Ghidul VICE pentru boli mintale

Cum e să trăieşti cu o formă severă de anxietate

O persoană din 63 suferă de tulburări de panică.

de Eleanor Morgan
15 Iunie 2015, 1:17pm

Ilustraţie de Nick Scott

Reacţia de fugă sau de luptă face parte din sistemul nervos al organismului şi se manifestă prin stimularea ritmului cardiac, dilatarea căilor respiratorii şi contractarea vaselor de sânge. Toate astea cresc fluxul sanguin şi oxigenul în muşchi, încât suntem pregătiţi să fugim de ceva care ne ameninţă viaţa: un mamifer sălbatic, o maşină rapidă, o persoană periculoasă. Reacţia asta fiziologică e destul de importantă. Doar că, uneori, se întâmplă să ne scurt-circuităm un pic.

Charles Darwin, despre care se spune că suferea de-o tulburare de panică ce-l forţa de multe ori să nu-şi părăsească locuinţa, a spus că, într-o oarecare măsură, să fii în „alertă" e un semn al evoluţiei. Dar reacţia de fugă sau de luptă, aşa cum explică Mark Williams şi Danny Penman în Mindfulness: A Practical Guide to Finding Peace In a Frantic World, „nu-i o reacţie conştientă, ci e controlată de una dintre cele mai primitive părţi ale creierului, ceea ce înseamnă că interpretează pericolul într-un mod destul de simplist. De fapt, nu vede nicio diferenţă între un pericol extern, precum un tigru, şi un pericol intern, cum ar fi o amintire tulburătoare sau o grijă viitoare. Le tratează pe amândouă ca pe nişte pericole cu care trebuie să lupţi sau de care trebuie să fugi." Aşa cum a scris redactorul şef al the Atlantic, Scott Stossel, în memoriile sale geniale, My Age of Anxiety, speciile care se „tem de ce trebuie" îşi cresc şansele de supravieţuire. E mult mai puţin probabil ca noi, oamenii anxioşi, să ne excludem din patrimoniul genetic dacă, spre exemplu, devenim piloţi de vânătoare sau ne plimbăm pe marginea unei prăpastii.

Dar, uneori, tu eşti persoana „periculoasă".

În ultimii 15 ani, anxietatea s-a manifestat la mine printr-o tulburare de panică. De două ori s-a transformat în ceva mai mult, în genul ăla de depresie severă care te ţine captiv în apartament şi nu te lasă decât să urmăreşti The Simpsons pe YouTube şi să mănânci biscuiţi.

Oare de data asta îmi va cauza o psihoză? Ar trebui oare să sun la salvare? Câte somnifere ar trebui să iau ca să dorm 24 de ore fără să mor?

Astea-s întrebările pe care mi le-am pus în trecut, blocată într-o tornadă de gânduri negative, pe măsură ce abilitatea de-a raţiona mi se scurgea prin pori, în timp ce mă holbam la poze de când eram copil şi spuneam tare, „Unde s-a dus tipa asta?" De parcă ar exista două versiuni ale mele, Versiunea 1.0: Pre-anxioasă şi Versiunea 2.0: Anxioasă.

Doar că asta nu-i o teorie complet trăznită. Cu ajutorul şedinţelor continue de terapie cognitiv comportamentală, am reuşit să-mi localizez sursa anxietăţii: o experienţă spectaculoasă şi aproape mortală, care mi-a înghiţit aproape şase luni din viaţă, declanşată atunci când mi s-a perforat apendicele. Dacă eşti un copil sensibil, iar corpul tău se necrozează şi devine atât de slab că ajungi la terapie intensivă, toate astea pot avea un impact puternic asupra bunăstării tale mintale viitoare. Mai ales când ramificaţiile fizice ale episodului respectiv ţi-au distrus practic interiorul pe vecie.

