Educatie

Toți profesorii care mi-au făcut viața mizerabilă și încă există în școala românească

20 de ani mai târziu tipologiile astea sunt tot la catedră.
03 Iulie 2020, 9:30am
profesori in romania, invatamant, capacitate, premiul intai
Prin clasa a treia, încă la Botoșani. Fotografii din arhiva personală a autorului

Abandon școlar. Analfabeți funcțional. Rezultate dezastruoase la testele PISA. Cea mai mică rata de promovare din ultimii șase ani la Bacalaureat. 27 de miniștri ai Educației în ultimii 30 de ani. Elevii fac binging, nu lectură. Bine, bine, dar ce fac profesorii? O incursiune în anii 90 ai sistemului educațional românesc.

Doamna Tudose știe să te așeze în bancă în funcție de ce sunt părinții tăi

Doamna Tudose Iustina a fost prima doamnă din viața mea. Avea niște rochii înflorate, nepoateeee, zici că erau capoate! Formase deja sute de cetățeni model și își fredona cântecul de lebădă bătrână la o generală din Botoșani.

Am fost așadar parte din ultima ei generație. Am urcat la bord când corabia se urnea greoi din port, iar voiajul estimat de patru ani cu doamna T. când la prova, când la pupa, mă gândesc că a fost totuși greu pentru sufletul ei. Sfârșitul profesional îi era aproape, iar pensia într-un oraș mizer al României anilor 90 nu putea să însemne decât hău și jale.

O văd acum ca printr-un hublou: e cumva înaltă și deșirată, cu niște ochelari cu rame groase, tunsă scurt-ish, o Păpușă Arădeanca bătrână, mediu ridată și severă. Catedra e altar de flori pentru Zeul-Cadru (didactic). Părinții sunt în spate. Fiecare ar cam vrea ca odrasla lui să răspundă la întrebări, să vadă doamna Iustina din capul locului cine e deștept și bun și cine e pleavă.

- „Copiii, e toamnă și pleacă păsările călătoare. Vă pare rău?”
- „Daaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!”
- „Nuuuuuuuu!”, zbier.

Îmi pune mâna pe cap. Să mor dacă nu mă strânge de păr. Așa simt. Au, mă doare. Dar mi-e frică să-i zic.

- „De ce?” mă întreabă.
- „Că se duc la mai bine.”

Zâmbește. Se uită la ai mei. Ei mândri nevoie mare. Și atunci rostește: „Trebuie să-l tundeți”.

A doua zi, când s-a dus festivismul și portul s-a pierdut în zare, ne întreabă pe fiecare ce-i cu viața noastră. De fapt, ce fac părinții.

Tata, medic. Bun, să aducă la dulăpiorul medical pansament și rivanol.

Mama, contabilă. Bun. Voi doi în prima bancă.

Tata, inginer. Mama, casnică. Banca unu centru.

Augustin e un băiat bondoc care cască mereu.

Corina A. Tata, prof la liceu. Banca unu de la geam.

- „D.B., ce sunt părinții tăi?”
- „Tata, patron.”

În clasă se lasă o liniște solemnă. Ne-a dat fatala, suntem muți în fața unui copil de patron în Anul Domnului 1993. Augustin belește ochii. Corina A. și-i pune pe D. B. Doamna începe să facă mutările ce se impun, iar D.B. pășește mândru, cu ghiozdanul lui de nou și de căcat, către locul care i se cuvine: prima bancă, lângă Corina A.. Eu mă gândesc numai la câte eugenii poate mânca D.B. și cât suc gratis are pe-acasă. Aveam să-l disprețuiesc și să-l invidiez profund toată școala.

În anii în care m-a păstorit, doamna m-a scos în față doar pe la Inspecții. Le regiza atât de bine, de nu se prindea inspectorul că am exersat toată săptămâna. Oare?

În rest, mi-am petrecut existența la Școala Generală nr. 4 prin banca a treia și prin cartierul Grivița, spre capăt. Părinții mei erau intelectuali, așa că Augustin, săracul, a tras lozul cel mic și, deși era bondoc, a cam moțăit pe ultimul rând, în ceafa mea.

De la doamna mi-a rămas în cap un singur lucru: Muncă, muncă și iar muncă. Și uite ce bine am ajuns, săru'mâna.

