Salut. Te invit să citești în cele ce urmează cel mai plictisitor articol din viața ta, despre cum am ajuns să fac un festival în România în câteva luni. Mai precis în trei sau patru luni. Dacă nu-ți plac manelele, fugi de țigani, ești homofob, ești rasist, ai certitudini, știi multe despre viață, ai experiență, ești egoist, ești autosuficient sau chiar le știi pe toate, închide acest tab cât mai repede, pentru că la final tot tu o să-ți pierzi trei minute din viață ca să scrii o înjurătură. Iar timpul este extrem de prețios.

Amânarea constantă, procrastinarea (ce cuvânt urât), extra planificarea, eliminarea riscurilor și alegerea unui traseu prestabilit, la sigur, alegerea unui drum bătătorit de mulți alții înaintea ta, este o practică des întâlnită în lumea culturală din zilele noastre.

Nu se mai face nimic acum, ci totul mai târziu. Nu știu de ce se-ntâmplă asta, poate fi mediul înconjurător și sistemul care încurajează selectiv produsele culturale noi. Poate fi și o stare generală de apatie, depresie, resemnare, indiferență din partea publicului. De când au băgat zborurile cu 20 de euro la Berlin, mi se pare și normal.

În general, când ai termen de comparație, ajungi să te gândești mai bine la scena muzicală locală și să descoperi lucrurile dintr-o perspectivă nouă, îndreptată spre viitor. Începi să cauți ceva cu substanță, cu idealuri pe bune, sincer și cu viziune, fără show-off, fără bullshit, fără interese și booking-uri făcute pe combinații.

Și, mai ales, fără să vrei să te îmbogățești din asta. De fapt, cu cât o să vrei să faci mai mulți bani din asta, cu atât mai mult o să pierzi la partea calitativă.

Povestea festivalului Outernational Days nu este una obișnuită. Nu e un festival normal, iar ceea ce îl face unic în acest moment este faptul că nu-mi pot da seama unde va duce sau ce se va întâmpla cu el. A apărut ca o continuare normală a ceea ce făceam la începutul lui 2016.

În perioada în care am lucrat la Club Control, am dezvoltat împreună cu echipa de acolo o serie de evenimente Outer-National, care să prezinte muzici cu caracter etnic, specific zonei de care aparțin, dar contemporan, îndreptat spre viitor. Nu știam cum să-i spunem la început. Un coleg a avut ideea de „Mondial", dar mie îmi tot stătea capul la sintagma outernational, pe care o găsisem într-n text scris de Ion Dumitrescu, pe care l-am și preluat în The Attic, publicația online pe care încă o țin.

Textul conținea toate obsesiile mele recente pentru muzici etnice și modul în care ele se întrepătrund.

Am pornit o serie de concerte tematice, în Control, pe 1 mai 2015, cu șase evenimente. Au venit muzicieni din Mali, Japonia, Turcia, Thailanda, Indonezia și Liban. Prin februarie 2016, în plin proces de planificare a seriei tematice, am aflat că în perioada 1-2 iulie am putea să-i aducem la București pe Konono No1 din Congo și Baba Commandant din Burkina Faso (care ironic, n-au mai ajuns deloc la festival, pentru că soarta).

Aceste două concerte într-un singur weekend m-au făcut să mă gândesc la ceva mai interesant și mai complex, construit peste un schelet. Deși să faci concerte indoor în iulie nu e neapărat cea mai bună idee, festivalul mi-a fermentat în cap ca un vin, pentru o bună perioadă de timp.

Tot prin februarie 2016 a apărut un concurs de proiecte culturale lansat de Administrația Fondului Cultural Național (AFCN). Am scris, împreună cu un prieten, Andrei Crăciun - viitor antreprenor de succes - un proiect complex în care am implicat mulți parteneri și artiști români și străini.

Ideea noastră era cea a unui festival neobișnuit, aproape unic în România, care abordează o temă nouă, neexplorată pe plan local, care promovează multiculturalismul. Un festival care își propune să combine manelele cu jazz-ul, free jazz-ul și muzica contemporană din Orientul Mijlociu, Turcia, Africa și Asia.

