Toate aberațiile de care mă lovesc când vizitez România, ca tânără din Canada

Părinții mei au emigrat din România în Canada acum 25 de ani, înainte de a mă naște. În prezent am 18 ani și locuiesc în Toronto, unde, în mare parte, oamenii au privilegiul de a fi ei înșiși. Fetele se îmbracă oricum, fără să fie fixate cu privirea sau apostrofate de indivizi lipsiți de respect, oameni de rase diferite conviețuiesc și interacționează firesc, iar comunitatea LGBT nu se teme că ar putea fi marginalizată de societate.

Părinții au vorbit cu mine română și nu și-au dat la spate originea, așa că atmosfera în care am crescut nu este tipic nord-americană. Singura diferență dintre ei și majoritatea părinților români cu care am interacționat este că sunt mai toleranți, mai flexibili și mai deschiși la minte. Ca marea majoritate a imigranților din Canada, s-au adaptat unei societăți diverse, în continuă schimbare.

În ciuda faptului că îmi vizitez familia și cunoștințele din Bucureşti în fiecare vară, de mai bine de un deceniu, continui să fiu șocată când își exprimă părerile rasiste, homofobe şi sexiste. Petrecerile de familie se încheie cu mine care mă revolt împotriva unor exprimări peiorative la adresa oamenilor de culoare („cioroi”), a asiaticilor („cintezi” - o pasăre de maximum 18 centimetri), a homosexualilor („poponari”), și stric relația dintre rude.

Prima dată mi-am dat seama de asta la opt ani. O mătușă m-a întrebat dacă aveam la școală prieteni negri, asiatici sau indieni, iar când i-am confirmat, s-a lansat într-o comparație a oamenilor de etnii diferite cu animalele din junglă și s-a întrebat cum de mă lasă părinții să vorbesc cu ei.

Prietenii mei din București sunt de acord că părinții lor sunt deplasați, dar nu fac mare caz din asta, că s-au obișnuit. Am întâlnit mulți tineri aliniați valorilor occidentale, dar toți sunt din orașe mari ale țării, iar România e în mare parte rurală și conservatoare. Nu încerc să fiu condescendentă sau să pretind că în Canada nu există discriminare, dar mă uimește exprimarea dură, în public, a unor prejudecăți de care majoritatea românilor nu se rușinează deloc.

Mama m-a rugat des să ignor spusele unor persoane, pentru ca „sunt din altă generație” sau „sunt oameni credincioși”. Acest raționament m-a iritat mereu, pentru că scuză ignoranța. Oamenii s-ar putea educa despre subiectele cu care nu sunt de acord, chiar dacă e numai pentru a contraargumenta logic.

Realizez că, în România, majoritatea oamenilor au opinii formate de religie. Un sondaj din 2015 arată că peste 95 la sută dintre români cred în Dumnezeu, iar peste 80 la sută dintre ei sunt ortodocși. Oamenii își fac cruce de fiecare dată când trec pe lângă o biserică și își etalează colecțiile de icoane acasă și la serviciu. Din cei 19 la sută de români care au altă religie, mulți sunt sunt romano-catolici, protestanți și greco-catolici, toate religii creștine cu un set de valori morale asemănătoare. În acest context, nu este surprinzător că majoritatea românilor nu recunoaște sau respinge diversitatea rasială și sexuală.

De-asta, când vine vorba de o altă religie decât ortodoxia, precum hinduismul sau budismul, raționamentul pe care-l aud este: „Există un singur Dumnezeu, iar credința în altul este închinare falsă”. Chiar și rudele care au fost botezate, dar nu sunt practicante, folosesc brusc religia ca scuză pentru a urî pe oricine și orice este în afara orizontului lor îngrădit: feminism, LGBTQ, multiculturalism.

În Canada, conviețuirea multor religii este normală, nu creează disensiuni sau tensiuni. Recensământul din 2011 arată că aproape 40 la sută dintre canadieni sunt romano-catolici, aproape 24 la sută sunt atei, 29 la sută protestanți și peste șapte la sută aparțin unor religii ca Islam, hinduism și budism. Diversitatea asta i-a învățat pe canadieni să facă din religie o practică personală și să nu afecteze interacțiunea lor cu alți oameni.

Bigotismul religios ca scuză pentru intoleranță există și în Canada, dar este taxat de societate. O remarcă islamofobă poate fi motiv de exmatriculare sau concediere, poți face muncă în folosul comunității sau, dacă e mai grav, ești arestat pentru crime motivate de ură.

De multe ori, discuțiile dintre părinții mei și prietenii lor români se îndreaptă invariabil spre statutul și drepturile LGBT. Multe întrebări sunt despre ce se întâmplă în timpul paradei Pride, dacă există cartiere și localuri dedicate celor de altă orientare sexuală și dacă e adevărat că sistemul public de învățământ „spală pe creier” elevi de toate vârstele, printr-o educație sexuală promiscuă.

Deși homosexualitatea este decriminalizată și românii transsexuali pot tranziționa legal, multă lume se opune drepturilor lor.

În ultimii ani, în România, s-au înregistrat progrese în direcția egalității. De exemplu, statul a interzis discriminarea orientării sexuale la locul de muncă încă din 2001. Cu toate astea, majoritatea oamenilor nu și-au schimbat opiniile homofobe. În 2016, s-au strâns trei milioane de semnături pentru modificarea Constituției în sensul definirii căsătoriei ca „uniunea între un bărbat și o femeie”. Referendumul nu a trecut din lipsă de cvorum, dar din cei prezenți la vot, peste 90 la sută au fost de acord cu „valorile familiei tradiționale”. Un sondaj realizat de Uniunea Europeană în 2013 plasa România pe locul trei în privința homofobiei, după Croația și Bulgaria.

