Am fost la concertul de 20 de ani 3 SUD EST ca să retrăiesc anii ‘90 așa cum n-au fost niciodată

E o seară minunată de sfârșit de februarie în orașul meu născător de trupe grele ale muzicii autohtone - Pheonix, Cristi din Banat, Genius - iar eu sunt, ca de obicei, în întârziere.

Nici nu contează, sunt copleșit de emoții. În seara asta, în Timișoara, sărbătorim aniversarea celei mai tari formații dance postdecembriste: 3rei Sud-Est. (Aproape c-am uitat cum se scrie numele trupei.) Flăcăii de la malul mării, care au rupt inimile și coardele vocale generației care-a crescut în anii 90,  s-au reunit oficial în 2014, când single-ul „Emoții" a reaprins flacăra în sufletele tuturor nostalgicilor dance-pop. Băieții au înființat trupa în 1997, dar și-au separat drumurile în 2008.

În seara asta, însă, aveam să asist la o aniversare de 20 de ani. Sau de trei ani de la resurecție. Cum preferi.

În drum spre discotecă, îi zic așa, cu un parfum nouăzecist, chiar mă gândeam cum toată treaba asta o să fie o prăjeală nostalgică pe care toată lumea o să strige heeeey-hăăăău și o să-i văd pe băieții din cartier cu casetofoanele cu luminițe din care bubuiau rap-urile lui Vio și pe toate gagicile care sufereau la unison cu cei trei crai de la Constanța.

În fine, ies din filmul meu disco pe la un unșpe și ceva, când ajung la clubul din Complexul studențesc - altă nostalgie care aproape că mă bagă în pământ: înainte, locul ăsta se numea Porky's și găzduia cele mai crunte beții studențești. Acum se cheamă Vibe.

Termin țigara și intru să văd care-i atmosfera. E cam goluț. Se aude un vocal deep house bălăngănos care răsună, de obicei, în cluburile din Centrul vechi bucureștean, alea de care fugi vara. Toată lumea stă jos și se trage în selfie-uri. Mă simt ca la un bal nereușit de studenți la ID. Lumea continuă însă să vină, așa că nu-mi pierd toate speranțele. Chiar și-așa, mi-am făcut iluzii deșarte, acum o înțeleg pe Irina Remesh. Când ies la țigară, tipu' de la garderobă îmi spune că băieții ajung pe la doișpe-unu. Nu știu cum să fac ca să-mi prelungesc răbdarea și să trec peste acordurile de melodramatico-house.

Reintru și MC-ul anunță cel mai tare concert. Până atunci e bum-bum-bâtz-bâtz, calea-sigură-spre-sinucidere-fonică. Mă duc pe ringul plin de mese ca să observ un pic singurele două dansatoare, de lângă pupitrul de DJ, și mă uit la oamenii care se uită, la rândul lor, nedumeriți unii la alții. Se dă drumul un pic și la mașinile de fum, dar nu-mi dau seama exact de ce. Când ies de la baie, mă bag în seamă cu un tip îmbrăcat (mai) în rocker. Îl întreb dacă a venit aici de dragul vremurilor apuse. Îmi zice că a venit aici că-l chinuiesc amintirile.

Doar că amintirile astea nu prea mai veneau.

Mă duc la un băiat cu ecuson care-mi pare din staff și-l întreb dacă mai vin invitații: „Pe la doișpe jumate-unu, așa". Mă liniștesc.

Afară, la o altă țigară, mă bag în seamă cu un grup de tineri: un băiat îmbrăcat în hip-hopăr, o tipă blondă și unu' în cămașă. Băiatul cu jersey alb îmi mărturisește că îi asculta pe invitații speciali ai serii încă de prin 2000, de când avea cinci ani, și că-i pare rău că nu i-a prins cu celelalte două ocazii, „când au rupt în Centru. Aici e locu' mic, se plătește bilet, nu-i chiar cum trebuie". Tipa blondă, cea mai mare din grup, zice că 3SE erau tari la vremea lor, „un fel de variantă mai senti la BUG Mafia". Mai râdem un pic și intrăm înapoi în club.

Bubuie niște electro house, s-a făcut târziu, oamenii sunt obligați să intre în film. Am certitudinea că, dacă nu s-ar vinde alcool în localul ăsta, se trăgeau demult obloanele.

Un tip își ridică sticla de bere în aer și se balansează pe-un pasaj-remix de la „Californication", în anticiparea distracției care va să vie, pe culoarul dintre zona colțarelor și cea reprezentată de ringul de dans. Printre lumini și ceva siluete dansatoare, observ că oamenii care-au venit aici fac parte din toate categoriile de vârstă. Sub 60, însă. Se anunță intrarea pe scenă a „celei mai longevive și iubite trupe din România". În zece minute.

Nerăbdarea atinge cote fabuloase. Lumea tropăie de fericire.

Pe fundal, digeiu' cu laptopu' bagă „TNT" de la AC/DC, așa că grupul se dinamitează în față. Urmează - scuzabil, dar neinspirat - „I Gotta Feeling" de la Black Eyed Peas. Neinspirat pentru mine, care încă mai tânjeam după o piesă de heavy rotation din playlistul Atomic.

N-a fost să fie. Mă bag cât mai în fața scenei, pentru a capta cât mai holistic întregul spectacol.

