Stiinta

Creierul tău caută încontinuu probleme pe care să le rezolve

Când o chestie devine rară, avem tendința s-o vedem din ce în ce mai des.
Fotografie via Stocksy/ Katrina Radovic 

De ce multe probleme persistă cu încăpățânare, indiferent de cât de mult efort depun oamenii ca să le rezolve? Se pare că o ciudățenie în felul în care creierul uman procesează informația înseamnă că atunci când o chestie devine rară, uneori o vedem în mai multe locuri ca niciodată.

Gândește-te la „o patrulă de cartier” alcătuită din voluntari care cheamă poliția atunci când văd ceva suspect. Imaginează-ți un voluntar nou care se alătură patrulei ca să ajute la diminuarea infracționalității în zonă. Atunci când încep să facă asta pentru prima dată, trag semnalul de alarmă pentru infracțiuni serioase, precum hărțuiri sau jafuri.

Publicitate

Să presupunem că eforturile astea dau roade și, odată cu trecerea timpului, rata hărțuirilor și jafurilor din cartier scade. Ce ar trebui să facă voluntarii în continuare? O posibilitate ar fi să se relaxeze și să nu mai sune la poliție. La urma urmei, toate infracțiunile serioase despre care își făceau griji sunt acum o chestie apusă.

Dar s-ar putea să intuiești aceeași chestie ca grupul meu de cercetători – că mulți voluntari în situația asta nu s-ar relaxa doar pentru că rata infracționalității a scăzut. În schimb, ar începe să vadă lucruri „suspecte” despre care nu le-ar fi păsat atunci când rata era ridicată, precum traversarea printr-un loc nepermis sau hoinăreala în timpul nopții.

Probabil că te poți gândi la multe situații similare în care problemele par să nu par dispară niciodată pentru că oamenii le schimbă constant definiția. Chestia asta este uneori numită „deviere de la concept” sau „alterarea obiectivelor” și poate să fie iritant. Cum poți să știi dacă progresezi atunci când continui să modifici metodele de soluționare? Eu și colegii mei am vrut să înțelegem când are are loc un asemenea tip de comportament și dacă poate fi prevenit.

Pentru a studia cum se schimbă conceptele atunci când devin mai puțin comune, am adus voluntari în laboratorul nostru și le-am dat o sarcină simplă: să se uite la o serie de fețe generate de calculator și să decidă care par „amenințătoare”. Fețele au fost proiectate cu atenție de către cercetători ca să varieze de la „foarte intimidante” la „foarte inofensive”.

Publicitate

Pe măsură ce le-am arătat din ce în ce mai puține fețe amenințătoare, am descoperit că își extinseseră definiția de „amenințător” pentru a include o varietate mai mare de fețe. Cu alte cuvinte, când au încetat să mai vadă fețe amenințătoare, au început să le considere primejdioase pe unele care înainte li se păruseră inofensive. În loc să fie o categorie consistentă, ce considerau oamenii „amenințări” a depins de cât de multe amenințări văzuseră în ultimul timp.

Genul ăsta de inconsistență nu este limitat la raționamente despre amenințare. În cadrul altui experiment, le-am cerut oamenilor să ia o decizie și mai simplă: să ne spună dacă punctele colorate de pe un ecran sunt albastre sau mov.

Pe măsură ce punctele albastre au devenit din ce în ce mai rare, oamenii au început să spună despre punctele ușor mov că sunt albastre. Au făcut asta chiar și când le-am spus că punctele albastre urmau să fie din ce în ce mai puține sau când le-am oferit premii în bani ca să-și păstreze consistența pe durata experimentului. Rezultatele astea sugerează că acest comportament nu este complet sub control conștient – altfel, oamenii ar fi putut să fie consistenți și să câștige un premiu în bani.

După ce ne-am uitat la rezultatele experimentelor noastre despre fețele amenințătoare și culori, grupul nostru de cercetare s-a întrebat dacă nu cumva asta a fost o proprietate ciudată a sistemului vizual. Ar putea genul ăsta de concept să se schimbe în cazul judecăților non-vizuale?