M-am confruntat prima oară cu anxietatea în timpul primei săptămâni de la şcoală, de după criza de apendicită. Profesorii se opreau pe coridor şi mă întrebau în şoaptă „Eleanor, eşti OK?". Eram fix specialitatea bucătarului din săptămâna aia. Dar după câteva zile, ceva s-a întâmplat.

Într-o după-amiază, mi s-a făcut greaţă în timpul orei de biologie. Mi-au amorţit mâinile şi simţeam că o să-mi explodeze capul. Era o senzaţie stranie, pe care nu o mai trăisem până atunci. M-am dus până la baie şi acolo, timp de câteva minute, am simţit cum nu-mi mai puteam controla creierul şi corpul. Credeam că o să vomit, dar n-am putut. De la tâmple până la degetele de la picioare, simţeam că mă loveşte val după val de presiune ameţitoare. După care m-a cuprins o teamă rece şi înfricoşătoare pe care n-o mai trăisem: capul mi se învârtea şi pereţii păreau de silicon. Nimic din corpul meu sau din împrejurimi nu avea sens. Pur şi simplu eram posedată.

Ce dracu' mi se întâmplă? Sunt pe moarte?

A fost primul meu atac de panică, dar nu ştiam asta pe-atunci. În următoarele săptămâni nu m-am mai putut gândi la altceva. S-a întâmplat din nou de câteva ori. Plângeam noaptea, dar nu se punea problema să le povestesc alor mei. Ei n-ar fi putut înţelege. Credeam că-i o chestie fizică, ceva legat de problemele interne pe care le-am avut. Dar, după trei săptămâni de iad şi o noapte nedormită, m-am dus singură la medicul de familie care mi-a spus: „Cred că suferi de atacuri de panică". Mi-a dat nişte broşuri şi m-a trimis la un terapeut mai în vârstă care lucra la centrul comunitar de lângă garajul Shell.

Trebuia să-mi plănuiesc fiecare secundă şi fiecare rută de ieştire. În caz de ceva. Anxietatea e o tulburare de genul „ce mă fac dacă..."

Ideea terapeutei ăsteia era să-mi dea nişte brăţări elastice, pe care să le port la încheietură şi pe care să le plesnesc de piele de fiecare dată când simţeam că presiunea internă creşte. Nu-mi amintesc să-mi fi ajutat anxietatea, dar cu siguranţă m-a făcut să devin conştientă că exista un flux de energie care trebuia captat. Cumva.

După câteva luni, m-am dus la facultate în Londra cu o înţelegere mai bună a atacurilor de panică şi a valurilor claustrofobice de anxietate pe care le creează. Părinţii mei ştiau ce se întâmplă cu mine, pentru că a trebuit să le explic de ce aveam o grămadă de elastice colorate prin casă. Erau drăguţi şi înţelegători, dar trăiam în continuare cu frica permanentă de un atac nou (aveam să aflu mai târziu că asta era o trăsătură definitorie a tulburării de panică) atunci când eram pe-afară şi mă aflam în compania altora. La cursuri, în baruri, cluburi, frica asta nu m-a părăsit niciodată. Nici măcar pentru un minut.

În consecinţă, la fel ca multor altora care suferă de tulburarea asta, anxietatea mi-a generat un comportament de evitare care avea legătură cu locul şi momentul în care mă simţisem anxioasă în trecut: „Nu, proasto, nu poţi să mergi prin Green Park ca să ajungi la cursuri, pentru că acolo ai avut un atac de panică foarte nasol săptămâna trecută" sau „Ştiu că barul ăla are o singură budă, mai bine îl evit în caz că-i coadă şi mă panichez, nu?" Îmi spuneam astea într-un dialog intern interminabil, pe care terapeutul meu actual l-a numit „moară stricată". Era obligatoriu să ştiu unde-s toaletele în fiecare loc în care mergeam. Aveam nevoie de-un loc în care să „fug", dacă mă apucau atacurile, în special pentru că panica se manifesta prin probleme la stomac. Dacă nu vedeam o toaletă, sau măcar un semn de ieşire, eram într-un mare rahat.

