Povestea tipului cu IQ de geniu a cărui viața a fost distrusă de narcisism

Cu câteva luni în urmă m-am dus la Galeria Maddox, pe lângă Regent Street, să mă uit la micro-penisul lui Donald Trump. Ghinda roz, din carne, a fost pictată de artista americancă Ilma Gore, care a spus că i s-a părut „interesant să picteze un micro-penis pe așa un personaj prolific".

Pictura și-a început viața ca un examplu mișto de artă-glumă, dar după ce a început să primească multă atenție din toate direcțiile, Gore a primit un pumn în gură din partea celor care urăsc satira. În cearta care-a urmat și mai mult din mentalitatea de turmă, tabloul a devenit rapid prea controversat pentru orice expoziție din Statele Unite. Așa că a fost cărat peste Atlantic, ca să stea la Maddox, la parter, într-o ramă mare și aurie, în spatele unui cordon de catifea mic, ușor batjocoritor.

Dacă-ți aduci aminte, sursa de inspirație a fost faptul că Donald Trump a tot dat din mână la dezbaterile pentru alegerile primare între republicani și le-a zis reporterilor că n-are „probleme cu departamentul ăla". Chiar și în demența alegerilor primare, exemplul ăsta de pus pula pe masă, la propriu, a părut destul de neobișnuit încât să deschidă o discuție mai amplă în presă despre ce e, de fapt, Trump.

Comentatorii au dat-o pe psihologie. Au început să se întrebe deschis dacă nu cumva omul nu suferă de o tulburare de personalitate, propriu-zis. Oare omul ăsta e mai mult decât o gâlmă amorfă de furie și bravură? Oare nu cumva schemele lui specifice de furie și bravură se conformează simptomelor clasice a ceva numit Tulburare narcisică de personalitate?

A urmat un vraf de articole: Psychology Today a dat drumul robinetului. Au urmat The Washington Post, The Atlantic și așa mai departe.

Evident, Donald a fost doar cireașa de pe tort: narcisismul era deja trendy. Peste „psihopați" apusese demult soarele, în perioada Patrick Bateman și Jon Ronson. „Bipolarii" aveau o cotă decentă de piață și-și atinseseră culmea popularității acum vreo zece ani. Dar de anul trecut, psihologizarea lui Trump făcuse coming-out-ul noțiunii de „narcisist", pe post de termen de referință cu care să putem descrie toate mințile cu probleme din jur.

Era o categorie care te punea pe gânduri, oarecum genială – dac-o citeai ca o listă de simptome la rece, termenul putea să însemne aproape orice, într-un set potrivit de circumstanțe. Arată-mi tu un om care să nu fie egocentrist. Arată-mi un om care nu se enervează ușor, care nu folosește tăcerea ostilă ca să-și întrețină niște iluzii decente despre propria contribuție prin valoare la specia umană și o să ți-i arăt eu pe puținii vegani săraci cu duhul pe care-i ai de prieteni.

În epoca rețelelor de socializare, narcisismul era o boală numai bună pentru tonurile cețoase de galben ale unui filtru Nashville. Anders Breivik a fost acuzat că suferă de asta, la fel și Pistorius. Kanye, Tony Blair; chiar și pe Obama și pe Steve Jobs i-a atins narcisismul. În 2016, deja oricine intra-n vorbă cu tine pe Tinder era narcisist. Dacă se despărțea de tine, era clar narcisist, iar dacă ideea lui de relație profundă, cu angajamente, nu corespundea cu a noastră, era narcisist pe pâine. Asta era latura mai roz. Dincolo de ăia plini de sine, mai multor oameni li s-a aprins, pe bune, un beculeț în legătură cu tații lor egoiști, mereu îndepărtați, sau au găsit un cadru social care să le permită să se târască afară dintr-o relație abuzivă. Sau poate pur și simplu au găsit un nivel la care să poată exprima de ce faptul că au fost dintotdeauna atrași de forța persoanelor din jur e, probabil, un Lucru Rău.

Ziua în care m-am dus să-mi aduc omagiile testiculelor cât ciupercuțele ale lui Donald Trump a fost începutul unui documentar pe care l-am realizat în cadrul seriei VICE Chosen Ones, prin care încercam să găsesc originile valului ăstuia de interes în tulburarea narcisică. Am vorbit cu toată lumea, de la diverși guru vânători de narcisiști de YouTube, până la fetele bine machiate care nu se combină decât pe site-ul de bunăciuni BeautifulPeople.com, până la o victimă a sindromului narcisic din viața reală și grupuri de sprijin pentru asta. Am încercat să dau la o parte straturile de cultură populară de pe psihologie și să văd ce rămâne.

