Black Sabbath se află momentan în plin turneu final, denumit foarte potrivit The End. După ce Ozzy a ales o carieră solo în 1979, nimeni nu credea că tipii ăștia se vor mai întâlni vreodată pe scenă. Setul din Live Aid din 1985 și concertul lui Ozzy din Costa Rica (1992) au crescut apetitul fanilor pentru reuniunea inevitabilă care a rezistat până în 1997. Acum, după lansarea albumului de referință din 2013, 13, cei patru mai dau un tur de forță.

Tocmai au ţinut primele concerte sold-out în Madison Square Garden, așa că e un moment potrivit să-i sărbătorim ca pe cei mai buni.

Au mai fost trupe de heavy înainte de Sabbath. Sir Paul a scris Helter Skelter. Cream, Hendrix, Zeppelin, Vanilla Fudge și The Who erau toți în schemă înainte să apară Black Sabbath și să facă ravagii, în 1969. Dar nimeni nu se aștepta la explozia pe care au generat-o băieții din Birmingham. Cartea lui Martin Popoff din 2015, Who Invented Heavy Metal, trece prin toate momentele genului, de la trompetele din Bătălia Ierihonului din 1250 Î.Hr., până la sfârșitul lui 1971. Popoff declară versiunea din 1957 a piesei „Train Kept A-Rollin", interpretată de Johnny Burnette, ca fiind prima piesă heavy metal. Până la sfârșitul cărții, însă (atenție, spoiler), Sabbath sunt considerați a fi adevărații inventatori.

Nu sunt multe trupe din '60 ai căror membri sunt cu toții în viață. Unii îi numesc acum pe cei de la The Who – The Two. Brian Jones, de la Rolling Stones, nu a rezistat nici până pe 4 iulie 1969. Din Beatles au mai rămas doar doi. Potrivit unor postări de pe Facebook, John Bonham bate toba cu Lemmy, Cliff Burton, Randy Rhoads și Dio în iadul heavy metalului. Nimeni nu se aștepta ca Black Sabbath să supraviețuiască. Te pune pe gânduri dacă nu cumva au făcut o înțelegere specială…

Frenezia metalului a început cu muzica clasică: Mahler și Wagner au dat direcții majore în muzică. Geezer Butler s-a inspirat din „Mars Bringer on War", din suita The Planets a lui Gustav Holst. Tommy Iommi s-a folosit de triton (cunoscut ca semnul diavolului în muzică) prin dezacorduri puternice peste un fond de blues siropos. Tobele jazz ale lui Bill Ward completau acest melanj satanist, ceea ce a generat un nou stil de muzică, care a hibridizat stilurile existente și care s-a transformat în ceva nou și terifiant.

Înainte de Sabbath, majoritatea trupelor cântau despre dragoste. Chiar dacă abordau și alte teme, iubirea era întotdeauna răspunsul. The Doors cântau despre sex și moarte, dar într-un fel poetic. Mulții spun că visul anilor '60 s-a stins la Altamont pe 6 decembrie 1969. Sabbath înregistrase deja primul album doom* pe 16 octombrie. Până în septembrie 1970, al doilea album era și el lansat și aborda teme de paranoia, război și abuz de droguri; asta a distrus visurile multora cu privire la pacea și iubirea care urmau să cucerească lumea.

*Când i-am luat interviu lui Iommi în 2013, l-am întrebat când au folosit pentru prima dată termenul „doom" pentru a-și descrie muzica. „Doom?… Din prima zi, sincer."

Tony Iommi și-a pierdut două degete într-un accident de fabrică, în ziua când hotărâse să renunțe la job. Șeful lui s-a simțit groaznic și i-a dat chitaristului depresiv să asculte un album Django Rheinhardt. Tânărul Tony a fost inspirat de aptitudinile inumane ale lui Django, cu atât mai impresionante cu cât artistul francez suferise mutilări ale degetelor din cauza unei lumânări scăpate de sub control. Tony nu s-a lăsat descurajat, ci și-a construit niște proteze ca să-și completeze degetele lipsă, și-a creat propriile corzi și și-a acordat chitara în C#. Cât despre restul trupei, se poate spune că Ozzy nu a fost funcțional pentru multe decenii, în ciuda mutațiilor lui genetice testate științific.