Spaţiile deschise erau navigabile, dar înfricoşătoare şi, dacă trebuia să merg prin Green Park pentru că prietenii mei o făceau, ţineam minte fiecare stufăriş după care m-aş fi putut ascunde. Trebuia să mă aşez la sfârşitul rândului la fiecare curs sau în sala de cinema, în caz de ceva. Dacă luam vreodată metroul (o raritate), stăteam în faţa uşii, în caz de ceva.

Trebuia să-mi plănuiesc fiecare secundă şi fiecare rută de ieştire. În caz de ceva. Anxietatea e o tulburare de genul „ce mă fac dacă..."

Astăzi, deşi aş putea să scriu o teză pe tema asta, pot să-ţi spun şi că până acum câţiva ani nu progresasem deloc şi că ideea de a avea un atac de panică încă mi se parea înfricoşătoare pentru că, ei bine, cum ar putea să nu fie? Doar că, frica aia s-a mai diminuat, pentru că am învăţat să îmi temperez anxietatea când începe să se instaleze şi nu atunci când atinge apogeul. Ştiu că, dacă am un atac de panică, o să fiu OK din nou şi o să-l controlez cum pot eu mai bine.

„Puţini oameni ar disputa faptul că stresul cronic e caracteristica generaţiei noastre sau că anxietatea a devenit un fel de condiţie culturală a modernităţii," spune Stossel. „Trăim într-o eră a anxietăţii." Dar nu toată lumea „reacţionează" normal la asta.

Tulburarea de panică e una dintre formele anxietăţii caracterizată prin atacuri de panică recurente şi frica de a nu păţi unul. În România, una din 63 de persoane suferă de aşa ceva. Statisticile din UK, întocmite în 2007 într-un studiu al morbidităţii psihiatrice din rândul adulţilor, au sugerat că 1,1 la sută dintre adulţi (1,3 la sută dintre femei şi unu la sută dintre bărbaţi) suferă de tulburări de panică. În SUA, numărul adulţilor care suferă de tulburarea asta e mai ridicat şi atinge 2,7 la sută. Astea, bine-nţeles, sunt doar cifrele „oficiale", iar medicul meu de familie mi-a spus recent că anxietatea e una dintre cele mai frecvente tulburări pe care le semnalează pacienţii, mai frecvente de multe ori decât tusea sau răceala.

Panica se instalează sub forme diferite. De la un disconfort abdominal, până la o frică de ceva ce se simte ca o lovitură de tren. Cocktailul meu obişnuit e o senzaţie calduţă de înţepături din cap până-n picioare, o faţă albă, plămâni încorsetaţi, mâini amorţite şi un stomac deranjat. Îmi vine să vomit sau să mă cac pe mine în orice moment. Prima chestie mi s-a întâmplat, dar nu şi a doua, deşi eram foarte aproape. Nu e nimic ieşit din comun pentru mine, pe bune.

Au fost momente când am îngenunchiat în mijlocul unei străduţe, ca să-mi controlez respiraţia şi să mă „fixez" de asfalt, să mă înrădăcinez în pământul fizic în timp ce corpul meu pătrunde într-o altă sferă a existenţei. Dar anxietatea se manifestă fizic diferit la fiecare persoană. Unii sună la salvare pentru că au senzaţia că trec printr-un atac de cord. Alţii se hiperventilează. Alţii borăsc. Alţii tremură de parcă ar sta dezbrăcaţi în Antarctica.

Mai e şi partea cognitivă, care s-a agravat pe măsură ce-am îmbătrânit. Înainte, simptomele fizice eclipsau cele mintale. Mai târziu, s-a transformat într-un carusel în care-mi spuneam „O să explodez, n-o să mai fiu niciodată în siguranţă sau normală, corpul meu cedează, toată lumea o să vadă cum o iau razna, o iau razna, îmi pierd minţile. Următorul pas e să mă interneze la nebuni."

O să mor. Chestia asta mă omoară.