Am întâmpinat un singur obstacol, pe bune. Aveam tone de victime, grămezi de experți, dar cel mai greu s-a dovedit a fi să găsesc un narcisist adevărat pe care să-l filmez. Motivul era evident: adevărații narcisiști n-ar recunoaște niciodată ce sunt. Tulburarea narcisică e o încercare la toate nivelurile de a ține întunericul la distanță, de a nu recunoaște niciodată că ai greșit cu ceva, mai cu seamă nu faptul că în loc să fii, practic, minunat, acționezi sub impulsul unei amăgiri pentru care există diagnostic medical. Cu excepția unui singur caz – în care un narcisist deosebit de viclean pare să fi găsit o portiță de scăpare.

Sam Vaknin s-a trezit într-o celulă de închisoare din Israel la 28 de ani și s-a forțat, în virtutea IQ-ului său de 185, să accepte că pierderile pe care le suferise recent, cea a logodnicei și cea a libertății, ar putea să aibă ceva de a face cu diagnosticul de tulburare narcisică pe care-l primise.

În anii care au urmat s-a mutat în Macedonia și și-a scurtcircuitat cu inteligență narcisismul care avea forța unui uragan, transformându-și statutul de muzeu ambulant al tulburării narcisice într-un motiv pentru a deveni celebru. Are propriul amvon pe YouTube, unde susține lecturi pompoase, speciale ca el, pe tema asta. A scris o carte pe care poți s-o pui opritoare la ușă, care se numește Malignant Self Love. Și susține că a inventat o parte din jargonul care se scurge din toți porii surselor online pe tema asta.

În timp ce suna telefonul la Vaknin, m-am întrebat la ce să mă aștept la capătul celălalt. Când s-a făcut legătura, am primit și răspunsul. Conversații de complezență: zero. În schimb, mi s-a propus pe loc să fiu strâns cu ușa.

„Gavin, o să-ți fac o ofertă. Dacă vii în Macedonia să mă intervievezi, o să-ți permit accesul la setul meu complet de contacte din zonă. O să-ți reducă timpul de documentare la 15%. Dacă nu vii, nu putem să facem afaceri."

Am simțit că ne-am găsit omul. Dar tot nu știam dacă ar merita să zburăm până-n Macedonia pentru asta, așa că i-am trimis un mail care să-i ajungă. În mail, i-am spus „șarmantul, popularul și atotștiutorul domn Vaknin" – care, după părerea mea needucată, părea fix genul de compliment nesimțit care i-ar plăcea unui narcisist. Greșit. Pentru că nu voiam să-i ofer ceea ce-mi ceruse, mi-a aruncat un răspuns dur. Post-scriptum-ul păstrează ceva din aroma lui:

„PS: Dacă ești chiar așa sărac lipit de nu-ți permiți un zbor de 30 de dolari + o ședere peste noapte de 30 de dolari, poți să te bazezi pe generozitatea mea de a-ți dona fondurile necesare pentru a te aduce aici."

Când ne-am decis să-l aducem pe el în Marea Britanie, situația a devenit delicată. Acum, fiecare bucățică din călătoria lui părea să necesite un lung șir de email-uri, pentru a putea fi finalizată. Dar ne promisese c-o să merite: „Fără falsă modestie, a face un film despre narcisism fără mine e ca și cum ai face un film despre alegerile din 2016 fără să-l menționezi pe Trump."

Narcisistul deja ne narcisiza, iar cel mai bun indiciu a fost faptul că și-a etichetat multe dintre mail-uri drept „prioritate ridicată" – un mare semn din epoca MS Outlook care l-a dat de gol. În cele din urmă, însă, a venit și ziua: el și soția lui au venit cu cel mai matinal zbor de la Skopje pe străzile Londrei și distracția putea să înceapă.

Lidija, soția lui Vaknin era, după spusele lui, co-dependentă. Niciunul dintre ei, a precizat Vaknin, nu era capabil de iubire adevărată. Dar aveau „un aranjament", din care Vaknin susținea că amândoi beneficiau, din anumite privințe sociale. Cel mai bun argument în favoarea căsătoriei pe care l-am auzit vreodată, în afară de „sunt mai ieftine camerele la hotel".

Tatăl Lidijei fusese narcisist, așa că era obișnuită să fie tratată ca un mijloc, mai degrabă decât un scop în sine și, într-un mod profund Freudian, se hotărâse că-i cam place asta, de fapt. Însă nu făceau sex – Sam a fost destul de clar pe tema asta.

În schimbul nostru de email-uri, Vaknin contribuise, la rândul lui, cu câteva idei despre cum am putea să ilustrăm subiectul de față. M-am însuflețit când am constatat că deprinsese obiceiul lui Donald J. Trump de a se referi la sine însuși la persoana a treia.

„Oamenii mor în fiecare zi. De ce-ar trebui să simt ceva în mod special față de oamenii ăștia?", a fost răspunsul lui valid, dar inuman.