Vei da peste mulți oameni tineri și proști care susțin că Black Sabbath sună învechit și că sunt multe trupe de heavy care cântă mai rapid, mai lent, mai tare sau acordate în tonuri pe care le pot auzi doar animalele marine. Însă demo-ul Mayhem nu le-a dat oamenilor coșmaruri și nu a fost citat de PMRC. Când albumul eponim al lui Sabbath a fost lansat, pe 13 februarie 1970, a fost cu adevărat înfricoșător. Oamenii au părăsit încăperea când au auzit ploaia, clopotele și ultimul riff. Indiferent ce a urmat de atunci, nimic nu a mai fost atât de greu și produs într-o lume atât de nepregătită.

Geezer Butler, care scrie versurile Black Sabbath, a fost crescut în spirit catolic. Primul cântec pe care l-a scris a fost despre frica de diavol. „After Forever", de pe Master of Reality, e considerat primul cântec rock creştin. Totuşi, mulţumită eforturilor de marketing ale Vertigo Records de a insera o cruce întoarsă în conceptul albumului, părinţii şi bisericile au condamnat trupa din start. Potrivit biografiei neoficiale How Black Was Our Sabbath, femei malefice şi entuziaşti Ouija au apărut la showurile de început. Când trupa a refuzat oferta unei organizaţii sataniste de a cânta la Stonehenge, membrii formaţiei au fost blestemaţi. De atunci, ei poartă cruci pentru a ţine răul departe. Na de aici, frate!

Coperta primului album Sabbath îţi dă fiori înainte să-l asculţi. Nici în ziua de azi nu se cunoaşte identitatea femeii care stă în spatele morii de apă Mapledurham. Putem tălmăci politicos pe baza copertei neclare a lui Paranoid sau a gravurii cu textură de piatră de pe Master of Reality. Până la Vol. 4, trupa a revenit la iconografie prin bretonul lui Ozzy pe copertă şi minunatul sticker de pe bassul lui Geezer în prezentarea de interior, cu nota de subsol „mulţumim marii companii COKE-cola". Ilustraţia lui Drew Struzan, Sabbath Bloody Sabbath a fost atât de demonică încât Spania a cenzurat-o. Pe coperta Sabotage, Bill Ward a reuşit cumva să ajungă la sesiunea foto fără pantaloni; până la urmă, a împrumutat nişte indispensabili roşii de la soţia sa. Până la Technical Ecstasy şi Never Say Die, trupa a aruncat mănuşa şi i-au angajat pe Hipgnosis, creierele din spatele multor albume Pink Floyd.

Ultima dată când Rolling Stones au avut cel mai bun din America a fost în 1981. Rush nu a avut niciunul. Judas Priest? Iron Maiden? Nu şi nu. Dar Sabbath a scos 13 în 2013, o perioadă în care rockul a fost băgat sub preş de un pop garbage prefabricat. Şi în ciuda multor hateri care îşi dau cu părerea în online, e un album fantastic, care dovedeşte că trupa ştie să facă ceva ce puţine formaţii de metal din prezent sunt capabile ofere – versuri excelente. Mulţi s-au plâns că sună „prea a Sabbath", dar ce dacă o trupă se autoplagiază din moment ce toate celelalte trupe de metal au făcut-o? Ozzy nu foloseşte auto-tune, Iommi e cu bluesul, iar versurile lui Geezer sunt la fel de dinamice, sci-fi şi profunde ca întotdeauna. Dacă vrei varianta lungă, am scris cinci mii de cuvinte despre dragostea mea pentru 13.

