Ucraina decapitează statuile cu Lenin ca să uite că a existat comunismul

La fel ca toate statele post-sovietice, Ucraina întreține o relație complicată cu rădăcinile comuniste. Timp de zeci de ani la rând, statui cu figuri revoluționare, Karl Marx, Friederich Engels și în special Vladimir Lenin au apărut prin toată țara. Prin 1991 erau cam 5 500 în Ucraina. Până pe la sfârșitul lui 2015, în unele cazuri, figura lui Lenin a patronat piațetele satelor și centrele orașelor, pe post de pilon ideologic.

După ce era sovietică s-a destrămat și Ucraina a început să-și adune frânturile rămase, statuile au devenit mai mult niște amintiri stângace ale asupririi din trecut și mai puțin obiecte de reverență. Apoi au început să dispară, mai întâi subtil, apoi în valuri în vâltoarea Revoluției Portocalii din 2004. Într-un sfârșit, ca parte din procesul oficial al decomunism-izare, parlamentul ucrainian a adoptat o lege în care interzicea aceste monumente, declanșând un fenomen cunoscut drept Leninopad (Căderea lui Lenin), răsturnarea în masă a statuilor cu Lenin. Astăzi, nu a mai rămas nici măcar una.

Totuși, ele încă mai există, iar fotograful Niels Ackermann și jurnalistul Sebastien Gobert au fost să le caute. Duo-ul din Kiev a documentat soarta neglorioasă a idolilor ucrainieni decăzuți, într-un nou album hardcore, Looking for Lenin, publicat săptămâna asta de Fuel Publishing. Complexitățile politice și culturale ale decomunism-izării sunt evidențiate de impactul cu imaginea unui Lenin decapitat și abandonat în iarbă, îmbrăcat ca Darth Vader, sau cum pândește dintr-un depozit încuiat.

Anul ăsta e aniversarea a o sută de ani de la Revoluția Rusească și e un lucru complet ciudat să vezi bustul lui Lenin, liderul bolșevicilor, lumina călăuzitoare a Comunismului, patriarhul revoluției, depozitat rușinos într-o debara, sau pe jumătate îngropat sub un morman de jucării.

Cu acest proiect, Ackermann și Gobert au încercat să ilustreze aura sinistră și moartă care atârnă în jurul relicvelor dezonorate. În paralel cu mărturiile, fotografiile lor adaugă un element intrigant și tragi-comic la discuția mai amplă despre felul în care percep ucrainienii propria istorie și ce va urma în viitor. M-am întâlnit recent cu acest duo să discutăm despre nostalgia sovietică, relație dintre arhitectură și putere și dacă monumentele astea pot fi cu adevărat separate de istoria politică.

VICE: Ce v-a inspirat să faceți acest proiect?
Niels Ackermann: Proiectul a luat naștere pe la începutul Revoluției Ucrainiene de pe 8 decembrie 2013, când protestatari naționaliști au dărâmat un monument cu Lenin din piața Bessarabska, din centrul capitalei Kiev. Ăsta a fost primul semn de slăbiciune din partea regimului și a declanșat o mișcare virală intitulată Leninopad.

Caută #leninopad pe Google, YouTube sau Twitter și o să dai de chestii interesante. Eu am fost acolo, și am văzut cum protestatarii loveau piatra asta super tare, ca să o distrugă și să ia un mic suvenir pentru acasă. M-am simțit ca și cum mă uitam la oamenii care dărâmau Zidul Berlinului. Dar acest quartz roșu din care era făcută statuia, la fel ca cea din mausoleul lui Lenin din Moscova și mormântul lui Napoleon Bonaparte din Paris, era foarte rezistent și se spărgea doar în fragmente mici. Dar în dimineața următoare, nu mai rămăsese nimic din statuie.

Deci, alături de Sebastian, am început să investigăm unde a dispărut statuia. O aventură dificilă care încă se desfășoară, dar așa am descoperit tone de alte monumente.

Sebastien Gobert: A fost o modalitate pentru amândoi să uităm de revoluție și de războiul pe care le-am documentat și să abordăm altfel problemele din Ucraina. Ceva mai interesant și mai puțin violent. A devenit ceva serios destul de rapid.