Dar caruselul nu se opreşte odată ce anxietatea atinge punctul culminant. Mai urcă brusc de câteva ori, până trece. După care se instalează epuizarea, ce pune stăpânire pe fiecare fibră din corpul meu.

Panica se instalează sub forme diferite. De la un disconfort abdominal, până la o frică de ceva ce se simte ca o lovitură de tren.

Am avut atacuri de panică zilnic, chiar şi de câteva ori pe zi, în etape diferite ale vieţii. Prima mea „cădere" (terapeuţii ne descurajează să folosim cuvântul ăsta, dar aşa am simţit atunci) în anul trei de facultate s-a înteţit, pe măsură ce frica de-un atac de panică a devenit o obsesie constantă. Mi-era frică să merg până la supermarketul aflat la 70 de metri distanţă, ca să nu mai vorbesc de mersul la cursuri. Aveam nevoie de un plan de „scăpare" pentru orice eventualitate, chiar dacă asta însemna să dau o fugă până la magazinul de peste drum ca să-mi iau o sticlă de lapte.

Într-un final, creierul meu bătrân nu a mai făcut faţă adrenalinei. Am intrat într-o depresie foarte nasoală.

Depersonalizarea, inabilitatea de a nu dormi 16 ore consecutive şi o lipsă totală de apetit (am slăbit şase kilograme în trei săptămâni), s-a întâmplat foarte rapid. Pur şi simplu nu mă puteam mişca. După cinci zile în care-am stat inertă în pat şi-am ascultat melodia Moon Pix de la Cat Power (citisem că a scris piesa în mijlocul unei căderi nervoase, aşa că părea cumva potrivită) în timp ce briza verii făcea ca ramurile eucaliptului din vecini să bată în geamul meu, am devenit foarte îngrijorată de ce le-aş fi putut spune profesorilor şi părinţilor. M-am dus la medic din nou. Mi-a luat două ore să ajung până la clinica aflată la mai puţin de doi kilometri de mine. Mi-a prescris Setraline (un medicament folosit des în tulburările de anxietate), diazepam şi mi-a spus să merg la terapie, lucru pe care nu-l mai făcusem de când ajunsesem în Londra, deşi îmi petreceam fiecare zi în aceeaşi bulă a comportamentului de evitare. Nu „trăiam" şi nu mă bucuram de viaţă.

Nu mi-a plăcut terapeuta la care-am fost trimisă. Era foarte tânără, toată şedinţa scria pe foaie şi rareori mă privea în ochi. După patru şedinţe, am încetat să mai merg. Nu merită, mi-am spus. M-am gândit că, dacă ambii terapeuţi n-au fost în stare să-mi oprească atacurile de panică, eram imună la orice fel de ajutor sau intervenţie. Până acum trei ani, am crezut că niciun tratament non-medicamentos n-ar putea funcţiona.

Dar medicamentele noi nu m-au ajutat într-un mod miraculos sau definitiv. Am simţit doar că eram în stare să mă eliberez de gândurile obsesive pentru perioade mai lungi de timp, iar asta m-a ajutat să fac faţă situaţiei. În retrospectivă, îmi dau seama la ce stres uriaş l-am supus pe partenerul meu din vremea aia, când nu-i spuneam motivele pentru care aveam sau nu nevoie să fac anumite lucruri. Mi-era foarte ruşine şi nu spuneam nimănui ce gândeam de frică să nu creadă că-s „nebună". De fapt, un singur prieten ştia prin ce trec. Totuşi, am reuşit să mă descurc în felul meu.

Am rămas pe antidepresive vreo câţiva ani şi progresam destul de rapid în carieră. Frica de-un atac de panică încă mă apăsa pe creier, dar ceva mai uşor. Când aveam un atac, unul pe săptămână, dura câteva zile să-mi revin, dar eram OK, pe bune.

