Am fost la vânătoare de reni în țara cu temperaturi imposibile

Articolul a apărut inițial pe Munchies.

În tundra acoperită de zăpadă și soare, se aud doar două sunete: clinchetul clopotelor agățate la gâtul renilor și turațiile de la snowmobiluri. Există o confruntare aproape ritmică între oamenii de pe snowmobiluri și reni. O joacă de-a șoarecele și pisica, în care ciobanii înconjoară turma, încercând să forțeze renii în grupuri mici, pentru a putea localiza prada desemnată.

Din senin, o sârmă căptușită cu un plastic portocaliu ajunge în jurul coarnelor renului, care se zbate și zbiară. Câteva momente mai târziu, un cuțit străpunge renul în moalele capului, paralizându-l înainte să fie înjunghiat în inimă și omorât.

Suntem în cel mai nordic punct al Norvegiei, în regiunea Finnmark, care se învecinează cu Rusia în est și Finlanda în sud. Acest colțișor al lumii este căminul Sami, păstorii de reni indigeni, care locuiesc în teritoriilor nordice din Scandinavia și Rusia. Sami au o cultură vastă și antică, însă în Norvegia ei se confruntă cu o problemă foarte actuală. Schimbările climatice afectează locurile de pășunat, iar politicile alimentare stricte ale țării, conferă putere monopolurilor pe carne și lactate, iar pentru Sami, asta le îngreunează traiul.

Conexiunea profundă dintre Sami, natură și reni, datează de mii de ani și rămâne un factor cultural potent. „Ai putea spune că există un fel de contract între om și ren, care este la baza existenței păstorilor de reni”, spune Anders Oskal. El este directorul executiv de la International Center for Reindeer Husbandry (ICR), o organizație înființată cu scopul de a împărtăși cunoștințele printre păstorii de reni din regiunea Arctică.

Anders are o mustață bine îngrijită, o tunsoare trendy cu perciunii aranjați și poartă o rochie Sami din lână vopsită albastră (gakti), cu un motiv alb cu roșu bine îngrijit. „Noi avem o legătură intimă, iar renii ne aprovizionează cu totul, hrană, haine și transport. Este fundamentul înțelegerii noastre asupra lumii, chiar și a sinelui. Noi, păstorii de reni, suntem ghidați de reni și nu invers.”

În timp ce distribuția de alimente rămâne o problemă politică, hrana este o sursă de emancipare și identitate pentru Sami. O parte din misiunea lui Anders și ICR este de a documenta tradițiile alimentare, nu doar cele Sami, ci și pentru cei peste 20 de triburi de păstori care trăiesc în regiunea arctică. „Ar trebui să ne amintim că acești oameni locuiesc în cele mai ostile medii naturale de pe planetă, cu temperaturi care scad până la -70 de grade iarna. Să supraviețuiești într-un astfel de mediu este solicitant pentru oameni, iar o variabilă foarte importantă a acestei ecuații este hrana pe care o mănânci.”

Și, desigur, cu ce te îmbraci. „Poți să te duci în Siberia și să porți Gore-Tex și să mănânci mâncare vegetariană”, spune Anders, „dar te asigur, că eu nu aș alege asta.”

Noi purtăm indispensabili, costume termoizolante și căști atunci când plecăm din orașul Guovdageaidnu (Kautokeino) și conducem două ore în munte pentru a ajunge la cireada de reni, unde are loc măcelul. Este o trecătoare incredibilă, printr-un peisaj expansiv, iar pentru o vreme ai lumina soarelui care se învârte de pe gheață ca un reflector de cameră, iar, brusc, peisajul este practic inundat de ceață și zăpadă, care cade lent. Frigurile amețitoare îți atacă obraji ca niște săgeți înțepătoare.

Cam la 50 de kilometri în munte, ajungem la tabăra de pe un deal mic, cunoscută drept Gussiid dievva („dealul oaspeților”), care obișnuia să fie rezervată pentru călători și renii lor, înainte ca snowmobilul să devină principalul mijloc de transport. Ne-am alăturat păstorului Issat Turi, ai cărui reni pasc prin apropiere, săpând cu copitele prin stratul gros de zăpadă, ca să ajungă la licheni. Măcelăritul are loc într-un loc deschis, pe zăpada înghețată. Isaat așteaptă câteva ore după ce renul este omorât, ca sângele să curgă înapoi prin carne, ceea ce-l face mai fraged. Procesul ăsta usucă și stratul imediat de sub piele, ce previne bacteriile să ajungă la carne.