De ce v-ați hotărât să vă concentrați în mod special pe Ucraina?
Gobert: Ucraina e importantă pentru acest proiect din două motive. În primul rând, deoarece din mai 2015, guvernul a aprobat Legile Decomunism-izării, care a ilegalizat glorificarea simbolurilor sovietice, similare cu cele naziste. Deci, toate aceste monumente au trebuit să dispară. Asta ne duce la al doilea motiv: Ucraina a avut pe departe cea mai mare densitate de Lenini pe metru pătrat din toată lumea.

În 1991, existau 5 500 de statui în Ucraina față de cele șapte mii din Rusia. Dar Rusia e de 28 de ori mai mare. Acum, oficial, nu mai există nici măcar o statuie. Deci noi suntem aici să documentăm procesul de decomunismizare: cum este perceput de locuitori? Cum este implementat și ce poate spune acest proces despre țară?

Felul în care sunt fotografiații unii idoli decăzuți îi reduce la absurditate, un torso fără cap plantat într-un câmp, un bust îngropat de o grămadă de jucării. Cum ai abordat încadrarea fotografiilor?
Ackermann: Scopul meu ca fotojurnalist, insist și mai mult când văd toate scandalurile care au loc zilele astea despre documentații înscenate sau editate, este să fotografiez lucruri fără să le aranjez. Îmi dau silința să capturez imagini puternici și frumoase, dar nimic nu este adăugat sau editat de noi. Foarte des chiar a trebuit să rugăm oamenii să nu atingă nimic atunci când ne arătau statuile.

E important să prezinți aceste statui așa cum sunt ele acum. Fără niciun artificiu, să arăți condiția de degradare, abandon sau în unele cazuri, glorificare. Mă fascinează când văd cum unele statui, care erau în centrul orașelor mari au devenit un gunoi enervant din curtea cuiva. Seamănă un pic cu trecutul sovietic al Ucrainei: ei nu l-au ales, dar există.

Gobert: Un alt element care a fost important pentru abordarea noastră este faptul că noi nu judecăm niciodată. Nu spunem dacă ce vedem sau auzim e de bine sau de rău. Nu este istoria noastră. Noi suntem străini și nu e ok să judecăm felul în care ucrainienii confruntă trecutul lor sovietic. Ce contează pentru noi e să oferim o panoramă a situației și să prezentăm restul lumii complexitatea problemei.

Am crede că e logic să-l dea jos pe Lenin, dar nu e un consimțământ atât de general. La fel și cu ideea de a le păstra, de a le transforma și conserva. Pe lângă asta, actul în sine de dărâmare nu rezolvă problemele. Unde se duce Lenin? Ce urmează? Ce amintire rămâne? Asta e filozofia din spatele acestor fotografii și ale poveștilor. Ca să arătăm că este o situație incertă.

Ce proces de selecție ați avut pentru determinarea statuilor căutate și fotografiate?
Amândoi: De fiecare dată când am avut o oportunitate să fotografiem o statuie și să ajungem la ea, am făcut-o. La unele a trebuit să negociem mai mult, iar altele ținea doar de o discuție de cinci minute. Primele le-am găsit căutând la întâmplare pe Google. De exemplu, am scris „Lenin garaj" în ucrainiană sau „Lenin [numele orașului]" și apoi am ales cea mai surprinzătoare imagine găsită. Așa am descoperit articole despre dărâmări, care ne-a condus uneori la informații despre locațiile statuilor.

Dar, deseori, a fost foarte greu, deoarece Lenin e destul de fâșneț pentru un tip mort. Monumentele lui sunt mutate, transformate, distruse, furate, vândute. Câteodată ajungeam cu o zi sau două prea târziu. Am dezvoltat și o rețea extinsă pe social media. Persoane interesante de proiectul nostru ne spunea despre locațiile statuilor Lenin și ne ajutau cu contacte.

Câteodată oamenii cu care ne întâlneam începeam să vorbească, să spună, să se plângă, să țipe. Trendul comun e faptul că fiecare dintre persoane avea ceva de spus despre Lenin. Dacă rostești cuvântul „Lenin", oamenii au o reacție de exprimat. Însă când vine vorba de alte monumente sau mozaicuri sovietice, oamenii de obicei reflectă asupra lor pentru câteva secunde, dar pentru Lenin, toată lumea are o opinie deja formată.

Unele persoane s-au dovedit suspicioase și nu au mai zis nimic. De exemplu, statuia Lenin din Bessarabska, aparent e deținută de un colecționar privat, care a pus mâna pe ea în mod ilegal. Deci el e precaut și nu vrea să vorbească, deși am încercat de mai multe ori.