Am rezistat şi când m-am lăsat de antidepresive, cu ajutorul unei terapeute noi (mai în vărstă şi mai mămoasă), până acum trei ani. Aveam joburi din ce-n ce mai bune, scriam mult, călătoream şi intervievam oameni pe care-i admiram. Păream fericită. Eram capabilă să trec prin viaţă cu graţie şi să fac faţă oricărei situaţii cu success: întâlniri tensionate, zboruri lungi, treburi importante. Dar în esenţă, era din nou un haos. Nu puteam să accept că ar fi trebuit să rămân pe antidepresive. Deveniseră cumva o soluţie finală în mintea mea, pasul dinaintea eşecului şi penultimul pas dinaintea cămăşii de forţă şi a terapiei prin şocuri electrice.

De ce oare aveam nevoie de-o pastilă care mă facea să cred că eram o persoană bolnavă şi dependentă de medicamente pentru a funcţiona cum trebuie? Şi ce dacă prietenii mei deveneau din ce-n ce mai enervaţi de faptul că-i lăsam baltă în ultimul moment, pentru că avusesem un atac de panică în drum spre ei şi eram incapabilă să merg mai departe? De ce-ar trebui să ştie?

Totuşi, nu mă descurcam prea bine. Asta a fost problema, încă de la-nceput. Mă prefăceam şi-aveam nevoie de-ajutor. În decursul anilor, devenisem o maestră a disimulării. Nimeni nu ar fi putut ghici că sufeream de tulburări de anxietate sau că nu eram în stare să stau în metrou mai mult de câteva staţii. Dacă începeam să mă panichez când eram în oraş, pur şi simplu mă întorceam acasă mai devreme. Comportamentul de evitare mi-a permis să trăiesc o viaţă aparent normală. Dar acum trei ani am avut din nou o cădere nervoasă, cea mai nasoală de până atunci.

În restrospectivă, îmi dau seama că episodul ăla se anunţa de multă vreme. Nu prea-mi plăcea jobul, în ciuda statutului şi a prestigiului pe care mi le oferea. Rămăsesem fără scuze în încercarea de a-mi evita prietenii. Aveam nevoie de încă o operaţie la stomac, o imagine înfiorătoare pe care nici terapeutul nu mă putea ajuta s-o raţionalizez. Călătoriile de afaceri erau din ce-n ce mai stresante, fiecare zbor îmi trezea un set nou de simptome de anxietate. Înainte să merg în Kenya, ca să scriu un articol pentru TheGuardian, am stat într-o toaletă din Terminalul 3, convinsă că vertebrele gâtului erau pe cale să se rupă în două şi să mă paralizeze, pentru că presiunea din capul meu creştea, pe măsură ce gândurile mele deveneau tot mai încâlcite.

Ce se întâmplă dacă am atacuri de panică în Kenya, în mijlocul pustietăţii? Cine o să mă ajute? Ce se întâmplă dacă mă panichez în avion şi vomit peste tot pentru că nu pot să ajung până la budă la timp? Dacă mă panichez într-o ţară unde nu cunosc pe nimeni şi ajung închisă pe undeva pentru că nimeni nu ştie ce-i de făcut cu mine?

Ce mă fac dacă... E obositor şi plictisitor doar să scriu fraza asta. Într-un final, fiecare atac de panică era mai dificil decât cel anterior şi, în câteva săptămâni, totul s-a transformat într-un amestec de lacrimi, frustrare şi disperare.

Eram iarăşi foarte deprimată. De data asta, „căderea" a fost marcată de plâns, ameţeală şi o inabilitate aproape totală de-a mânca, un lucru alarmant pentru oricine mă cunoaşte. M-am culcat într-o seară şi m-am trezit o altă persoană. Cineva care nu putea să meargă drept, să se oprească din plâns, să mănânce o felie de pâine în mai puţin de-o oră, să-i deschidă poştaşului uşa, să răspundă la telefon sau să-şi hrănească pisica. Era ca şi cum mă aflam într-un zgârie-nori şi mă uitam în jos, de la înălţimea aia. Eram disperată şi frica eclipsase totul.