Am început să vorbim despre cum se raporta la moarte în orice context, iar Sam a părut să respingă ideea că toți oamenii sunt intrinsec valoroși. „Dacă un om e capabil să compună o simfonie foarte bună, atunci aș fi trist când moare. Dar majoritatea oamenilor nu sunt capabili de nimic foarte special." A indicat faptul că el ar fi cruțat de această perspectivă zdrobitoare asupra speciei umane, pentru că produsese – producea – opere extraordinare; pentru început, cartea lui despre narcisism.

Probabil că ilustrația mea preferată a acestui principiu despre Marii Oameni ai Istoriei a fost atunci când a explicat cât e el de inteligent: „Am un IQ de 185. Omul mediu are un IQ de 100. Ca atare, sunt mai inteligent decât un om mediu, în aceeași măsură în care omul mediu e mai inteligent decât un cimpanzeu." Sam trăia pe propria Planetă a maimuțelor, iar noi, ceilalți, amărăștenii, eram pe post de garnitură în decorul în care avea să-și conceapă această viziune asupra unei noi conștiințe radicale, să-și împlinească destinul măreț. Și, în ce privește IQ-ul, clar avea numerele necesare s-o dovedească. Mi s-a părut nepoliticos să-l contrazic.

Cât am „ars-o" într-o cârciumă din estul Londrei, am încercat să-mi dau seama dacă-mi place de Sam. Mi-am dat seama că da. Dar apoi, prin felul în care îmi prezenta procesele lui de conștiință, mă făcea să simt că-s nebun să percep vreo urmă de prietenie – că aș putea, la fel de bine, să ajung să-mi placă de un Ou Cadbury cu cremă de ciocolată.

„Nu cred c-aș putea cu adevărat să fiu prietenul cuiva, în sensul în care nu cred că aș putea găsi o corelare emoțională în mine", a zis el. „Dacă m-aș împrieteni cu tine, ar exista întotdeauna întrebarea: ce-mi iese mie la faza asta. Ar fi o variantă contaminată de prietenie. Atât de contaminată, încât mă îndoiesc, sincer, că ar corespunde definiției."

M-am simțit, un pic, ca un om care-ar sta de vorbă cu bufnița care și-a pierdut huhuitul – sau, poate, ca cineva care încerca să-i spună unui depresiv să „se-nveselească", în încercarea mea continuă de a-i explica lui Sam că și el e făcut din carne și oase și că, prin urmare, are capacitatea de a simți și de a ni se alătura în comuniunea sufletească. Apoi el găsea încă o metodă intelectualizată de a-mi spune că pur și simplu n-o are. Că abia dacă e om – e o mască în spatele căreia zvâcnește un reptilian, care nu poate să se descurce decât dacă memorează, dacă învață pe din afară, toate micile gesturi sociale care fac să funcționeze un om. Părea epuizant, herculean, ca și cum ai încerca să conduci o companie din topul Fortune 500 doar de pe o tablă de desenat pentru copii.

În centrul lui, a spus el, se află ceva ce se numește „furie narcisică", un mare cazan de magmă în clocot, senzația că toate sentimentele de dedesubt s-au catalizat în furie, gata-gata să se reverse, dac-ar încerca cineva să-i nege, să-i critice sau să se opună impresiei sale exaltate despre propria persoană. Am încercat să-i testăm furia până la capăt prin câteva jocuri de bar, dar a refuzat să joace biliard. N-am putut nici măcar să-l aducem în preajma unei table de Monopoly. Vaknin părea să fie foarte conștient de ceea ce Sun Țî numise „joacă cu dușmanul pe propriul teren".

Nicăieri nu s-a văzut mai bine lipsa lui de disponibilitate de a se aventura în afara unei zone de confort decât în relația lui cu sexul. Vaknin a recunoscut că stă pe marginea vasului de toaletă și se masturbează, în loc, ca să elimine fluidele în exces din corp. Ne-a explicat că e un „narcisist cerebral". Asta înseamnă că creierul lui e totul pentru el. Corpul i se părea revoltător și de-abia se putea convinge să-l mute de colo-colo. Ca atare, a insistat el, simplul efort de a i-o trage nevesti-sii era dincolo de puterile lui. „În plus, ca să faci sex cu cineva trebuie să faci efortul de a fi intim cu persoana." Cu alte cuvinte, nu se putea coborî la ideea de a și-o trage.

Uneori, însă, a continuat el, schimba – devenea un Narcisist Somatic. Urma o etapă de hiper-sexualitate, în care, pe scurt, futea tot ce mișca, într-o goană nebună după auto-satisfacere. Pentru Narcisiștii Somatici, corpul era sursa supremă de validare, iar cucerirea fără oprire era o răsplată în sine. Dar chiar și explicația asta a părut să fie oferită cu un aer de supra-compensare.

