Publicitate
Știri

Am vorbit cu români despre cum și-au luat țeapă când au sunat la 112

Ca autoritățile să te ajute când ai o urgență trebuie mai întâi să-i convingi că spui adevărul.

de Adina Florea
30 Iulie 2019, 11:41am

Serviciul 112 funcționează ca un dispecer și face legătura cu Poliția, Ambulanța, Pompierii, Jandarmeria și SMURD. Fotografie de Eli Driu

„Bine, bine. Rămâi acolo, că-ți trimit eu un echipaj, dar nu mai ține linia ocupată”, este răspunsul dat de polițist Alexandrei, când i-a spus că a fost răpită, violată și este ținută prizonieră într-un cartier din Caracal. Aceasta este doar o mică parte din înregistrarea apelului, care arată cum autoritățile nu au crezut-o că este în pericol. Poliția a intrat în curtea criminalului abia după 19 ore.

Alexandra nu este o excepție, ci doar un exemplu de cum serviciul de urgență românesc dă rateuri. Am vorbit cu români care s-au lovit fie de reticența operatorilor, fie de cea a autorităților cu care li s-a făcut legătura, ba chiar au fost certați pentru că au vrut să salveze un om.

Mihai (29 de ani), copywriter

„Eu m-am lovit de scepticismul operatorilor de la 112 când aveam 16 ani. Mama avea o criză de hipertensiune și am sunat pentru o ambulanță. Aveam voce de puștan, așa că nu m-au crezut. Mi-au cerut să o pun pe ea la receptor, ca să confirme. Asta deși era în delir și abia putea să lege o frază coerentă. A putut doar să urle: «Veniți, că mi-e rău de la tensiune». Dacă n-ar fi putut face asta, poate chiar mă ignorau.

Faza s-a repetat doi ani mai târziu. Eram cu niște prieteni, când un om a picat în fața noastră. S-a lovit la cap și nu putea vorbi. Operatoarea mă întreba retoric: «Sigur e așa?», «Ești convins?». Apoi mi-a cerut să vorbească cu un adult. Am fost nevoiți să tragem efectiv de oameni mai vârstă care treceau pe stradă, doar ca cineva să facă pe adultul la 112. Am convins un tip, care le-a confirmat ce povestisem și noi. Au trimis o maşină după o oră și 45 de minute, deși eram la maximum un sfert de oră de spitalul Elias.”

Carmen (32 de ani), angajată în turism

„În 2006 m-am trezit că, pe ușa de la intrare, erau scrise amenințări cu moartea la adresa surorii mele. Ea avea atunci 17 ani. La 112 ne-au sfătuit să depunem plângere la Poliție, ceea ce am și făcut. Dar polițiștii ne-au zis că-i o glumă proastă și că nu se pot lua după toți nebunii care scriu amenințări pe ușile oamenilor. Surprinși, ne-am întors acasă, unde autorul amenințărilor, un prieten de familie de care mama avusese grijă când era mic, ne aștepta cu un cuțit în fața ușii. S-a repezit la sor-mea și a înjunghiat-o, fără să o putem apăra. Apoi a fugit. Am anunțat 112, dar n-am așteptat Salvarea, ne-am dus singuri la spital.

Atacatorul a fost prins imediat, dar l-au internat la spitalul de psihiatrie, de unde i-au dat drumul după o perioadă și a fost judecat în libertate. Sora mea a plecat din oraș până s-a dat sentința, după doi ani, apoi am emigrat în Irlanda.”

Mircea (35 de ani), jurnalist

„Conduceam acum vreo doi ani pe autostrada A1. În apropiere de Sibiu, o mașină a luat foc în fața mea. A intrat brusc pe banda de urgență, iar eu am sunat la 112, deși văzusem că șoferul ieșise din mașină și era teafăr. Am fost transferat la ISU, unde am fost certat. Mi s-a spus că mai bine mă opream să-l ajut pe om, decât să-i sun pe ei. Că doar nu pot să facă nimic de la telefon.

