Publicitate
Chestii

De ce criminalii în serie n-ar trebui transformați în idoli, cum s-a întâmplat cu Ted Bundy

I-am dat unui narcisist fix ce și-a dorit: atenție.

de Shailee Koranne; translated by Diana Pintilie
02 Februarie 2019, 8:47am

Zac Efron în rolul lui Bundy din serialul Netflix Extremely Wicked, Shockingly Evil and Vile (stânga) și Conversations With a Killer (dreapta)

Articolul a apărut inițial pe VICE Canada

În cei aproape 45 de ani de la primul lui arest, publicul a fost atras ca un magnet de crimele lui Ted Bundy. Faptele omului (el a mărturisit să fi omorât cel puțin 30 de femei) au fost incredibil de documentate și discutate. Orice gen imaginabil de storytelling a abordat subiectul Ted Bundy.

Omul a fost jucat de o grămadă de actori, de la Mark Harmon în filmul din '86, The Deliberate Stranger, până la Cary Elwes în The Riverman din 2004, iar recent și de Zac Efron în Extreme Wicked, Shockingly Evil and Vile. Bundy a fost menționat și în melodiile lui Eminem, Tyler, the Creator și T.I., piesa Jane's Addiction, în care spune „Ted, just Admit it”, are chiar și un sample dintr-un interviu de-al lui Bundy din '80.

În 1989, anul în care Bundy a fost executat pe scaunul electric, în Florida, Debbie Harry de la Blondie a declarat atunci și, recent, în 2010 pentru The Sun, că bănuiește că odată s-a urcat într-o mașină cu el, deși foarte puțin probabil.

În eseul Longreads despre atracția pentru crimă, Soraya Roberts a rezumat patru dintre cele mai comune explicații de ce iubim poveștile despre crimă: „crimele reale pot fi o conduită pentru impulsurile noastre primordiale, o sursă de schadenfreude, un mediu controlat în care să simți frică, și o modalitate de a ne înarma (în special femeile) cu informația că trebuie să avem grijă de siguranța noastră.”

Toate lucrurile astea pot fi valide în același timp, doar că atunci când încerci să explici obsesia pentru și mai multe povești despre crime, avem tendința de a ne apăra. Oamenii consideră că nu poți niciodată să știi suficiente aspecte despre criminali, așa că ne prefacem că e OK să relatăm poveștile despre ei, iar aceste falsități se hrănesc una pe cealaltă până când explodează.

În 1978, New York Times a publicat un articol despre Bundy, intitulat „All-American Boy on Trial”, în care scriitorul Jon Nordheimer, fascinat de aspectul fizic cu alură de Kennedy al lui Bundy, se tot întreba cum de cineva, în aparență atât de echilibrat, ar putea să comită toate crimele alea. Recent, Netflix a „reamintit” pe Twitter, cu referință la noua serie documentar Conversations with a Killer: The Ted Bundy Taped, că omul arăta bine.

Bundy a beneficiat toată viața lui de statutul său de bărbat alb, chiar și în timpul procesului. El a fost atrăgător, dar suficient de mediocru cât să se eschiveze de poliție. Când într-un sfârșit a fost prins, el a fost tratat preferențial în închisoare, datorită „simțului umorului și bunei dispoziții”, care i-a permis să apară în tribunal fără lanțuri la picioare, chiar să primească mâncare mai bună decât ceilalți prizonieri. Bundy s-a folosit de „farmecul” lui, adică privilegiile lui ca bărbat alb, să evadeze pentru scurt timp în iunie 1977, și încă o dată în decembrie.

Chiar și după moartea lui, Bundy beneficiază de pe urma preconcepțiilor rasiste față de bărbații care comit crime. Dacă bărbații de culoare sunt considerați violenți, prin natura lor, bărbații albii care comit crime deseori sunt glorificați. Într-un articol din Teen Vogue, scriitoarea Sandra Song a ridicat problema obsesiei noastre culturale cu canonizarea criminalilor în serie precum Bundy, și a altor bărbați albi atrăgători. Ea a punctat pericolul de a folosi idoli pentru adolescenți în rolul personajului, cum ar fi Zac Efron și Ross Lynch. Bundy este popular pentru că a evadat datorită aspectului său fizic, însă e ținut minte așa din cauza narativei din media care s-a centrat pe frumusețe exterioară, în povestea crimelor sale.

Desigur, abordarea din media mai pregnantă decât „Hot Bundy” este „Bundy Enigmaticul”. Ne gâdilă maxim ideea că nu vom ști niciodată ce l-a motivat pe Bundy să rănească alte ființe umane, la un nivel atât de înfiorător. Dar adevărul e că, așa cum a scris Zoe Samudzi pe Twitter, mulți dintre criminalii în serie pe care încercăm să-i înțelegem omoară din motive de privilegiu și dintr-un sentiment de îndreptățire..