În decursul anilor, devenisem o maestră a disimulării. Nimeni nu ar fi putut ghici că sufeream de tulburări de anxietate sau că nu eram în stare să stau în metrou mai mult de câteva staţii.

Depresia şi anxietatea merg deseori mână-n mână. Creierul meu raţional ştia treaba asta, dar n-o putea accepta. Nu puteam să accept că minţii mele i se luase de frica de sine, că depresia devenise un simptom al anxietăţii din cauza suprasolicitării. Pentru mine, asta reprezenta un eşec. Timp de trei săptămâni, nu m-am avântat mai departe de magazinul din capătul străzii şi, pentru prima dată în viaţa mea, simţeam că vreau să mă sinucid sau, mai bine spus, eram disperată după un sfârşit tangibil al acestei vieţi de coşmar. Nu voiam să mor cu adevărat. Îmi doream să văd ochii negri ai copiilor pe care tânjeam să-i nasc, nisipul arid al deşerturilor pe care voiam să le vizitez.

Pur şi simplu nu mai voiam să trăiesc într-o frică permanentă.

Într-o zi mi s-a întâmplat să mă holbez lung la dulăpiorul cu medicamente, încercam să-mi dau seama ce-aş putea să iau ca să mă anestezieze, fără să fie nevoie de-o spălătură stomacală urmată de-o internare la secţia de psihiatrie. Am căutat pe net cel mai apropiat terapeut specializat pe terapia cognitiv comportamentală. Era la mai puţin de 500 de metri depărtare de casa mea. Din fericire, am putut să merg la o consultaţie chiar în ziua aia. Mi-a spus, „Anxietatea a atins apogeul, dar poţi să preiei din nou controlul," şi, în ciuda faptului că picioarele mele tremurau puternic şi se loveau de scaun (un simptom nou) şi mă luptam cu nevoia de-a fugi din sufrageria lui înapoi în patul meu, l-am ascultat. Era simpatic, înjura mult şi avea cunoştinţe ştiinţifice profunde despre motivele din spatele comportamentului creierului, lucru care mi-a plăcut.

După-amiaza aia a fost primul punct de cotitură adevărat din ultimii 15 ani. După ce-am reînceput să merg la terapie de două ori pe săptămână, m-am dus la medicul de familie care mi-a prescris o doză scăzută de SSRI (Citalopram, un alt antidepresiv eficient în tratarea anxietăţii) şi, în câteva luni de tratament intensiv combinat cu exerciţii de relaxare, am început să mă simt optimistă.

Asta se întâmpla acum trei ani şi încă mă descurc. Chiar mă descurc cu un job full-time şi toate celelalte lucruri. Încă iau Citalopram, în doze mici, şi sunt OK cu gândul de-al lua toată viaţa. Tulburările de anxietate, precum depresia, au mai multe cauze, dar sunt pregătită să accept defecţiunea care s-a produs în creierul meu la un moment dat când era toată treaba aia cu suicidul şi că medicamentele mă readuc la un nivel suportabil de anxietate. Sunt mulţumită să cred asta. Am senzaţia că muşchii îmi sunt lipiţi de oase. Încă e incredibil de frustrant uneori, dar nu simt că o să mă dizolv. Dacă în trecut eram speriată de etichetele care mi s-ar fi putut pune din cauza antidepresivelor, precum „dependentă" sau „ratată", acum nu mai dau doi bani pe asta. Sunt capabilă să-mi trăiesc viaţa.

Oamenii vor să fie auziţi, dar cineva trebuie să împingă prima piesă de domino din şir.