Am rămas blocat. Nu știam cum să reacționez. Mă gândeam că au dreptate, probabil ar fi trebuit să opresc, deși nu aveam nicio pregătire de prim-ajutor. Dar mi s-a părut civic și firesc să-i anunț pe cei care pot să intervină. Într-un final, cei de la ISU mi-au comunicat în sictir că vor trimite pe cineva. Nu știu nici până în ziua de astăzi dacă au făcut-o.”

Dana (39 de ani), costume designer

„În 2007, iubitul meu a plecat dimineața de la o petrecere, cu un taxi. La destinație, taximetristul n-a vrut să îi dea rest și ca să-l intimideze l-a dus la secția de poliție. M-a sunat din mașină și îmi povestea că îl plimba aiurea pe străzi și că refuza să vorbească. Așa că am sunat la 112 și mi-au făcut legătura la Poliție, care mi-a spus: «Haideți, domnișoară, știți cum e. Sunt bărbați. O fi băut și el mai mult și nu avea chef să vină acasă. Stați liniștită, că se întoarce el». Și mi-au închis în nas.

Taximetristul l-a dus pe iubitul meu la secție, că nu avea bani ficși să plătească. El a vrut să depună plângere pentru sechestrare, dar polițiștii l-au bătut cu bestialitate și l-au legat cu cătușe de o balustradă. A avut nevoie de o săptămână de spitalizare. A depus plângere împotriva lor, dar dosarul a fost tergiversat opt ani, timp în care niciun polițist nu și-a pierdut funcția. Și-a făcut dreptate la CEDO.”

Dragoș (32 de ani), angajat într-un ONG

„În 2017 am dat de o femeie căzută pe o stradă. De la 112 mi-au făcut legătura la Ambulanță, unde m-au întrebat «Are buletin? Are adăpost? Nu e de pe stradă, nu-i așa?». Femeia suferea de epilepsie și ei voiau să o caut de acte. Le-am spus că nu înțeleg de ce este important unde locuiește. Am auzit cum dispecera spunea cuiva «Zice că nu e de pe stradă, are adăpost», iar câteva minute mai târziu, după ce s-au pus de acord cine să ia acest caz neprioritar, mi-a zis că trimite o unitate.

A durat un sfert de oră până a venit SMURD și a luat-o cu grijă, dar și cu resemnarea unora care văd zeci de cazuri similare. Eu am rămas marcat, n-am înțeles de ce a trebuit să-i conving că femeia are adăpost, ca să trimită pe cineva.”

Petre (30 de ani), antreprenor

„Anul trecut mă plimbam la miezul nopții cu prietena mea cu bicicletele în parcul Cișmigiu. Nu avea telefonul la ea, dar eu nu știam. Era în spatele meu, iar câteva secunde mai târziu a dispărut. Am căutat-o vreo 20 de minute în parc, m-am întors și acasă, nu era nicăieri. Am sunat la 112. Dispecera m-a luat direct: «V-ați certat?». M-a înrebat asta de vreo cinci ori, deși am asigurat-o din prima că nu. I-am cerut să trimită un echipaj de poliție, care să mă ajute să o caut. Atunci mi-a făcut legătura la Poliție, care a început cu aceleași întrebări: «Sigur nu ne-am certat?».

Apoi mi-au zis că doar părinții îi pot reclama dispariția, așa că am sunat degeaba. Le-am explicat că mama ei e în alt oraș, ce rost are? Ce informații le putea da din Botoșani, despre o dispariție în București? Când au aflat că nu am numărul maică-sii, au devenit și mai reticenți. Ce tip de iubit sunt eu, dacă nu am numărul mamei? Sigur ne-am certat. După vreo zece minute, mi-am dat seama că ascult morala operatoarei, în loc să-mi caut iubita și le-am închis. Într-un final m-a sunat ea, ajunsese acasă, nu pățise nimic.”

