psihologie

Mi-e din ce în ce mai teamă să n-ajung ca tata

Omul nostru îi răspunde unui cititor îngrijorat.
24.9.20
parinti, tata, sursa cheliei
Foto: VICE  

Salut. Oare mă transform în tatăl meu? N-am avut o relație bună în copilărie și adolescență și, acum, cu cât îmbătrânesc, văd că mă asemăn tot mai mult cu el, moștenesc tot felul de lucruri care nu-mi plac. Simt că sunt pe aceeași traiectorie spre nicăieri. Până și fața mea seamănă tot mai mult cu a lui.

Când eram tânăr, viața părea plină de speranțe și promisiuni. Dar acum am aproape treizeci de ani și nu pot scăpa de ideea că destinul meu va fi ca al lui. Am citit de mai multe ori chestia asta, că oricum ajungem ca părinții noștri, nu avem scăpare. Oare o să mă transform în tatăl meu? Și o să chelesc ca el?

Publicitate

Salut! Mulțumesc că mi-ai scris. E o îngrijorare importantă, pe care o simt mulți tineri. Aruncăm prea des expresia „nu-ți poți alege familia”, de obicei ca reacție la unchiul sau vărul de căcat al cuiva. Dar când vine vorba de familia foarte apropiată, e important să acceptăm că uneori nu suntem binecuvântați cu relații fericite sau măcar non-toxice. Ne simțim triști când ne uităm la oamenii care ne-au crescut, cu gândul că n-am vrea deloc să ajungem ca ei.

Deși problema ta e că te temi să nu te transformi în tatăl tău, eu cred că principala ta teamă e eșecul. La urma urmei, asta e destinația: o să ajungi nicăieri, ca tatăl tău, sau pe propriul tău drum? Faptul că îți scade optimismul odată ce îmbătrânești e normal: ai mai puțin timp, presiunea crește, ușile lumii se închid. Dar, sincer vorbind, viața merge doar înainte. Faptul că mi-ai scris arată că vrei să faci ceva în privința asta – e mare lucru că ți-ai depășit anxietățile legate de drumul tău în viață și ai reușit să-i scrii cuiva despre asta. Deci aș zice că ai motive să fii optimist.

Douăzeci și ceva de ani nu e așa de mult. Samuel L. Jackson a devenit cunoscut ca actor abia la 41 de ani; Harry Bernstein a devenit faimos pentru memoriile pe care le-a publicat la 96 de ani; Stan Lee a scris prima bandă desenată la 39 de ani; Ian Wright avea 27 de ani când a semnat cu Arsenal (asta înseamnă bătrân în lumea fotbalului). Toți aceștia sunt bărbați care au avut succes mai târziu în viață. Ți i-am enumerat pentru că e important să încerci să găsești și alte modele masculine în viață pe lângă tatăl tău.

Destin Gerek, fondatorul companiei de coaching pentru bărbați The Evolved Masculine, zice așa: „Cu cât îl consideri mai mult pe tatăl tău un principal model în viață, cu atât ai șanse mai mari să îi calci pe urme, chiar și inconștient. Dacă mai ai un altul sau mai multe modele, fie că acestea sunt interesate sau nu de tine, vei reuși să te fixezi pe ce vrei să devii și nu vei ajunge ca tatăl tău.”

Publicitate

Dacă am nevoie de inspirație, de obicei caut numele unei persoane pe care o admir pe YouTube sau o platformă de podcasturi și ascult interviuri cu ea. Și grupurile de meeting pentru bărbați sunt o idee bună, pentru că îți oferă un mediu populat de tipi pasionați de ideea de dezvoltare și evoluție. Sunt sigur că vei găsi prieteni și idei bune în astfel de cercuri.

Destinul nu e scris în piatră și nici în genetică. Totuși, felul în care am fost crescuți are un efect puternic asupra comportamentului nostru. Suntem influențați de părinții noștri sau persoanele care ne-au crescut. Fie preluăm inconștient trăsături de caracter, fie ne revoltăm împotriva lor – ambele reacții sunt provocate de același stimul.

Gerek spune așa: „Îți e frică, deci te concentrezi pe ce nu îți dorești. E important să identifici ce vrei. Faptul că te gândești la asta conștient înseamnă că ai abilitatea să faci ceva în privința asta.”

Cât despre chelie, îmi pare rău să te informez că asta chiar ține de genetică. Aici, cel mai important personaj din schemă e bunicul tău din partea mamei, pentru că, în mod ciudat, gena cheliei se găsește de obicei în cromozomul X. Primești acest cromozom de la mama ta, iar unul dintre cromozomii ei X e de la tatăl ei. Deci dacă el și-a pierdut părul, sunt cincizeci la sută șanse ca mama ta să-ți fi transmis problema asta. Nu toate genele legate de pierderea părului țin de cromozomul X, iar genetica nu are neapărat legătură cu asta.

Încă nu se știe cum funcționează faza cu chelia, dar s-ar putea ca, la un moment dat, să trebuiască să accepți asta. Cam jumătate dintre bărbați trec prin asta, în diverse nivele, și mulți găsesc o soluție care să-i mulțumească. 

Sper ca mesajul meu să te ajute. Mulțumesc pentru discuție.

Publicitate

Salut! De ce le place bărbaților atât de mult să stea în mașini? Îi văd mereu parcați, cu luminile aprinse, pe scaunul din față. Uneori sunt singuri, ascultă muzică sau stau în liniște. De obicei mă gândesc că or fi dealeri de ceva, dar nu e neapărat cazul. Sunt bărbați de toate felurile, de la tineri la tătici de vârstă mijlocie. Se poate spune că mașina e un fel de vizuină a lor pe roți?

E o generalizare, dar nu pot spune că n-am observat și eu asta.

Când te gândești la băieți singuri în mașini, ai în minte tipii ăia obsedați să-și tuneze mașina și să participe la curse. Dr. Karen Lumsden e socioloagă și analizează fix genul ăsta de băieți. În cercetările ei, a scris că, „pentru tinerii care nu reușesc să-și găsească un job bun sau au joburi proaste, mașina e o modalitate prin care își pot afișa masculinitatea.”

În acest sens, e o chestie de teritoriu – stai într-un spațiu care e doar al tău. Dacă locuiești cu părinții (cum e cazul multor tineri) și ai nevoie să evadezi din casă, te poți duce cu mașina pe un câmp, fumezi, asculți muzică și stai cu tine. La unii băieți, cred că accentul e pe mândria și bucuria de a deține ceva – vizuina de care ziceai. De aceea și le și tunează.

Cât despre bărbații care nu-și petrec nopțile căutând anunțuri despre un Nissan Skyline ieftin și cauciucuri pentru drifturi, sociologul James Pattison spune: „Are legătură cu granița tot mai blurată dintre sfera privată și sfera publică.”

Ideea e că, în societatea modernă (mai ales în timpul pandemiei), sfera publică (munca și activitatea socială) a fost împinsă în sfera privată (casa noastră). „Suntem mereu conectați la sfera publică, fie prin sms-uri, e-mail-uri sau rețele sociale”, a adăugat Pattison.

Practic, mașina le oferă un spațiu al lor, dar de data asta nu are legătură cu deținerea unui obiect, ci cu evitarea intruziunii. Ce zici, are sens?

Mersi pentru discuție.