am trecut eu. Mi-aș dori să știe că Dumnezeu îi iubește, indiferent de răutățile pe care le spun oamenii. Indiferent ce am face, Dumnezeu nu ne poate iubi mai mult sau mai puțin. Dragostea Lui e infinită.

Articolul a apărut inițial pe VICE ASIA.