Me sem Rom

Un tânăr rom din Ferentari mi-a spus cum a ajuns să studieze la universitatea lui Soros

„Există ziduri, dar cu siguranță există și mijloacele necesare pentru a le depăși.”
29.1.19
Bogdan Burdusel
Poză din arhiva personală a lui Bogdan Burdușel

„Me sem Rom” (eu sunt rom) este o rubrică ce va conține mai multe episoade cu poveștile unor romi care au reușit în viață în ciuda discriminării și a nepăsării statului român. VICE vrea să-i arate pe cei care n-au uitat de unde au plecat și astăzi fac tot pot pentru a-și ajuta comunitățile defavorizate în care au crescut.

Pe Bogdan Burdușel (28 de ani) l-am cunoscut prima oară la o întâlnire a tinerilor romi din București. Ulterior am aflat că e din Ferentari și face un master în administrație publică la Central European University (CEU). Bogdan a absolvit Colegiul Național „Gheorghe Șincai” și jurnalismul la Universitatea Hyperion, iar prin Roma Graduate Preparation Program a ajuns la CEU. Cum sistemul educațional românesc este construit în dezavantajul copiilor săraci și romi, am vorbit cu Bogdan despre lupta lui în acest sistem, cum a ajuns să facă performanță la o universitate din străinătate și cum e viața în afara cartierului.

Publicitate

VICE: Ai crescut în Ferentari? Cum a fost copilăria ta?
Bogdan: Am senzația că majoritatea bucureștenilor, să nu zic a românilor, cred că Ferentari e locul ăla unde nu trebuie să mergi neînsoțit, plin de infractori, plin de romi și așa mai departe. Mi-am petrecut toată copilăria în cartier și pot spune „cu mâna pe inimă” că Ferentari e unul din locurile importante care m-au format ca om. Am avut o copilărie fericită, deși familia mea nu a excelat niciodată din punct de vedere financiar. Părinții sunt foarte tineri, eu am 28 de ani și ai mei au 47 amândoi, plus că mai am o sora de 25 de ani. N-aș putea spune că ne-a lipsit ceva indispensabil. Am avut de toate, nu pot sa mă plâng. Dar cel mai important, i-am avut pe ai mei, care au știut cum să ne educe și să ne dea niște valori morale incredibile. Așa că n-aș da pe nimic altceva copilăria în Ferentari. Mi-amintesc multe momente cu prietenii, când împărțeam absolut orice la școală, când ne jucam într-un noroi incredibil pentru că atunci nu erau parcuri, terenuri sau mai știu eu ce.

Am auzit că din Ferentari ies puțini oameni, din cauza unor „ziduri invizibile”? Ai avut vreodată același sentiment?
Pff, e dificil de răspuns. În adolescență am simțit un fel de rebeliune, pentru că eu nu aveam mijloacele financiare pe care le aveau colegii din liceu. Sau poate pentru că ei locuiau într-o zonă mai centrală, proveneau din familii din alt strat social. Totuși, aș zice că mi-au trecut repede ideile astea și m-am concentrat întotdeauna pe ce aveam de făcut.

Vorbești de ziduri invizibile, probabil te referi la sărăcia în care trăiesc majoritatea celor din Ferentari. Sau dacă nu o numim sărăcie, habar n-am, oricum nu e o situație materială înfloritoare. Ar mai fi tot felul de distrageri, pentru că nu trebuie să ne ascundem: există infracționalitate în Ferentari. Multă, puțină, nu am statistici, dar posibil că și astea afectează într-un fel mediul în care cresc tinerii.

Publicitate

Într-o altă notă, cred că depășirea zidurilor de care vorbești depinde foarte mult de educația de acasă. Eu am avut noroc de părinți geniali. Niciodată nu mi-au spus că e ceva ce n-aș putea face, din contră, m-au încurajat mereu. Aș zice că Ferentari, dacă iei în considerare părțile bune, te educă într-un mod foarte important pentru viață. Așa că mă consider norocos: am avut parte de educația „de stradă” și de una dintre cele mai bune educații din țară în adolescență, ca absolvent al Colegiului Național Gheorghe Șincai. Deci da, există ziduri, dar cu siguranță există și mijloacele necesare pentru a le depăși.