Am căutat orice formă de confirmare de la Lidija. Ea părea enervată, ca și cum n-ar fi fost inclusă în jocul ăsta de putere a lui Vaknin. Ăsta era punctul în care auto-diagnosticarea și auto-mitologizarea lui Vaknin rămânea fără aportul ei. A susținut că, la vârsta ei, sexul pur și simplu n-o mai interesa, dar ar fi fost greu să nu observi disconfortul pe care i l-a provocat răspunsul.

Cu toate astea, în ciuda acestui interludiu grețos, au plecat braț la braț să se plimbe pe Old Street. Mai târziu, Vaknin a spus că urma să-și petreacă seara citind The Economist la hotel și nu pot decât să presupun că nu vorbea codat.

Fusese o zi epuizantă pentru toată lumea. Ceva din ziua petrecută pe urmele lui Vaknin ne lăsase fără vlagă, atât pe mine, cât și pe Lauren, producătoarea mea. Ce să fi fost? Nu era o singură chestie. Nu fusese nici mârlan, nici volatil. Fusese pur și simplu consecvent și infinit obositor. Era senzația că ne terminase spiritul lui de neoprit, năucitor, de a juca în joc în toate direcțiile. Dădea mici turniruri intelectuale. „Încerc doar să găsesc limitele vocabularului tău", zicea, după ce tocmai aruncase încă un cuvânt de cincizeci de cenți în interviu. M-a acuzat că sunt pasiv-agresiv. „Tu, cu micile tale tertipuri." Făcea constant glumițe, dar indiferent cât erau de rapide, niciuna dintre ele nu păreau să lase loc ideii că poate-ar avea umor. Ca să fii cu adevărat amuzant trebuie să fii vulnerabil, am presupus eu. Iar așa ceva n-avea.

În ciuda tuturor chestiilor ăstora și în ciuda avertismentelor lui Sam, că narcisiștii sunt „periculoși – ca din filme horror", n-am putut să mă abțin din a simți mai multă compasiune, nu mai puțină. Mai devreme, Vaknin își povestise un pic mai pe larg copilăria. „A fost un chin. Mama… efectiv a încercat să mă elimine." Mama lui, crede el, era și ea narcisistă. L-a tratat extrem de abuziv. „Mă bătea acasă. Dar, în același timp, eram un copil minune, care a făcut facultatea la 11 ani, deci, la momentul respectiv, devenisem un fel de vedetă în Israel." Disonanța asta de zi cu zi se cristalizase într-un schelet exterior impenetrabil de narcisism.

Sam suferise. De-asta ea un bou. Un caz extrem, da, dar unul care surprindea esența procesului prin care ajungi narcisist. Foarte simplist spus, e o patologie a socializării, nu e înnăscută. E o copilărie în care ești iubit fie în exces, fie prea puțin – ambele te duc în același loc. Fie ești sufocat de prea mult roz de la cât ești de special, până când ajungi să refuzi, cu cea mai mare seriozitate, verdictul lumii exterioare că ești om ca toți ceilalți. Fie ești tot timpul tratat ca un instrument – iubit doar condiționat; un copil care învață că, dacă vrea să fie iubit, trebuie să mențină o fațadă de sticlă de ceva: „succes", „normalitate", „frumusețe". De multe ori, asta înseamnă că o familie care, la exterior, poate să pară destul de „iubitoare", dar care nu te „acceptă", poate să producă narcisiști.

În timp ce ascultam povestea lui Sam am început să mă gândesc că poate valul actual de interes față de narcisism ar putea oferi o nouă cheie de a ajunge la o înțelegere mai empatică, mai completă, a motivelor pentru care adulții ajung să întoarcă asupra copiilor lor aceleași nenorociri de care au avut și ei parte.

Asta a fost o parte pozitivă a narcisismului. Cealaltă era doar Donald J. Trump, un om cu resurse enorme și energie de nestăvilit, care nu doar c-o să Facă America Măreață Din Nou, dar o să și strivească toate celelalte state naționale într-o mare ciorbă de căcat, iar apoi o să șteargă definiția sindromului narcisic din Manualul de Diagnostic și Statistică Psihiatrică, pentru a adăuga, în schimb, tulburarea inversă, care-l separă de 99% din populație: Sindromul Nu Ești Trump.

Am învățat să iubesc mai mult narcisiștii. Așa cum valorile societății occidentale începuseră să se amestece cu ale lor, la fel se-ntâmplase și cu publicul american. Păcat, totuși, că narcisiștii n-o să poată niciodată să ne iubească pe noi.

Traducere: Ioana Pelehatăi

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre narcisism:
Selfie-urile te fac să te crezi mai sexy decât ești în realitate
Unde #Artselfie nu e, nici artă nu e
Dr. James Fallon face psihopatia să pară distractivă