Un nor de abur iese din carne, pe măsură ce Isaat scoate pielea, înainte de a tranșa meticulos animalul. „În interiorul cerbului sunt aproximativ 37 de grade", spune el, în timp ce îndepărtează cu mâinile stomacul și intestinul plin de umflături. „Se simte bine." Atunci când Issat se chinuie să scoată pielea de pe abdomenul renului, mama lui, Kirsten, sare în ajutor și trage pielea cu o smucitură puternică. Alături de ei, nepoata lui, Sara, amestecă cu o lingură sângele într-o găleată de plastic, pentru a preveni coagularea. Nu se irosește nici măcar un os, un organ sau vreo picătură de sânge.

În timpul măcelăririi, un alt păstor de reni, Jon Mikkel Eira, cântă o joik. Ăsta e un cântec antic Sami, care aduce aminte de rădăcinile șamanice ale culturii și este adesea cântat pentru a onora o persoană sau un eveniment. Jon Mikkel are 24 de ani. El a studiat la școala de creștere a renilor din Guovdageaidnu, instruit ca bucătar-șef, lucrează ca păstor și intenționează să deschidă un hotel „peisagist” unde să poată combina pasiunea pentru gătit cu tradițiile Sami. „Vreau să vând acest peisaj incredibil", spune el. „Vreau să vând oamenilor ce văd eu când privesc munții."

E un plan ambițios, dar Jon Mikkel se lamentează că oamenii de aici nu îndrăznesc să viseze la planuri mărețe. El spune că există o apatie în rândul unora dintre tinerii care se bazează prea mult pe generația mai în vârstă și nu reușesc să învețe meșteșugul crucial moștenirii lor. Într-o lume în continuă schimbare, cunoștințele tradiționale sunt prețioase pentru Sami. Chiar dacă Jon Mikkel are succes cu hotelul, acesta va fi întotdeauna secundar vieții de păstor de reni. „Deseori, oamenii mă întreabă cum e să lucrez cu renii, iar eu le spun că nu este un loc de muncă, ci un stil de viață".

Ne adunăm într-un lavvu, un cort tradițional Sami, similar cu un tipi, unde pământul înghețat este acoperit cu ramuri de mesteacăn și piele de ren. Carnea de pe coama renului și de pe piept se gătește într-un tuci negru (ruitu), agățat de lanțuri de oțel deasupra focului. Sare și apă sunt singurele ingrediente adăugate la acest fel de mâncare. În cabana lui Issat din apropiere, mama și nepoata lui fac cârnați cu sânge proaspăt. Sara ține intestinele curățate, în timp ce bunica ei toarnă sângele amestecat cu sare și făină de secară. Ca să nu să verse sângele, ele proptesc cârnații cu crenguțe mici de mesteacăn.

Când s-a făcut vremea cinei, întunericul deja coborâse în tabără. Cârnații din sânge se adaugă în oală și mâncarea este servită de pe spatele unei sănii, luminată de farurile unui snowmobil. Supa grasă din tocana de reni este turnată în cupe și printre oase și cartilaje, dai și de bucăți fragede de carne. Deși cârnații de sânge nu au notele reconfortante de dulceață și condimente, au un gust curat și mineral. Înainte de a ne strânge în jurul radiatoarelor din corturile noastre de dormit, pe orizont apar luminile nordice, care se leagănă fantomatic pe cer, ca niște șerpi hipnotizați.

În dimineața următoare, ne delectăm cu carne de ren afumată în lavvu peste noapte și încălzită în ruitu. Carnea are o aromă dulce, parfumată, care merge perfect cu niște gem de fructe de pădure. Isaat a alergat toată noaptea, mutând turma de reni mai aproape de cabană. Astăzi începe migrarea de primăvară a renilor. În următoarele două zile, Issat își va muta turma peste munte până la Guovdageaidnu, unde vor fi transportați cu camionul și cu barca pe insula Ráidna (insula renilor), la pășunea lor de vară.

În timp ce mergem în urma cirezii, un ren de la o turmă vecină s-a amestecat cu renii lui Issat. Înainte să continuăm drumul, renul trebuie prins și transportat acasă. E momentul potrivit pentru o pauză. Jon Mikkel, care poartă o haină ce pare de urs (cunoscută drept beaskka), confecționată din șase piei de reni, cu ochelari de soare Ray-Ban și o eșarfă multicoloră, își verifică mesajele de pe Iphone-ul său. El își ține telefonul într-o tolbă verde din fetru, pe care a cusut-o cu ață roșie și un elastic negru ca să țină telefonul în loc. Jon Mikkel se așează lângă snowmobil și se sprijină în brațul drept.

„În perioada asta a anului nu prea apucăm să dormim, așa că dacă prind un moment de odihnă, o să profit și mă culc pe zăpadă direct”. Câteva secunde mai târziu, el închide ochii din spatele ochelarii de soare.

Pentru o clipă, nici un sunet nu se auzea pe munte. Doar liniște.