Educatie

Mi s-a zis de mic copil că sunt un geniu și am ajuns să cred și eu asta

Am fost un copil geniu. Acum sunt un adult mediocru.
Angel Martinez
Quezon City, PH
IG
translated by Irina Gache
copilarie ca geniu
Colaj: VICE/Imagini: Angel Martinez

Când aveam cinci ani, părinții m-au dus la o femeie misterioasă al cărei birou era ascuns într-o clădire la câteva minute distanță de casa noastră. Nu știam cine era și ce voia, ci doar că trebuia să duc la îndeplinire niște sarcini aleatorii pe care mi le-a cerut. Am zis cuvintele pe litere și am recitat pasaje scurte așa cum mi-a cerut. Îmi amintesc că am încercat să nu depășesc măsura la exercițiul cu stâng, drept, stâng, în mod repetat fiindcă „nu am vrut să mă fac de râs”. Sesiunea a durat ore întregi, și ca recompensă că am rezistat, femeia mi-a oferit acces la biblioteca de lângă care găzduia ceea ce părea ar fi toate enciclopediile scrise vreodată. M-am mai întâlnit încă de două ori cu femeia pentru mai multe activități, apoi nu ne-am mai văzut niciodată.

Publicitate

Nu am înțeles ce erau acele întâlniri secrete până pe la 13 ani, când părinții mi-au arătat în sfârșit rapoartele care detaliau toate testele psihologice la care am fost supusă atunci. Maică-mea și taică-miu au văzut semnele „abilității mele cognitive avansate” de mică și au decis să ceară asistența unui expert ca să vadă cum pot să răspundă nevoilor mele speciale. Aparent, femeia misterioasă era o psiholoagă cliniciană și m-a diagnosticat, pe bună dreptate, cu „dezvoltare intelectuală superioară”. La numai cinci ani, aveam vocabularul și capacitățile de citire ale unei eleve de clasa a noua, și raționamentul abstract al unei fete de 13 ani. Conform spuselor ei, „predispoziția mea puternică pentru genialitate” ar putea fi hrănită cu activități de învățare și oportunități pentru „gândirea divergentă”, printre multe alte recomandări. 

copil geniu

Eu la vârsta de trei ani, luând cu asalt biroul mamei ca să scriu. Foto: Ange Martinez

Nu m-a surprins când părinții mi-au dezvăluit lucrurile astea; mereu m-am simțit ca și cum m-au pus pe un piedestal. Îmi și plăcea, fiindcă eram singură la părinți și înfometată după atenție. Am învățat cum să leg fraze când abia împlinisem un an și am învățat singură cum să recit alfabetul de la coadă la cap, din plictiseală, câteva luni mai târziu. La trei ani, stăteam în casa noastră plină de cărți și citeam tot ce îmi cădea în mână: almanahuri, basme, chiar și manuale cu instrucțiuni și broșuri de produs. Din cauza asta eram atracția la adunările în familie, unde recitam capitalele lumii sau explicam traiectoria alimentelor prin sistemul digestiv, înainte să mă copleșească publicul cu aplauze și laude.

Publicitate
geniu copil

Una dintre „cărțile” scrise de mine. Foto: Angel Martinez

copil geniu

Eu la vârsta de cinci ani, pe prima pagină a ziarului național. Foto: Angel Martinez

Dintre toate lucrurile care mă interesau, ideea să scriu cărți a fost supremă. Mama îmi aducea coli de hârtie de la muncă în fiecare seară ca să-mi pot scrie poveștile. La început îmi scriam părerea despre basmele care-mi plăceau, până când am început să mă inspir din experiențele mele zilnice. Am scris peste o sută de cărți din astea până am împlinit cinci ani, o reușită cu care am apărut în ziarul local și la o emisiune TV unde am fost numită viitorul literaturii filipineze. 

copil geniu

Premiile căștigate la grădiniță, în școala generală și în liceu. Colaj: VICE/ Imagini: Angel Martinez

Excelența mea s-a văzut și la școală și în activitățile extracurriculare: luam medalia de aur la toate concursurile, de la cele de zis cuvintele pe litere la scris de eseuri, până am absolvit liceul. Nici măcar nu trebuia să mă chinui. Am trecut examenele de admitere la cele mai bune patru universități filipineze, deși nu am făcut meditații. Am crezut că voi continua să strălucesc intrând la Universitatea Ateneo de Manila, școala visurilor mele, dar a venit primul an universitar la pachet cu o trezire dureroasă la realitate. 

