Cum s-a îmbolnăvit toată lumea de salmonella la nunta mea

Acest articol a apărut inițial în MUNCHIES Elveția.

Probabil că ar trebui să încep prin a spune că am divorțat deja. Sinceră să fiu, trebuia să mă aștept la asta. Până la urmă, m-am măritat cu un muzician care se bucură de un oarecare succes și care petrece mult prea mult. Dar cu toate că am avut niște dubii foarte mari, am decis să-i dau o șansă. Așa că am renunțat la viața mea confortabilă de jurnalist în Elveția și mi-am luat la revedere de la prieteni, părinți și propria casă. Am dat Zurich, orașul meu preferat din toată lumea, pe unul mic, lipsit de viață, din statul Kansas. Viitorul meu era incert.

Când am ajuns în Kansas, am vizitat zeci de florari și patiseri cu viitoarea mea soacră. Ai putea spune că a fost nunta visurilor mele, cu excepția faptului că eu n-am visat niciodată la o nuntă. Stând pe podeaua dintr-o cabină de probă, înconjurată de o grămadă de rochii de mireasă și sticle ieftine de prosecco, mi-am dat seama că nunta asta nu m-ar face niciodată fericită, indiferent cât de scumpă și elegantă sau ieftină ar fi. D-asta am decis să-i fac măcar pe unii oameni fericiți. Pe rudele viitorului meu soț.

Cu două luni înainte de nuntă, cercul meu de prieteni și rude s-a întreit, cu toate că eu n-am făcut mai nimic în privința asta. Aveam să-mi sărbătoresc cea mai frumoasă zi din viața mea – sau cel puțin așa este considerată – cu niște străini. Și cum în Kansas se pare că nu prea ai altceva de făcut în afară de turnat copii, mulțimile astea de străini cu familiile lor numeroase aveau să consume o cantitate incredibilă de mâncare. Cum aveam să-mi permit toate astea? Economiile mele constau doar într-un mic fond de pensie, care a fost suplimentat doar grație ajutorului primit de la mama mea și de la socrii. Și ca imigrant, încă nu aveam permis de muncă în Statele Unite. Din cauza numărului mare de oameni pe care trebuia să-i hrănesc, m-am decis să optez pentru un meniu cu orez, tăieței, salată și – cel mai important fel – piept de pui în formă de inimă. Până la urmă voiam să-mi servesc oaspeții cu ceva special. Dar în punctul ăla nu aveam de unde să știu că aveam să le ofer cea mai nasoală zi din viața lor.

Mâncarea noastră a fost preparată în bucătăria unui lanț de hoteluri, de mărime medie, din micul nostru oraș. Făcusem rezervare pentru sala de dans. În timp ce eu beam un gin prea tare și tonic în pahare de plastic Bud Light ca să scap de anxietatea provocată de statusul de proaspătă soție, oaspeții mei se înfruptau din carnea ieftină de pui stivuită pe masa sălii de dans. De-a lungul întregii seri am tot auzit cât de „al naibii de drăguț” e puiul în formă de inimă. Ce simbol minunat al dragostei, o bucată de carne în formă de inimă. La sfârșitul serii, bufetul era la fel de gol ca istoricul unui dependent de pornografie proaspăt însurat.

M-am dezmeticit rapid în primele ore la dimineții. Eu aveam o mahmureală îngrozitoare, soțul meu se întorsese de la „petrecerea cu băieții” abia în zori și casa mea arăta ca un hostel pentru tineri în sezonul de vârf. Dar înainte ca proaspătul meu soț să poată dormi după o noapte în care se mâncase peste măsură, lucrurile au început să meargă prost. Cu o frică vizibilă în ochi și încercând să-și stăpânească voma care amenința să iasă valuri-valuri, abia a ajuns la baie la timp. Și-a petrecut următoarele ore fie pe vasul de toaletă, fie pe salteaua mică pentru oaspeți pe care a târât-o în baie cu ultima fărâmă de putere, ca să poată dormi puțin înainte să fie lovit de următorul atac de vomă și diaree.

Nu puteam să dau vina pe alcool. La o adică, nici ceilalți oaspeți nu se simțeau prea bine. Mama mea a făcut febră și stătea covrig pe canapea din pricina durerii. Asta când nu-și aștepta rândul la baie. În timp ce soacra mea gonea cu membrii familiei la spital, două invitate însărcinate aproape au ajuns la terapie intensivă din cauza pierderii de fluide; străbunica soțului meu a reușit să-și bată recordul din copilărie la „numărul de scutece consumate într-o zi” din cauza diareei severe, iar eu eram ocupată să pun rahatul oamenilor în containere. Prima chestie pe care am făcut-o în calitate de soție a fost să duc un container de plastic cu excrementele soțului meu la laborator. L-am așezat cu atenție pe scaunul pasagerului din dreapta ca să ajung cu încărcătura prețioasă la spital. Se pare că reglementările privind siguranța alimentelor au fost ignorate. Puiul în formă de inimă era infestat cu salmonella.

În timp ce eu mi-am petrecut următoarele zile scriind „Îmi pare rău că ți-am provocat o toxiinfecție alimentară” pe felicitările de mulțumire și sperând că n-o să fiu dată în judecată de vreunul dintre invitați, autoritățile au luat măsuri și au cerut să fie făcută o inspecție în bucătăria hotelului. Sigur că n-au găsit nimic – invitații mei mâncaseră tot, iar managerul hotelului i-a luat la bani mărunți pe angajați în ziua următoare și evident că toate „dovezile” au fost aruncate. În cele din urmă, tot a trebuit să plătesc pentru „bufetul morții”. Hotelul a achitat doar șampania, ca să mă ajute „să mă calmez”, așa cum mi-a scris managera hotelului într-un e-mail. Ei bine, mulțumesc!