Chiar dacă românii LGBT au unele drepturi, atitudinea populației față de ei este degradantă și, în general, negativă. Clara, o tânără din comunitatea romano-canadiană din Toronto, mi-a povestit despre comentariile homofobe auzite când a fost în vizită la niște prieteni de familie români: „Unul dintre prietenii tatălui meu, în jur de 50 de ani, a comparat homosexualii cu pedofilii”.

Am trecut printr-o situație similară la 14 ani. Un unchi susținea că homosexualitatea e o boală. I-am spus ce știam din experiențele mele sau ale prietenilor din Canada, cu astfel de oameni, dar era convins că habar n-am ce se întâmplă cu ei și că sunt prea mică să înțeleg. Asta deși, spre deosebire de mine, el nu interacționase niciodată cu cineva din comunitatea LGBTQ.

În Canada, relațiile dintre persoane de același sex au fost decriminalizate încă din 1969 și suntem a patra națiune din lume care a legalizat căsătoria între două persoane de același sex. Toronto și Montreal găzduiesc unele dintre cele mai mari festivaluri Pride din America de Nord. Există librării specializate în literatura LGBT, cluburi, cafenele și un întreg cartier, The Village, în care acești oameni, marginalizați atâta vreme, se simt acasă. Liceele publice și chiar și cele catolice au cluburi Gay Straight Alliance și linii de asistență LGBT. Deși homofobia și transfobia există, persoanele LGBT au privilegiul de a fi integrate în societate.

Pe măsură ce am intrat în anii adolescenței, rudele mele au întrebat în mod repetat: „Nu ieși la întâlnire cu oameni din alte rase din Canada, nu?”. Când le spuneam contrariul, eram acuzată că am fost „spălată pe creier” de o societate de stânga.

„Una dintre rudele mele mi-a spus: «dacă aș afla vreodată că ești lesbiană sau bi sau că ai relații cu negrii, n-o să te mai consider parte din familie»”, mi-a povestit Claudia, o adolescentă dintr-o familie româno-canadiană. Aceasta este mentalitatea multor români în vârstă, își împing membrii familiei în situații extreme pentru a-și impune punctul de vedere. Mulți nu văd dincolo de culoarea pielii, glumele rasiste sunt foarte frecvente, sunt neinformați și ignoranți, iar toate astea duc la o atitudine de respingere a altor rase, privite ca inferioare celei caucaziene.

În Canada, unde întâlnești sud americani, africani, asiatici și oameni din Orientul Mijlociu, discursul rasist nu este tolerat. Canadienii își aleg partenerii în funcție de personalitate, atracție fizică și interese comune, indiferent de rasă. Nu există un stigmat la nivel național împotriva căsătoriei interrasiale de zeci de ani.

Am fost deseori criticată de rudele mele pentru felul în care mă îmbrac sau am simțit cum bărbați în vârstă mă fixează cu privirea pe stradă.

Nu-mi place felul în care românii te judecă în funcție de hainele pe care le porți, de parcă femeile ar trebui să pună mai multă valoare pe modestie decât pe exprimarea de sine și încrederea pe care ți-o oferă.

Conform unor români pe care-i cunosc, nu este doar neadecvat să porți un top cu buricul afară la 40 de grade, dar este și promiscuu, cer să fiu hărțuită. Bunica mea de 76 de ani mă întreabă mereu: „Ce-o să spună vecinii dacă te văd în fața blocului îmbrăcată ca o curvă?”. Nu m-am întrebat niciodată, pentru că nu-mi trăiesc viața ca să impresionez niște moși de 80 de ani.

În Toronto, tinerii se exprimă prin haine, părinții nu le-au spus niciodată prietenelor mele să se acopere. Dacă cineva are o opinie negativă despre cum se îmbracă o femeie, o ține pentru el. Dacă port un outfit cu pielea la vedere, canadienii știu că nu o fac ca să atrag atenția bărbaților.

Anul trecut, când mă plimbam prin Centrul Vechi din București, doi bărbați care stăteau pe o bancă și care nu păreau periculoși în vreun fel, mi-au aplicat o palmă pe fund, deși purtam doar un tricou și niște blugi. De atunci, evit băncile și o iau pe partea opusă a trotuarului. Majoritatea româncelor sunt obișnuite să fie hărțuite astfel și nu vorbesc despre incidente, de frică să nu fie învinovățite. Îmi dau seama de asta în primul rând din reacția mamei, când îi povestesc că am fost fluierată: „Bine că n-ai pățit altceva”.

În Canada, femeile nu sunt învinuite pentru faptul că au fost hărțuite, societatea recunoaște că se poate întâmpla oricui, indiferent de hainele pe care le poartă. Iar când se întâmplă, fetelor nu le este frică să discute despre asta, știu că nu e normal ce trăiesc și că societatea nu le va condamna. În Toronto, mă simt în siguranță să mă îmbrac fix cum vreau eu.

Rasismul, homofobia și misoginismul din societatea românească sunt îngrijorătoare, dar sper că mentalitatea se va schimba în timp. Prin Internet, tinerii români sunt expuși la culturi diferite și moduri de viață diverse și se educă singuri, indiferent de opiniile părinților și bunicilor. Sper că asta este generația care va schimba România, ca să vin și eu liniștită în vacanță și să trec calmă pe lângă bănci.