Acest festival urma să aibă loc în București în miezul verii și propunea o serie de concerte cu trupe din întreaga lume, DJ seturi, prezentări, lecture-uri, instalații și filme documentare, care să aprofundeze conceptul Outernational.

Decizia de a face un festival nu a fost una ușoară. Trăim în epoca vitezei și nu are absolut niciun sens să-ți pierzi timpul și energia ta și a celor din jur cu lucruri care s-au mai făcut deja. Sunt alții care fac asta mult mai bine decât tine de ani buni, și-au creat un sistem funcțional, complex, cu public și audiență dedicată, așa că nu ai de ce să poluezi și tu piața festivalieră din România cu încă un produs similar. E plictisitor. Pleci acasă cu zâmbetul pe buze, îți mângâi pisica și te culci, în speranța că ziua de mâine îți va aduce un nou început.

Serios, dacă îți respecți scena locală și vrei să contribui la îmbunătățirea și dezvoltarea ei, nu ai niciun motiv să faci și tu ceva ce s-a mai făcut de atâtea ori deja, așa că fă-le un bine celor care fac parte din publicul tău și nu le oferi aceeași și aceeași muzică. Vino cu ceva nou, diferit. Gândește-te bine înainte să faci ceea ce vrei să faci. Chiar vrei să faci asta? De ce? Poți? Ai cu cine? Ai cu ce? Ești pregătit? După ce ai pus totul sub semnul întrebării și încă vrei să continui, mergi mai departe și fă-o.

Toți cunoscuții mi-au spus că e prea nișat ce vrem să facem. Că o să pierdem bani, nu știe nimeni ce e Outernational, nu știe nimeni de niciun artist din line-up, în afară, poate, de Dan Armeanca. Faptul că nu știe nimeni de niciun artist din line-up poate fi însă un lucru bun, pentru că ești în poziția de a veni cu ceva nou. Așa că am continuat.

Între timp, am picat la AFCN la limită, cu un punctaj mare și niște mențiuni încurajatoare venite din partea evaluatorilor. Știam că avem un proiect bun, coerent, pentru că propuneam ceva nou. Întrucât cam toți artiștii erau deja confirmați, iar programul era mai mult sau mai puțin stabilit, am decis să continuăm, deși singurii parteneri financiari ai viitorului Outernational Days erau Control club și Red Bull Music Academy.

Potențialii sponsori, ambasade sau institute ne-au răspuns că e foarte mișto ce vrem să facem, dar ne-am trezit prea târziu și să venim la anul. Mai puțin ambasadorul Republicii Congo, care a refuzat să mai comunice cu noi după ce a aflat că Michel, managerul trupei Konono No1, este cetățean francez, și nu congolez.

Inițial, festivalul trebuia să aibă loc la MNAC și Control Club. Am fost anunțați că la MNAC nu pot intra mai mult de 250 de persoane, pentru că ISU. Și întrucât numai staff-ul și artiștii, cu tot cu invitați și presă trecea de o sută de persoane, a trebuit să găsim o altă variantă de locație în care să ținem concertele.

Am căutat mai multe locuri, între care Casa Universitarilor, Grădina Botanică, hale părăsite, până ne-am amintit de grădina Uranus din Rahova, de lângă Piața de Flori, unde se întâmplă de câțiva ani festivalul Balkanik, în septembrie, iar acum ceva timp, acolo a fost și un cinema mișto în aer liber. A fost varianta perfectă pentru ce propuneam noi.

În aprilie și mai 2016 am completat programul artistic, iar pe 1 iunie am anunțat prima ediție Outernational Days, care urma să aibă loc peste o lună, cu un line up stelar și un program artistic ofertant chiar și pentru cei mai pretențioși melomani.

Era vorba despre trei zile și trei seri la Uranus cu concerte, discuții și prezentări, plus alte două nopți în Control club, cu DJ seturi. Timp de o lună am reușit să trecem printr-un tour de force, prin care am promovat festivalul în rândul insulițelor sociale care izolează și separă (din păcate), uneori, viața culturală a Bucureștiului.

Totul s-a petrecut cu o viteză incredibilă. Parteneriate apărute peste noapte, oameni pe care nu îi cunoșteam și care s-au arătat interesați de ce vrem să prezentăm, interviuri, apariții în presă, pe radio, cort Outernational la Street Delivery, evenimente de promovare a festivalului, telefoane și mailuri cam non-stop în timpul zilei și multe cafele în timpul nopții.