În cartea Defending de Devil, avocatul lui Bundy a scris: „ce m-a șocat a fost misoginismul absolut al crimelor sale,manifestul său de furie față de femei. El nu avea pic de compasiune. Crimele le-a considerat realizările vieții sale.” Teste psihiatrice au concluzionat că Bundy suferea de o furie profundă pentru femei. Nordheimer a scris despre aceste teste în articolul lui din The Times, dar tot el a mai zis și că femeile care intră în câmpul de muncă fracturează familii și creează copii disfuncționali. Bundy a mers atât de departe, încât să dea vina pe victimele lui.

Dacă poziția lui de american alb din clasa mijlocie reprezintă identitatea americană și naționalismul, e clar că Bundy nu avea cum să fie atât de complex din motive pe care le-am putea înțelege cu ușurință. Probabil de asta Bundy e atât de studiat, cu diagnostice diverse, de la tulburări bipolare, la psihopatie. Deși e indubitabil că a fost influențat de elemente psihologice, în linii mari, motivația lui Bundy pentru crimele sale a fost ura pentru femei.

Dacă tot continuăm să-l băgăm în seamă pe Bundy în filme, melodii, seriale și podcast-uri, practic oferim unui narcisist fix ce și-a dorit, atenție. Iar toată expunerea asta din media nu are niciun beneficiu, pentru că nu analizează motivația din spatele crimelor, ci mai mult redă detalii macabre pentru a alimenta curiozitatea perversă a publicului.

Fotograful Henry Hargreaves are o serie intitulată No Seconds, în care a documentat ultimele mese ale deținuților condamnați la moarte, cum ar fi Timothy McVeigh și Ted Bundy. Hargreaves a spus că fotografia cu ultima masă al lui Victor Feguer, o singură măslină, este preferata lui. „Când ne gândim la ultima masă, ne imaginăm un festin lacom, iar el cere o măslină”, a spus Hargreaves. „Știi, e un final atât de simplu, frumos și bun. E ca un punct la sfârșitul vieții sale.” Felul în care Hargreaves descrie ultima masă a lui Feguer e cam romantizat.

Să vorbești cu atâtea duioșie despre un om care a răpit și omorât o persoană, este chiar deranjant. Și ăsta e doar un exemplu de redări artistice ale vieților criminalilor, care i-au propulsat pe un pedestal de fascinație, ranforsat de limitele constant depășite ale curiozității noastre.

De multe ori, oamenii care sunt fascinați de Bundy se apără cu replica că încearcă să înțeleagă psihicul uman și ce anume ar determina o persoană că comită cele mai oribile crime, sau că nu avem cum să prevenim viitori criminali, dacă nu-i înțelegem. Mai pe scurt, societatea noastră este obsedată de criminali în serie, cu o afinitate pentru bărbați albi ca Bundy, pe care îi considerăm eclectici și imposibil de înțeles, ceea ce ne permite să creăm conținut despre ei. Asta nu ne face decât dependenți de mai mult crime și criminali în serie.

Există un volum copleșitor de reprezentări artistice, scrieri și alte forme media create ca să ne potolească apetitul pentru crime reale. Totuși, continuăm să discutăm despre criminali în serie de parcă sunt un mister. Bundy a fost condamnat pentru uciderea a 30 de femei, deși se speculează că a omorât peste o sută. Cu toate astea, majoritatea dintre noi habar nu am avem de identitatea vreuneia dintre victime. Chiar și cei care demontează alura lui Bundy, tot participă la senzaționalizarea crimelor și dezumanizarea victimelor sale de lungul anilor, de fiecare dacă când căutăm și mai mult conținut.

În forma sa actuală, crimele reale sunt o categorie care se bazează în mare parte pe exploatarea detaliilor despre faptele oribile, în special cele împotriva persoanelor marginalizate. Ne hrănește și fascinează și se concentrează pe conținut șocant, în loc de niște lămuriri definitive. Dar nu ar trebui să căutăm detaliile oripilante, nu ar trebui să vrem să înțelegem mințile unor criminali, pentru prevenirea viitorilor criminali. Ar trebui să înțelegem ce fel de sisteme permit formarea acestora și ce le oferă mobilitate.

Noi trebuie să deliberăm în privința educației, privilegiilor și poziției sociale. Ar trebui să identificăm cauzele pe care le sprijineau și ce considerau că li se cuvine și chiar să facem ceva cu informația asta. Dacă continuă să spunem povești despre criminali în serie, trebuie o schimbare fundamentală în felul în care abordăm subiectul.

Urmărește-o pe Shailee pe Twitter.

Tagged:
crime
Netflix
Zac Efron
ted bundy
criminali in serie
psihologie
extremely wicked shockingly evil and vile
The Ted Bundy Tapes
Conversations With a Killer
crime reale
natura criminala
atractie fata de crime