Am avut o experiență amuzantă cu primarul orașului Melitopol, un oraș în sud-estul Ucrainei. Noi știam că ei au avut trei monumente, dărâmate și depozitate pe undeva. I-am rugat să ni le arate, am sunat, am scris scrisori. Am apelat și la contacte mai bine conectate. Am fost de două ori acolo. Am vorbit și cu câțiva funcționari publici. Nimic nu a mers. Singurul răspuns pe care l-am primit a fost de la un jurnalist din oraș: „Nu putem permite să vizionați statuile Lenin. Proiectul nu prezintă orașul și țara noastră într-o lumină pozitivă."

Asta are legătură și cu viziunea esteticii sovietice: totul trebuie să aibă o fațadă strălucitoare și luminoasă, chiar dacă în realitate e mai prăfuit și mai ruginit. Din punctul ăsta de vedere, nu era acceptabil să ne permită să fotografiem un Lenin într-un depozit. Totuși, am fost contactați de oameni care erau interesați să ne primească. „Am un Lenin, te invit la o ceașcă de ceai și să faci niște poze!" Asta ni s-a întâmplat destul de recent în Kiev.

Este interesant paralela dintre respingerea foarte fizică a idealurilor politice anterioare pe care le-a reprezentat Leninopad și dezbaterea actuală în legătură cu înlăturarea monumentelor Confederate din SUA. De ce credeți că este dificil pentru unii oameni să renunțe la aceste figuri?
Gobert: În primul rând, există și niște factori emoționali foarte puternici, care transcend orice fel de convingere ideologică. Nostalgia pentru vremurile bune, pentru un timp în care mediul era mai în siguranță, orașele mai curate, oamenii aveau joburi și erau mai tineri. Vedem multe dintre aceste reacții în Ucraina, unde oamenii sufereau schimbări majore în decursul vieții lor.

În general, aș spune că relația dintre arhitectură și putere, dintre monumente și cetățeni este o chestiune de simț al identității colective, simbioza unui grup. În timpul unei prezentări am fost întrebați: „De ce parizienii au păstrat o stație de metrou care se numește Stalingrad sau unele străzi și școli numite după Lenin?" Nu e o chestiune de ideologie, ci mai mult de reprezentări politice și intelectuale.

Să ne aducem aminte niște nume care, la un moment dat, au marcat istoria și au contribuit la evoluția lumii. Același lucru se aplică și în Ucraina. Lenin a fost folosit de generații ca simbol al identității, ca un element conversațional, o referință culturale. Să-l dărâmi pe Lenin e să-l faci să dispară din spațiul public, dar și din mințile oamenilor. Asta obligă persoanele să redefinească alte referințe, iar ăsta e un proces greu și chinuitor.

Credeți că există vreun argument ce ține de valoarea artistică ale acestor statui? Sau istoria politică e prea puternică să permită o existență obiectivă?
Ackermann: Încă o dată, nu există un singur răspuns pentru întrebarea asta. Printre cele 5 500 de monumente evacuate din Ucraina, majoritatea erau copii de beton produse la nivel industrial ale unei valori artistice destul de limitate. Totuși, unele, făcute din materiale mai nobile, aveau mai multe proprietăți artistice.

Un aspect interesant care a acaparat una dintre conferințe este felul în care aceste monumente sovietice și-au pierdut însemnătatea politică. (S-a vorbit în mare despre niște mozaicuri ornamentale). Ele erau percepute doar pentru frumusețea lor, iar mesajul era unul destul de neutru. Dar când a început procesul de înlăturare a reminescențelor comuniste, deodată oamenii au început să le perceapă ca bucăți de propagandă sovietică, doar pentru că au fost create în perioada sovietică.

Acum, asociate din nou cu simbolistica politică, pentru unii trebuie să dispară. Recent, am călătorit în Yekateringburg din Rusia. Statuia lor cu Lenin este în centrul orașului. Dar dacă te uiți la fotografiile de pe Instagram, din piața centrală, o să vezi mai puțin de unu la sută din aceste fotografii cu statuia gigantică. Nici măcar nu este menționată în hărțile cu orașul.

E acolo, dar nimănui nu-i pasă de statuie. În timp ce în Ucraina, dezbaterile au fost rareori atât de bogate. Câteodată mă întreb dacă, prin înlăturarea lui Lenin din orașe, ucrainienii l-au făcut mai central pe Lenin în mințile lor.

Vezi mai jos seria de fotografii cu Lenini abandonați:

Urmărește-o pe Kim Kelly on Twitter .