A venit vacanța cu trenul din Franța și hop, când să mă pregătesc de a patra, mă trezesc că ne mutăm la București.

Doamna Tudose mi-a pus pentru ultima dată coronița pe cap

Doamna Lorelei și de ce elevul nou venit n-are voie la Premiul I

S-a nimerit ca a doua mea doamnă să fie la 180 de grade. Suntem nu ultima, ci prima ei generație. Lorelei e tânără, o văd mult mai clar. E slabă și tunsă cu stil și șuvițe. N-are capot ros de molii. Alt vibe. La generala din Titan, Lorelei îl ceartă pe băiatul care mi-a dat un pumn în ochi în prima zi de școală, pentru că aparent sunt un moldovean împuțit și vorbesc cu accent. Vânăt, pulsez pentru doamna Lorelei. Uite cum mă îndrăgostesc.

Per total, maică-mea e mulțumită de tranziția mea. Așteptările sunt mari. Tranziția mare a României o sperie.

Trec însă lunile și încep să mă simt ca un intrus. Marea realizare e Olimpiada pe sector la română, care îmi aduce o senzațională prezență în ziarul de sector. Doamna Lorelei obosește repede cu 30 și ceva de elevi pe cap. Stau tot în spate, dar nu-mi pasă. Ne tot pune să scriem din carte, în liniște. Fine by me.

Uite-ne acum pe toți, cum repetăm pentru Marea Serbare. Am o poezie periferică. E cald rău, iar clasa fierbe la foc mic. Doamna face mediile.

- „Olaru!”

Lorelei, nu-mi frânge inima, pls. Mi-o frânge, e clar de la prima întrebare. Mă ascultă și îmi dă o notă mică. Nici nu mai știu materia la care mi-a dat-o la temelie cu șapte. Greu drumul spre casă. Plâng în reprize. Mi-a bușit media și iau Premiul Doi. Ce or să creadă ai mei? Ce-o să pățesc? De ce m-a ascultat doar pe mine?

Mă simt tare singur. Acasă, ai mei aproape că râd când văd cât și cum mă consum.

- „Te-a ascultat că nu a vrut să iei premiul I”.
- „De ce?”
- „Pentru că ești nou și le luai fața elevilor ei.”

Nu înțeleg luatul fețelor. Nu înțeleg cum aș putea să-i spun bunică-mii de la Vatra Dornei că nu-i aduc coronița. Și n-am de unde să știu, acum, când termin a patra, că n-am să mai iau vreodată coroniță, pentru că pur și simplu urăsc școala.

Clasa a V-a A: Elitele din circumscripție. Doamna Dirigintă de Biologie urăște sexul

După câteva săptămâni devine clar că e totuși ceva serios în neregulă cu mine. Rămân mai afectat decât e cazul, nu reușesc să-mi scot din cap că n-am luat premiul întâi. Pe maică-mea o sună o profesoară de franceză care mă place. Îi spune că toți copiii buni sunt la A. Că acolo se face carte, ba chiar și intensiv franceză. Ca la fiecare generală de cartier, elitele se strâng la A. Restul să se descurce la celelalte clase, după posibilitățile financiare ale părinților și cheful profesorilor. Intrarea la clasă se face pe bază de examen la franca.

Așa că aproape toată vara conjug Être și Avoir. Taică-miu mă ascultă sever. Sanki știe franceză. „J'AI”, zic. Și aștept aprobarea. El înțelege „JE”. Și așteaptă continuarea. Ne uităm doi proști unul la altul și se enervează.

- „Ești dobitoc? N-ai învățat nimic, măgarule.”
- „JaiTuasIla”, spun pe nerăsuflate.
- „Il a?” Mă îngână. „Și elle ce pizda mă-sii are??”
- „Aaaa, Elle a și ea.”

Miracolul se înfăptuiește și intru la A, cu furculition pe limbă. Sunt pus în gardă că nivelul e sus de tot, că vin vremuri grele. Muncă, muncă și iar muncă, nu-i așa?

Uite a cincea cum vine. Uite-mă iar, cu noii colegi: Apos, Vero, Titus cel scăpat de-acasă, Andrei, Luana, Cosmin Grasu, Păvă și ceilalți. Avem și manuale noi, alternative. Verzi și lucioase, să mănânci de pe ele. La Română ghid în carte e Bob Ică, o fasole caterincoasă. Pozele sunt mari și frumoase, îmi plake mult cartea.