Irina (33 de ani), artistă

„Acum șase ani, iubitul meu care avea astm luase o gripă urâtă care îi provocase o tuse foarte intensă față de crizele obișnuite. Când am sunat la 112, aproape se sufoca. Primul apel a decurs normal, operatoarea mi-a spus că trimite un echipaj imediat. La jumătate de oră, nu apăruse nimeni, iar situația se agravase. Am intrat în panică, am sunat din nou și operatoarea mi-a răspuns răstit că nu are ce să facă. Să aștept. După încă un sfert de oră, a apărut o ambulanță, iar paramedicul mi-a cerut un termometru, că ei nu erau echipați cu așa ceva. De atunci am o neîncredere uriașă în capacitatea serviciului de urgență de a ne salva.”

Cătălin (41 de ani), jurnalist

„În 2012 locuiam la capătul Bucureștiului, când soției mele i s-a rupt apa într-o seară de vineri, iar medicul ei nu era în oraș. Am sunat la 112, am întrebat ce să fac, dar operatoarea mi-a spus că nu se dau sfaturi medicale la numărul de urgență. Am întrebat dacă e mai bine să o duc eu la spital cu mașina sau să aștept o ambulanță. Pentru moment s-a îmblânzit și mi-a cerut adresa ca să trimită un echipaj.

Doar că eu stau într-un cartier unde toate străzile sunt denumite după sculpturile lui Brâncuși. S-a blocat când i-a auzit numele, „Muza adormită”, m-a pus să repet, nu-i apărea pe hartă. I-am explicat că strada e nouă, dar după jumătate de oră nu venea nimeni și-am revenit. Operatoarea a țipat că fac glume cu ambulanța, în timp ce alții chiar aveau nevoie. Cu vocea ridicată, i-am explicat cine era personajul care a inspirat numele sculpturii lui Brâncuși și până la urmă am întâmpinat Salvarea pe o stradă mai cunoscută din apropiere. E de așteptat ca, atunci când primăria dă nume unei străzi, acesta să ajungă instantaneu la serviciile de urgență.”

Mihnea (44 de ani), jurnalist

„Acum 20 de ani a luat foc apartamentul de sub mine, de Paște. Am simțit imediat mirosul de fum și am sunat la Pompieri. M-a luat în primire un miștocar: «Sigur e miros de fum? Hă hă!». I-am zis direct: «Bă, dar voi chiar în halul ăsta de nesimțiți sunteți? Ce facem aici, negociem? Mișcați-vă dracului curul încoace!». Operatorul s-a blocat pur și simplu. I-am închis telefonul în nas. Nu a venit nimeni. Dar măcar vecinul a reușit să stingă flăcările de unul singur. Se aprinseseră niște haine de la lumânarea de Înviere.”

Tiberiu (42 de ani), medic

„Acum opt ani, în mijlocul iernii, am sunat la 112 pentru o persoană fără adăpost de la Piața Unirii, din centrul Capitalei, care se tăvălea pe jos și gemea de durere. Dispecera m-a admonestat că-mi permit să-i pierd timpul cu un om al străzii. Că-l știe ea pe tip și sigur se preface, ca să ajungă la căldurică. Am încercat să o conving că persoana respectivă e în dureri și că e nevoie de intervenția unui echipaj. Aparent, sunaseră și alții, dar ea nu era convinsă. Până la urmă, mi-a promis că trimite un echipaj, dar nu am stat să văd dacă a sosit. Am rămas cu un gust amar, nu mă așteptam să fiu luat la rost că îndrăznesc să apelez serviciul de urgență.”

Editor: Ioana Moldoveanu

Tagged:
112
pompieri
Salvare
ambulanta
nesimtire
urgente
incediu
apel la 112
numarul de la salvare
criza de astm