Dar cel mai important lucru pe care l-am învăţat despre tratarea anxietăţii e că trebuie să găseşti un terapeut care-ţi place. Dacă asta înseamnă să „tot cauţi" până găseşti pe cineva cu care te simţi în largul tău şi căruia poţi să-i spui orice şi ai banii necesari (majoritatea terapeuţilor privaţi oferă reduceri dacă-i întrebi), e OK. Dacă te bazezi pe serviciile de stat şi nu-ţi place persoana la care medicul de familie te trimite, cere pe altcineva. E vorba de sănătatea ta şi nu trebuie să rămâi legat de o persoană cu care nu te simţi confortabil, la fel cum ai dreptul de-a cere încă o opinie când ai o boală fizică. Creierul tău e un organ şi are nevoie de tratament adecvat când se îmbolnăveşte. Aşa cum a spus Louis Theroux despre experienţa personală cu terapia când l-am intervievat recent, „E ca şi cum te-ai uita sub capota unei maşini ca să-ţi dai seama ce se întâmplă."

Cu ajutorul acestui tarapeut, pe care o să-l numesc „S", am realizat că dacă vreau să funcţionez corect, trebuie să accept faptul că nu există niciun „remediu" care să mă vindece, ci doar tehnici şi intervenţii (în cazul meu, medicamente) prin care să-mi pot trăi viaţa. Frustrarea e prea aproape de anxietate şi genul de atitudine constantă „DE CE DRACU' MI SE ÎNTÂMPLĂ MIE ASTA", cuplată cu lipsa de comunicare, înrăutăţeşte situaţia. E prea multă presiune.

Ai putea să te întrebi, cum am trecut de la a nu spune nimănui ce mi se întâmplă la a scrie aici în detaliu. Pentru asta există un răspuns foarte simplu: oameni din toată lumea dau năvală pe internet în fiecare zi, în căutare de oglinzi care să le reflecte propria durere şi dovezi că există unii care au trecut peste problemele mintale. Un ecou. Când nu eram OK, asta-i tot ce îmi doream, orice semn că aş putea ieşi din gaura aia neagră.

Ideea asta, că atunci când vorbeşti deschis despre experienţele personale legate de tulburările mintale îi încurajezi şi pe ceilalţi să se deschidă, e una simplă. Dar e adevărată. Stossel scrie în cartea lui despre un dineu la care a luat parte alături de alţi scriitori şi artişti, şi cum, după ce a vorbit despre progresul lui, fiecare dintre cei nouă oameni i-a răspuns printr-o „poveste despre propria experienţă cu anxietatea şi medicamentele. Ne-am împărtăşit poveştile nevrotice în jurul mesei."

Am trecut printr-o asemenea situaţie de mai multe ori decât pot să scriu aici. Oamenii cu funcţii înalte şi de succes sunt disperaţi să vorbească despre tulburările lor mintale. Nimeni nu s-ar ruşina să vorbească despre o aritmie cardiacă, aşa că de ce-ar sta lucrurile altfel când e vorba despre o instabilitate mintală? Oamenii vor să fie auziţi, dar cineva trebuie să împingă prima piesă de domino din şir. Şi ideea asta, că o să „scoatem la iveală" prea mult, aşa cum mi-a fost frică în trecut, lucru care i-ar stânjeni pe ceilalţi sau ne-ar eticheta drept „nebuni", e foarte greşită. E o problemă de sănătate. Punct. S-ar putea ca tipul care ţi-a vândut cafeaua de dimineaţă să fi învins cancerul acum câţiva ani. Sau, poate a trecut peste o depresie severă. Poate a încercat să se sinucidă, dar tu n-ai avea cum să ştii pentru că şi-a revenit şi-şi vede de viaţă cum poate el mai bine.

Vezi tu, asta-i faza cu fiinţele umane: nu rămânem la fel. Ne schimbăm, ne adaptăm şi putem să ne facem bine. Suntem foarte evoluaţi din punctul ăsta de vedere.

Traducere: Alice Yehia

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre anxietate:
Cel mai liniştit loc din lume m-a panicat la maxim
E distractiv să fumăm iarbă, dar să nu ne prefacem că nu ne face rău
Am încercat să renunţ la pastilele de la psihiatru şi credeam c-o să mor