Întâlnirea cu Doamna Dirigintă e inodoră, incoloră, insipidă. Exact ca ea. E profă de biologie, cu un neg maro pe față. Va urma multă fotosinteză și pistil, inclusiv la orele de dirigenție. Rețin de atunci fotosinteza, așa că am cultură generală, nu ca haimanalele de azi care n-au citit biblioteci. Țin minte și că mai târziu, printr-a opta, diriga de bio i-a confiscat oracolul unei colege, unde cineva scrisese PULA și SEX la toate întrebările. I-a dat tot ei cu oracolul în cap, ditamai fucking caietul studențesc, că cică are capul gol.

„Auzi, fată, cum sună a gol, auzi???”

P.S.: Fata cu capul gol e ok. E însoțitoare de bord la o companie mare. Poate că în timpul liber ascultă Sex Pula Pistol, o trupă din viitor.

Gimnaziul: Amza Pelea își aruncă mâna de plastic după elevi. Profu’ de Atelier ne bate direct

Clasa a 5-a A, așadar, 1997. Cel mai curios sunt de lucrul manual. Așa că fac greșeala fatală să mă așez în atelierul școlii în prima bancă de la perete. Na, că am prins și prima bancă.

Domnu Neacșu apare bălăngănit la oră. Nu e singur: îl urmează la fiecare pas un damf puternic de votcă, incomplet mascat de ceapa pe care tocmai a mușcat-o. Are propriul lui Bob Ică. E beat și cu chef de șlefuit minți și mâini tinere.

Bolborosește ceva de bomfaier, de nivelă și șurubelnițe în cruce și mă scoate să reiau ce a zis, adică să le prezint colegilor Trusa Lăcătușului.

„Echer”, zic mândru. E și un echer pe-acolo. Mai departe nu știu.

Mă lovește cu o castană atât de tare, că-mi dau lacrimile instant. Nu mai respir o oră. Când se termină ora, ne pune în șir indian. Dau să mă extrag naibii de acolo, când îmi pune mâna pe umăr și mă întreabă sadic as fuck:

- „Bă, băiete, cum mă cheamă?”
- „Neacșiu?”

A doua castană e scoasă direct din focul iadului. Îmi arde părul, Harry Potter în mizerie! Pe domnul Neacșu de la care mi-am furat-o nu l-am uitat de atunci și nici n-am să-l uit. În școala românească, unele atingeri sunt rupte din rai, iar copilul mai trebuie scăpat prin praf, dacă vrea să fie om.

O mână după ceafă aruncă după noi, la propriu, și Amza Pelea. Domnul Pelea e prof de geografie și are o mână de plastic și părul lung și un sacou. Vișiniu. Și-a schimbat prenumele în Amza, o mega-excentricitate pentru niște vremuri în care ne temem că anul 2000 va aduce sfârșitul lumii. Nu ne predă nouă la clasă, acolo îl avem pe altul, care propune excursii după excursii și face șmenuri cu banii. Bleah, maică-mea e disperată: „Lasă, te duci în următoarea excursie.”

Amza Pelea patrulează pe holuri și când alergăm ca niște găini decapitate face magia cu brațul. Supererou eșuat în sistemul românesc de educație, tocat de niște animale prea energice. Îi mâncăm nervii și visul actoricesc ca bestiile de la Pac Man.

Franca băgăm la greu, dar tot ne facem timp să-i cântăm Gabrielei „La Mulți Ani”. Doamna Moraru o întreabă dacă bobo are lichior. N-are, e cu vișine, i se răspunde. Când mușcă din bobo, tot lichiorul i se scurge pe bluza îngălbenită, fostă albă, dar pe care nici clorul n-o mai scoate din ponoseală.

Din nou, Gabi și-o fură. Mai mult verbal, dar efectul e același: fata plânge de rupe, de ziua ei. În apărarea doamnei Moraru, toată franceza pe care a băgat-o în mine m-a ajutat să devin băiat de băiat, la liceu. Deja eram cu mult peste media clasei, să vă dea Jacques Brel sănătate și Patricia Kass virtute!