Începe piesa „Liberi". Telefoanele filmează, mâinile flutură-n aer. E-o frenezie totală. Numai eu mă simt cumva pe din afară, că-i una dintre piesele lor noi. Aștept să mi-o dea cu nostalgie.

Nu știu să fac sing-along, așa că mă bâțâi și încerc să iau la pachet un pic din magia momentului.
Două treimi din public e format din fete. O bună parte din ele filmează sau fac live pe Facebook. Sunt însă și tipi pe ring, dar niciunul nu se încadrează în estetica nouăzecistă, nici la veșminte, nici la freze. Păcat. Cu ocazia asta mi se spulberă și ultima speranță de a reîntâlni copilăria aia tâmpă a vremurilor când orice se putea întâmpla.

Nu cred că suntem mai mult de două-trei sute de martori la acest eveniment deosebit.

Vio e gagiu, Laurențiu e artistul serios, iar Mihai e chill.

După salutările introductive, urmează „Ai plecat". Nu ai cum să te controlezi pe melodia asta, așa că - oricât de penibil ți s-ar părea - începi să fredonezi instinctiv: „și multe nopți am plââââns". E primul hit (recunoscut) din repertoriu și totodată piesa care dă drumul cu adevărat la zefchiu. Dup-aia, mâinile fac valuri pe clasicul „Când soarele răsare". Toată lumea e la mare și se trezește cu jumătatea în gând, iar corazonu' se sparge în stațiunile alea în care trupele românești au făcut poala de bani.

Sincer să fiu, apreciez că-i fără playback, deși lucrul ăsta ar fi trebuit să se întâmple de la începutul începuturilor muzicii românești de masă. Bine, pe vremea lui playback ăsta, singura surpriză era să sară discu' sau să moară mp3-ul, cum s-a întâmplat de-atâtea ori de-a lungul istoriei. Tot prin playback s-ar fi evitat momentul ăsta, ușor penibil: între piese, microfonul este dat unei tipe din public, pe care formația o ia la rost că-i prea serioasă. Aia nu înțelege prea bine: „Ce piesă vreau?". Au invadat-o emoțiile pe tânăra fană. După „Iubire", publicu-și pierde iar mințile pe „Te plac așa cum ești". O mai ții minte, e piesa aia pop-rap-disco-toată-lumea-strigă-heeei-hoooo, aia care mi-a dat falsa impresie că voi fi în paradisul anilor 90 în seara asta. Ăla care, de fapt, nici nu a existat, dar așa credem noi acum.

Știu că știi versurile, e ok:

Mă duc mai pe mijloc înainte să înceapă „Cine ești", de pe ultimul album, cică. Băieții din public sunt la fel de entuziasmați ca fetele, și e ok, pentru că treisudeștii sunt chiar relaxați: își aruncă săgeți între piese, fac mișto față de poziționarea bandului pe scenă, se simt bine și transmit asta și publicului. Avem parte și de-un moment rock.

Apoi intră „Cu capu-n nori". Prietenul meu hip-hopăr dă din cap, flancat de-un grăsuț în galbenul naționalei braziliene de fotbal. Ah, în sfârșit, ceva de pe vremea mea! Flashbackuri cu tricouri galbene și puturoase cu Ronaldo, fotbal, muzică la TV sau radio, mozoale scârboase din uscătoriile blocurilor, călătoriile feroviare de șaișpe ore până la Năvodari și toate celelalte clișee de dor de cotitură a mileniului mă troznesc într-un sfert de clipită, de zici că tocmai a băgat Croația golul egalizator împotriva Franței, la Modialul din '98. Dar „anii au trecut", țin să-mi amintească moșnegii ăștia, așa că mă dezbracă rapid de orice nostalgie. Rămân, cum se zice, în sufletul gol. Microfonul este oferit din nou publicului.

Mi-a dat cu ceva în cap. Sunt un boșorog.

Așa că formația o dă pe dragostea lu' Ozone și cei 20 de ani a lu' Voltaj, ca să mai taie din penibilul momentului.

Pe piesa cu „Atunci când îți va fi mai greu" publicul se dezlănțuie, fotografii caută instantaneul ideal, iar animatorul-acrobat cu sticla-n aer, de la intrarea către colțare, își cere scuze de la domnișoara pe care tocmai o stropise cu bere. A, e și ziua lu' Lae, patronu' localului, așa că intră numa' bine și clasicul „De ziua ta".

Între altele, mai vechi sau mai noi, rămâne fabuloasa melodie:

Din păcate, finalul nu este unul foarte reușit. Băieții bagă melodia „Cine ești". O lăbăreală tristă, dacă mă întrebi pe mine.

Și cu asta concertul ia sfârșit.

Când se dă anunțul că băieții dau autografe și pleacă spre ieșire, tot puhoiul îi urmează. Mă pun pe-un bas mai deoparte, ca să evit gloata, dar mă trezesc cu Duță și gloata lângă mine. Deși nu-mi place să stau la poză, observ că una dintre însoțitoarele mele în această seară s-ar trage în instantaneu, dar îi e rușine să se bage singură în seamă.

Prin urmare, îmi dau jos casca de cavaler și-i zic: „Hai, fato, asta-i ocazia vieților noastre!".

N-am retrăit nouăzecii.