Publicitate

Ca să testăm asta, am realizat un ultim experiment în cadrul căruia i-am rugat pe voluntari să citească despre diferite studii științifice și să decidă care sunt etice și care nu. Eram sceptici că vom găsi aceleași inconsistențe în cazul ăsta.

De ce? Pentru că judecățile morale, am suspectat noi, ar fi mai consistente de-a lungul timpului decât alte tipuri. Până la urmă, dacă crezi astăzi că violența nu este în regulă, ar trebui să crezi asta și mâine, indiferent de cantitatea de violență pe care ai văzut-o în ziua aia.

Dar, în mod surprinzător, am găsit același tipar. Pe măsură ce am mărit fluxul studiilor lipsite de etică, oamenii au început să numească din ce în ce mai multe studii ca fiind neetice. Cu alte cuvinte, doar pentru că citeam despre mai puține studii lipsite de etică, au devin niște judecători mai exigenți în privința a ce considerau ei a fi etic.

De ce oamenii nu se pot abține să nu modifice definiția termenului de „amenințare” atunci când primejdiile devin rare? Cercetările din psihologia cognitivă și neuroștiință sugerează că genul ăsta de comportament este o consecință a modului de bază prin care creierul nostru procesează informația – comparăm constant ce e în fața noastră cu cel mai recent context în care s-a aflat.

În loc să decizi cu atenție cât de amenințătoare este o față în comparație cu restul, creierul poate stoca cât de amenințătoare este în comparație cu alte fețe pe care le-a văzut recent sau să le compare cu o medie a fețelor văzute recent sau cele mai amenințătoare și cele mai inofensive fețe pe care le-a văzut. Genul ăsta de comparație ar putea conduce direct la tiparul pe care grupul meu de cercetare l-a văzut în experimentele noastre, pentru că atunci când fețele amenințătoare sunt rare, cele noi ar putea fi judecate în comparație cu fețe inofensive, în mare parte. Într-un ocean de fețe blânde, chiar și cele puțin amenințătoare ar putea să pară înfricoșătoare.

Publicitate

Se pare că, pentru creierul tău, comparațiile relative folosesc adesea mai puțină energie decât măsurătorile absolute. Ca să-ți dai seama de ce se întâmplă asta, gândește-te că e mai ușor să-ți amintești care dintre verișorii tăi este mai înalt decât cât de înalt este fiecare verișor în parte. Creierul uman a evoluat cel mai probabil să folosească comparațiile relative în multe situații pentru că aceste comparații furnizează de multe ori suficiente informații pentru operare în siguranță și luarea deciziilor, asta în timp ce depune cât mai puțin efort posibil.

Câteodată, hotărârile relative funcționează OK. Dacă ești în căutarea unui restaurant elegant, ce consideri „elegant” în Paris, Texas, ar trebui să fie diferit față de Paris, Franța.

Dar un vecin din patrula de cartier care ia hotărâri relative va continua să-și extindă conceptul de „infracțiuni” pentru a include fărădelegi din ce în ce mai inofensive, la mult timp după ce infracțiunile serioase vor deveni rare. Ca rezultat, s-ar putea să nu-și aprecieze niciodată reușitele în reducerea problemei față de care își face griji. De la diagnostice medicale la investiții financiare, oamenii moderni trebuie să ia decizii complicate unde consistența este importantă.

Cum pot oamenii să ia decizii mai consistente atunci când este necesar? Grupul meu de cercetători face momentan o reevaluare în laborator pentru dezvoltarea unor intervenții mai eficiente care să combată consecințele ciudate ale judecății relative.

Publicitate

O posibilă strategie: atunci când iei decizii unde consistența este importantă, definește-ți categoriile pe cât de mult posibil. Așa că dacă te înscrii într-o patrulă de cartier, scrie-ți o listă cu tipurile de fărădelegi pentru care trebuie să-ți faci griji atunci când începi. Altfel, înainte să-ți dai seama, s-ar putea să te surprinzi chemând polițiștii pentru câini care sunt plimbați fără zgardă.

David Levari este un cercetător postdoctoral în psihologie la Universitatea Harvard.

Articolul a fost publicat inițial pe The Conversation. Citește articolul original.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.