Primul eseu pentru ora de engleză mi-a fost catalogat ca fiind „slab dezvoltat” și „fără atenție” și nota a fost un șapte imens pe colțul drept al lucrării. Fiindcă am crezut mai toată viața mea că sunt un geniu, nu mă descurc prea bine cu eșecurile. Eram obișnuită să dau gata tot de la prima încercare, greșelile nu erau naturale și indicau incompetență. De fapt, când eram mică, obișnuiam să mototolesc pagina la primul cuvânt scris greșit sau când nu scriam caligrafic. Am crescut înconjurată de oameni care-mi spuneau că sunt cea mai bună, deci am crezut-o și eu. 

Publicitate

Asta până când am început să realizez că mi-era imposibil să am o idee originală într-o clasă plină de minți ilustre. Tot ce voiam să spun, să scriu sau să fac deja fusese executat mai bine. Îmi amintesc că am terminat o teză la ora de literatură filipineză și mă așteptam să iau nota maximă după ce am scris un eseu care asemăna fabula pe care tocmai o citiserăm cu războiul împotriva drogurilor al președintelui Rodrigo Duterte, ca mai apoi să aflu că toți colegii din clasă cu care am vorbit scriseseră același lucru. 

În timp, m-am chinuit să contribui la discuțiile din clasă și am produs lucrările inferioare care s-au reflectat în media mea de pe primul semestru. Presiunea să-mi demonstrez demnitatea era dificil de gestionat fiindcă nu a trebuit niciodată să fiu în competiție cu altcineva. Așa că, atunci când am eșuat, m-am îngropat într-o perioadă de stagnare și deziluzie, și am refuzat să scriu orice era în afara cerințelor academice. Tipul ăsta de autosabotare asociat cu burnout-ul copilului supradotat este de fapt un fenomen popular care a inspirat numeroase studii sociologice și chiar și clipuri TikTok. Să-i văd pe alții ca mine că renunță la hobby-uri la care nu excelează din prima sau să încerce mai mult decât pot să ducă trebuia să mă facă să mă simt mai bine; în schimb, m-a făcut să realizez că trăiam cel mai groaznic coșmar al meu: eram mediocră.

Publicitate

A durat ceva vreme să accept că strictul meu necesar nu mai era cel mai bun pe care-l văzuse vreodată lumea. Apoi pandemia mi-a luat oportunitatea de a-mi reface viața și m-a pironit pe scaunul rotativ din dormitor, unde am rămas până în ziua de azi. Surprinzător, am început să scriu mai mult ca niciodată. A fost instinctiv, sincer; singura modalitate prin care am putut să-mi dau seama de bucla temporară crudă în care eram blocată. Fără deadline-uri, fără repere - doar eu și laptopul meu, tastând despre un curs online care mi-a atras atenția sau planul de viitor pe care l-am asamblat la nimereală și lipit pe perete.

geniu copil

Cu primul meu articol publicat într-un ziar. Foto: Angel Martinez

După luni de creat conținut non-stop, mi-am clădit un portofoliu de postări care reflectau interesele mele și chiar rezonau cu oameni pe care-i știu. Prietenii și familia m-au încurajat îndeajuns ca să-mi reclădesc încrederea și să mă convingă să-mi prezint munca altundeva. Timp de o săptămână mi-am prezentat ideile revistelor care-mi plăceau de când eram adolescentă și unor platforme noi pentru oameni creativi care caută alinare în carantină.

geniu copil

Înconjurată de titlurile a câtorva articole pe care le-am publicat. Foto: Angel Martinez

Faptul că mi-am trimis conținutul la editori mult mai superiori în experiență și elocvență a însemnat că am fost de acord să fie criticate și corectate după necesități. Mereu au fost multe de revizuit și de scos din start, lucru dezamăgitor pentru cineva care doar voia să fie publicată. Dar uitându-mă în urmă, procesul ăsta m-a învățat să devin receptivă la feedback. Nu sunt cea mai bună, probabil că nu am fost niciodată și nici nu voi fi, și asta este în regulă.

În timp ce scriam articolul ăsta, am dat inevitabil peste o copie a rezultatelor și diagnosticului de când aveam cinci ani. Am răsfoit printre pagini și nu am putut să mă abțin să nu râd de faptul că am permis testului ăsta să aibă atâta importantă în viața mea, ca și cum valoarea mea ca om ar putea fi cuprinsă într-un raport de 20 de pagini. Nu-mi regret neapărat trecutul, fiindcă mi-a permis să-mi descopăr pasiunea pentru scris, dar acum știu că dezvoltarea reală ca persoană creativă în domeniul ales nu s-ar fi putut întâmpla dacă nu mă eliberam de eticheta asta restrictivă și unidimensională. Până la urmă, să fii supradotat nu este o descriere corectă a cine sunt eu cu adevărat. Îmi reamintește doar de ce sunt capabilă când lucrez din greu și se întâmplă să iubesc ce fac.