Fotografie de Alex Negulescu, via pagina de Facebook Outernational Days

Cu câteva zile înainte de festival, în timp ce-l asistam pe un băiat care venise cu deratizarea în grădina Uranus și care asculta hip-hop la maximum, aflu că trupa Konono No1, un headliner al festivalului (dacă putem vorbi despre headlineri în cazul de față), nu mai poate ajunge. Pașapoartele lor erau blocate la ambasada UK din Kinshasa, capitala Republicii Congo. Aplicaseră pentru o viză separată pentru UK și nu aveau efectiv cu ce documente să călătorească. Pe lângă București, și-au mai anulat vreo patru concerte din același mini-turneu.

Un alt lucru amuzant a fost anularea concertului trupei Baba Commandant & The Mandingo Band din Burkina Faso, chiar pe 2 iulie, în plin festival. Muzicienii au rămas blocați în aeroportul din Bruxelles, cu probleme la securitate, iar avionul a zburat fără ei.

Nu era cel mai promițător început, dar adevărul e că pe tot parcursul festivalului am simțit că e ceva/cineva care totuși ne protejează. Că nu ne-o dă așa de rău, să nu o putem duce, ci mai degrabă suntem puși la încercare. Am improvizat multe lucruri la fața locului, am fost nevoiți să găsim soluții pe ultim moment, care au funcționat și au făcut ca treaba să curgă extrem de natural.

Am învățat din mers lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată până atunci. Am văzut ce am greșit, am văzut ce am fi putut face mai bine, am văzut unde am fi putut veni cu altceva.

Festivalul a reușit să unească grupuri diferite de oameni din București, dar și din restul țării, care nu se intersectează neapărat și nu au treabă unii cu alții, nu interacționează între ei. Nu a fost nicio problemă pentru nimeni faptul că după Okay Temiz cu Harry Tavitian a avut loc o proiecție/performance live cu filme cu ritualuri de transă din Indonezia și Brazilia, și apoi un concert de manele de-al lui Dan Armeanca și trupa sa.

Nu am reușit să aducem atât de mulți turiști străini la festival, pe cât ne-am fi dorit, întrucât nu a fost suficient timp de promovare. Să promovezi un festival cu un program artistic complex într-o singură lună e probabil ultimul lucru pe care orice promoter de pe lumea asta și-l dorește.

Bun, spune-mi că nu sunt cel modest om din lume, dar cred că am demonstrat că putem face un festival frumos, de familie, în care să-ți poți aduce gașca de prieteni, colegii de muncă, colegii maneliști, prietenii care se plâng mereu că ce trist e Bucureștiul și că nu se întâmplă nimic relevant la noi.

La festivalul ăsta poți veni cu copiii și nevasta sau chiar cu vecina de bloc, descoperi muzică nouă, cunoști oameni noi sau să regăsești prieteni d-ăia cu care vorbești de cinci ani să vă vedeți la o bere și tot nu se întâmplă.

Dacă și tu te-ai săturat de majoritatea festivalurilor de noi (da, alea mari, îmbuibate de sponsori, parteneri și oferte, cu prețuri la bilete de-ți pot cauza orbire temporară), poți dona în cadrul campaniei Support Outernational. Poți face posbilă o a doua ediție a festivalului, anul viitor, plus te poți alege cu niște perk-uri, în funcție de valoarea donată. Perk-urile includ tricouri sau pungi de festival, casete cu un concert de la Outernational Days, cină cu un artist român la Hanul Drumețului, o vizită într-un sat autohton, la niște lăutari acasă, bilete la următoarele evenimente din seria Outernational Night și la ediția 2017 a festivalului, sesiune de studio cu un muzician/producător român profesionist, vouchere de diferite valori pentru ediția 2017 a festivalului și alte chestii.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre manele:
Cum am scos un album de manele-rap și am crezut că o să ajung faimos în România
Am fost la petrecerea cu manele din Ferentari, ca să văd ce înseamnă viața de cartier în București
Ce am învățat din manelele anilor 2000