Știu că e o întrebare ciudată, dar în ce bancă stăteai la școală?
În clasele primare eram sigur în primele bănci, nu s-a pus niciodată problema sa mă așeze altcineva într-un anume loc. Lumea are impresia ca Ferentari e un loc în care nu prea există majoritari (români, nici nu știu cum să-i numesc, pentru că nu văd diferența), însă nu e deloc așa. Cartierul e foarte mixt, aș zice că e format în proporție egală de 50% români și romi, așa că n-am simțit diferențe foarte mari. Sau nu le conștientizam cât eram copil. Mai apoi, când am mers la liceu, deja nu mai era fun să stai în primele bănci. Știi și tu cum e cu „tocilarii” și cu „băieții”. Dacă vrei sa ai o imagine bună în liceu, nu te pui în prima bancă.

Te-ai confruntat cu rasism în școlile din România?
Uite că o să îmi urc oameni în cap, dar eu iubesc sa fiu sincer. Am trăit în Ferentari, cu prieteni deopotrivă romi și români, atât în școală, cât și pe stradă, nu-mi aduc aminte să mă fi confruntat cu rasismul. Nu știu cât de ușor ar fi fost pentru un profesor din Ferentari să fie rasist având în vedere renumele cartierului, mai ales în anii ’90, când eram eu la școală. Mă pune mereu în dificultate întrebarea asta, de teamă să nu fi internalizat eu totul sau să nu fiu atât de concentrat pe aspectul ăsta. Chiar n-aș vrea să ofer o imagine distorsionată. Mai ales după ce am lucrat pentru ONG-uri care apară drepturile romilor, unde am văzut atâtea cazuri. Sunt convins că rasismul există, ba chiar e la un nivel alarmant, dacă ții cont cont că suntem în secolul 21.

Apoi, la liceu, nu am simțit în niciun fel discriminare. Șincai e un loc unde te simți apreciat ca elev, nu s-a pus niciodată problema să am vreo experiență de genul. Dar uite, ca să dăm puțină culoare, îmi aduc aminte una din primele zile de la Facultatea de Jurnalism la Hyperion. Era unul dintre primele cursuri, am ajuns printre primii, m-am așezat pe un scaun în amfiteatru și așteptam să înceapă cursul. Am observat că nu se așază nimeni lângă mine, dar până de curând nu am realizat că e posibil ca din cauza faptului că sunt rom să nu se fi așezat. Ideea e că la finalul cursului am primit o temă pentru următoarea oră, iar când ni s-au spus notele (am luat un 10, tema era un eseu despre un obiect pe care nu-l numești pe tot parcursul eseului, dar toată lumea să înțeleagă ce este acel obiect) profesorul m-a ridicat în picioare și mi-a spus că e unul dintre cele mai bune eseuri pe care le-a citit în ultimii câțiva ani. De atunci s-au schimbat lucrurile, toată lumea a început să vorbească cu mine, să vrea să mă cunoască și așa mai departe. Bine, mă ajută și că sunt foarte sociabil, deci cred că sunt norocos per total. Și sunt o fire pozitivă, nu prea mă las afectat de lucruri pe care nu le pot controla.

soros

Fotografie din arhiva personală a lui Bogdan Burdușel

Cum de ai ajuns să studiezi în străinătate?
Abia începusem să mă implic într-un grup de inițiativ, Uco Dikhipen, alături de mai mulți colegi de etnie romă. Am început prin a promova niște burse pentru liceeni și mergeam în câteva licee din București. Apoi am fost aleși pentru prima ediție a festivalului pentru tineri romi „So keres, Europa!”, de la Cluj. După care am mers o săptămână în Barcelona, la un seminar internațional care trata anti-gypsyismul. Concept care azi a devenit parte importantă în tot ceea ce înseamnă rasism instituționalizat și politici publice care vizează romii.