E amuzant. Când eram în liceu, la sfârşitul anilor `80, umbla vorba-n stradă că băieţii de la Led Zeppelin erau jucători, în vreme ce Sabbath erau putori. Era o afimaţie bazată pe mituri şi pe lansarea lui Live At Last. Să-ţi vând un pont: Sabbath nu au fost muzicieni proşti – dar aveau acces la cele mai bune droguri. Haşişul, alcoolul şi cocaina le-au stat uneori în cale. Dar e suficient să asculţi piesele de început. Sunt la acelaşi nivel cu King Crimson. Geezer e veriga lipsă dintre Paul McCartney şi Steve Harris. Solourile lui Tony vin direct de la sursă. Ozzy sună ca şi cum ar face gargară cu miere fierbinte, iar loviturile de tobă ale lui Bill Ward te fac să plângi. Erau o echipă de şoc pe vremea aia şi încă sunt. Black Sabbath obişnuia să ţină câte şapte concerte de 45 de minute pe noapte pe vremea când cântau la Star Club, în Hamburg. Acolo şi-a făcut şi Beatles rezidenţiatul înainte să cucerească lumea. Sabbath a ţinut mai multe concerte decât Beatles la Star Club şi i-ar fi putut surclasa oricând ar fi fost nevoie.

După ce Ozzy a fost dat afară în 1979 pentru comportament nepotrivit, în principiu plictiseală şi alcool în cantităţi industriale, a apărut în schemă Ronnie James Dio. Vocalul Rainbow avea tot ceea ce-i lipsea lui Ozzy: era profesionist, cânta perfect, scria versuri şi era american. Dio înregistrase patru albume de studio cu Sabbath, al patrulea şi cel mai greu fiind The Devil You Know din 2009, sub nomenclatura Heaven & Hell. Când Dio a părăsit Sabbath după Mob Rules, Ian Gillan de la Deep Purple a ajuns să cânte în 1983 pe Born Again. Iar când Dio a refuzat invitaţia de a cânta în deschidere pentru Sabbath în concertul din 1992, de la Costa Mesa, a apărut în peisaj Rob Halford de la Judas Priest, hotărât să aducă un aport de sunete dumnezeieşti. „Nu fac asta.", a spus Dio în autobiografia Iron Man, scrisă de Iommi. „Nu susţin un clovn." RJD, odihneşte-te în pace.

El e OMUL. Ward e unul din eroii tobelor din toată istoria rockului. Dar dragi prieteni, Sabbath e tot Sabbath şi fără el. Ba chiar sunt multe albume Sabbath pe care nu apare niciun membru fondator în afară de Iommi – singurul tip care a păstrat visul viu în toţi anii ăştia nenorociţi. Ward nici nu-şi aminteşte când a înregistrat Heaven and Hell. În 1997, n-a putut să ţină ritmul pe „Selling Your Soul", aşa că s-a recurs la o tobă electronică. A suferit un atac de cord şi a ratat aproape toate concertele din 1998, în afară de două. Au fost câteva Ozzfest-uri unde trupa a folosit un baterist de rezervă în spatele cortinei, pentru siguranţă. Dacă vrei să boicotezi 13 sau The Endbased pe motivul lipsei lui Ward, te întreb: ai cumpărat albumul lui Ward din 2015, Acountable Beasts? Nu? Atunci taci în pizda mă-tii. Nu-l susţii, de fapt. Dacă eşti unul din cei șapte sute de oameni care i-au cumpărat albumul, ai respectul meu. Bill Ward merită dragostea noastră. La fel şi Black Sabbath.

Ştim cu toţii că Sharon îl va arunca pe Ozzy înapoi în vârtej cu prima ocazie, dar ăsta e ultimul turneu adevărat pentru Sabbath. Poate vor înregistra din nou. Poate vor fi mai ţine două-trei concerte de adio. Poate că se vor împăca şi cu Bill Ward, odată pentru totdeauna. Însă contractele sunt semnate, Iommi e într-o luptă continuă cu cancerul, iar băieţii se apropie toţi de 70 de ani. E ultima şansă să vezi trei dintre membrii fondatori împreună în turneu. Şi dacă ratezi şansa asta, e numai vina ta. Dacă ai ascultat „Dear Father" până la capăt (ultima piesă de pe 13), ştii că se termină acolo unde a început trupa.

Traducere: Alexandra Andrieş

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre rock:
O trupă rock din Arabia Saudită riscă moartea pentru black metal
Am vorbit cu Dave Mustaine, de la Megadeth, care s-a săturat de figuri și scandal
Tipul ăsta a mers la concertele Iron Maiden de 230 de ori