Singura dată când am stat și eu în prima bancă

Domnul Toma te vrea la Viteazul pentru palmares. Pe prostul clasei din ultima banca sistemul îl vrea repetent

La Matematică îl am pe domnul Toma. Încep grozav, cu un zece. Apoi nouă, opt. Bă, ești nebun? Pierd șirul, deja nu mai înțeleg mare lucru. Domnul T. are un tic: pare că își înghite mucii. Zice că e de la vorbit, deformație profesională. Domnul T. are și o obsesie: să mergem la Mihai Viteazul. Orice elev care ajunge acolo, la liceu, îi face lui palmaresul.

După vreo două trimestre rămân blocat în șapte-opt (ți-am spus că n-am să mai pun vreo coroniță pe cap). După vreo două trimestre profesorul de matematică lucrează doar cu primele bănci: la ora lui acolo stau copiii cu potențial de Mihai Viteazul. Noi, restul lucrăm fracții banale. FMM, prima bancă!

Trec anii și orice pădure are uscături, că așa e școala românească: un clișeu ordinar. Miere I. ocupă autoritar locul de râia clasei. Ne enervează pe toți, ne trage în jos, ce naiba, bă, Miere!

Iar suntem la dirigenție, dar facem bio: diriga întreabă dacă știe cineva de ce o balenă nu poate înghiți un vapor. Liniște. Miere își agită mâinile, din spatele clasei, că acolo stau bestiile, camuflate în beznă, ca în Stranger Things. Miere își asumă un răspuns.

Diriginta înțelege repede că nu-l poate ignora, așa că o dă la întors, că poate-poate:

- „Vedeți, copii?! Se poate. Ia zi, Ionuț, dragule. De ce nu poate o balenă să înghită un vapor?! - „Că are beregățile umflate.”

Ce-a zis mă, Miere?! Băăăăă, ej’ nebun?! Vaaai, Ionuț, ce prost ești! Râdem de Miere și cu curu’. Unii arată cu degetul spre el. Alții râd cu toată gura. Au pufuleți între dinți. Că pufuleț pe față are doar Miere, situație anatomică ce-l va încurca peste un an, când M.I. se va prezenta noilor colegi, cărora le va spune că repetă clasa. Profesorii n-au timp de prostul din ultima bancă. Condamnare pe viață de la 13 ani. Are noroc că nu-l dau afară din școală cum se întâmplă azi în unele gimnazii de elită. O segregare necesară, spun școlile, dacă vrei să-ți păstrezi prestigiul.

Capacitate fără meditații nu se poate. Măcar o iau și scap deocamdată

Se apropie Capacitatea. Gen Evaluarea Națională. Ca azi, doar că se chema altfel. Sunt deja a opta și pare că matematica se pișă pe viitorul meu. Se activează celula de criză. Prin recomandări, mă trezesc în casă cu un moș care să mă mediteze. Domnul Chiotan. Cere mult, dar face toți banii, o asigură taică-miu pe maică-mea. A fost nu știu ce mare inginer. Dar mai important de atât: o meditează pe fata unui afacerist șmecher, așa că nu putem da greș. Noi, ca familie? Sau cum? În clasa mea, A-ul de elită, toți elevii fac meditații. Fiecare la ce-l doare.

În fiecare marți seara, domnul Chiotan așteaptă tratație la noi acasă: fursecuri, suc, atenții din astea. Îi cad firimituri din gură și îmi vine să-i smulg tot părul din urechi și nas. Vreau să cer și eu, dar știu că nu e politicos. Într-o zi rămâne ceva în farfurie. Mănânc repede-repede, să nu mă prindă nimeni. Ai mei îl alintă Bufnița, după ce pleacă din casă. De fapt, ne e ciudă, dar n-o zice nimeni: mereu ne lasă mai săraci și fără rulada aia ieftină cu vanilie.

Ca adult plătitor de taxe, am cumpărat de multe ori câte o ruladă și am mâncat-o pe toată, direct din ambalaj. Ca absolvent de gimnaziu, viitor adult plătitor de taxe, am luat 6,80 la matematică. M-au scos româna și istoria - care m-au dus totuși la un Colegiu Național din Dorobanți.

În cei opt ani de școală generală, fotoliul Ministerului Educației a fost ocupat, pe rând, de patru miniștri, fiecare cu reforma lui. Liceul aveam să-l încep sub cârma Ecaterinei Andronescu, groparul sistemului de învățământ.

Editor: Iulia Roșu