După săptămâna aia, mi-a răsărit ideea de a aplica pentru un Serviciu European de Voluntariat (EVS) și am rugat pe cineva să mă anunțe dacă apare vreo oportunitate de genul. În momentul ăla eram într-o relație în București și nu mă așteptam să vină așa repede șansa de a pleca. M-a sunat tipa care se ocupa, mi-a spus că există un loc chiar în Barcelona, la ONG-ul care organizase seminarul și mi-a spus să aplic.

Publicitate

După trei-patru luni am aflat că sunt singurul selectat din România și urmează să petrec următoarele zece luni în Barcelona. Până să plec, relația în care eram nu mai mergea și am decis să plec. Am văzut-o ca pe o eliberare, eram într-o depresie cruntă și singura soluție era să o iau de la zero. Am fugit cât am văzut cu ochii, cum se spune. Mai apoi, pe parcursul programului de voluntariat, am aflat de programul ăsta super tare din Budapesta, de la Central European University (Soroș), care se numește Roma Graduate Preparation Program (RGPP) și oferă o șansă absolvenților romi de facultate să participe la un program pregătitor pentru un master în străinătate. Am aplicat, am fost selectat și așa am continuat partea cu studiile. Nu m-aș fi văzut înapoi acasă și la muncă, eram operator back-office la o multinațională (rom corporatist).

Te-ai confruntat cu rasism în afara țării?
Băi, da! În Spania, mai ales. Și asta pentru că toți cred că „gitano” înseamnă hoț. Dar să știi că are o importanță foarte mare cum ești ca om. Pentru că da, la început percepția lor era una un pic distorsionată, dar după ce mă cunoșteau realizau că lucrurile stau puțin altfel. Am mulți prieteni care la început aveau prejudecăți, dar acum mă consideră foarte apropiat.

Oameni din toate colțurile lumii mă întreabă acum chestii despre romi, vor să cunoască mai mult, îmi trimit link-uri cu știri despre romi. În plus, în cele zece luni de Barcelona, am share-uit un apartament cu un catalan și un băiat din Peru. Amândoi aveau o părere nașpa despre romi, dar apoi am devenit cei mai buni prieteni. Cu siguranță am întâlnit rasism afară, dar contează mult cum te comporți și ce fel de om ești.

Mulți încearcă să uite de unde au plecat. Tu te-ai întoarce înapoi în Ferentari?
Am discuția asta cu ai mei în ultimul timp, cu sora mea, cu iubita mea. M-aș întoarce. E nevoie să mai petrec câțiva ani afară, să adun skill-urile necesare pentru a putea reuși ceea ce îmi propun. N-am uitat de unde am plecat, le spun tuturor de cartierul meu, ba chiar am un tricou inscripționat „Straight outta Ferentari” pe care îl iau cu mine peste tot. Sunt mândru, nu aș putea să-mi arăt recunoștința pentru cartier altfel decât prin a mă întoarce. Și cu siguranță o voi face, am niște idei super șmechere pentru un centru comunitar. Dar vedem.

Care sunt planurile tale pentru viitor?
Nu prea sunt omul cu planuri. Deși sunt anumite lucruri care îmi plac, nu m-am gândit niciodată la o țintă clară. Știu sigur că vreau să rămân implicat în problematica romă, vreau să devin un bun profesionist în domeniul politicilor publice, să mă specializez și să ajut cât pot să creez o Românie mai frumoasă. Sunt convins că-s o mulțime de oameni dispuși să facă asta și ar fi superb dacă mulți dintre cei plecați s-ar întoarce pentru a îmbunătăți ce se întâmplă acum.

Editor: Răzvan Filip