Femeia acuzată că ucidea bărbați cu puterea minții

„Claude Bernard mort! Claude Bernard mort!”, a strigat isteric Anna Kingsford într-o după-amiază de februarie, când a citit pe poarta Universității de Medicină din Paris mesajul care anunța înmormântarea marelui fiziolog. Copleșită de emoție, s-a așezat și a povestit evenimentele care avuseseră loc în decembrie 1877. Cu ajutorul cunoștințelor ei despre ocultism, femeia a povestit că reușise să convoace „un tunet spiritual” ca să-l omoare.

Pe vremea aceea, Kingsford își urma studiile chiar la acea prestigioasă universitate. În ciuda ostilității victoriene vizavi de prezența femeilor în medicină, tânăra și-a urmat ambițiile și era pe cale să devină una dintre primele doctorițe britanice. Dar nu-și dorea doar să devină doctor, ci și, vegetariană fiind, să câștige credibilitate în campania ei împotriva vivisecției, o practică prin care animalele erau torturate în numele progreselor științifice.

Kingsford s-a aruncat singură în gura lupului. Școala de medicină practica de mult timp vivisecția și îl admira pe profesorul Claude Bernard, unul dintre principalii promotori ai acestei practici. (Soția lui a divorțat de el după ce s-a întors acasă și a descoperit că Bernard disecase câinele familiei.) Într-un articol pentru revista The Heretic, Kingsford a descris groaza pe care a simțit-o când a aflat că urletele cutremurătoare care se auzeau din laboratorul școlii proveneau de la câinii disecați de vii. „Cu lacrimi de agonie, m-am rugat să dispară această practică îngrozitoare și imorală, acest blestem care întinează facultatea”, a povestit ea.

În respectiva lună decembrie, într-un moment de indignare intensă, Kingsford a folosit o putere supranaturală ca să-l lovească pe Bernard. Mai târziu, în noiembrie 1886, a făcut același lucru cu fiziologul Paul Bert – sau cel puțin așa susținea Edward Maitland, colaboratorul ei în ocultism și campania împotriva vivisecției.

Povestea e extrasă din biografia Anna Kingsford, viața, scrisorile, jurnalul și lucrările ei, scrisă de Maitland în 1896, în care acesta o descrie pe Kingsford drept una dintre cele mai importante spiritiste și militante pentru drepturile animalelor din secolul XIX. În loc să fie recunoscută pentru nenumăratele ei realizări – cursurile despre vegetarianism și antivivisecționism, cărțile despre ezoterism, articolele din ziare, revista feministă înființată de ea și campania pentru drepturile femeilor, pioniera feministă a fost redusă la o mențiune despre magia neagră.

Dar influența ei a fost atât de puternică încât Mahatma Gandhi îi vindea cărțile mistice în Africa de Sud și citea cu respect din tratatul ei despre vegetarianism, The Perfect Way in Diet; cunoscutul magician Aleister Crowley a recunoscut că Kingsford a adus mai multe contribuții în lumea religioasă decât multe alte generații înaintea ei, iar renumita autoare și profesoară de tarot Mary Greer a numit-o mamă a Ordinului Ermetic al Zorilor Aurii, cea mai faimoasă organizație ezoterică din perioada victoriană. Dar oare chiar a ucis Kingsford doi vivisecționiști francezi?

Conform lui Alan Pert, biograful ei din 2007, biografia scrisă de Maitland e plină de greșeli și omite multe detalii personale importante. Florence Miller, prietenă apropiată a Annei, a zis că biografia e mai mult despre Maitland decât despre Kingsford. „Majoritatea paginilor sunt despre sufletul lui și importanța lui în Univers”, spune ea. Recenzia din 1896 a revistei Teosophy in Australia a numit-o „una dintre cele mai uimitoare și ciudate cărți publicate anul acesta” și a declarat-o pe Anna „un înger răzbunător care ucidea vivisecționiști prin puterea gândului”.

Ah, și ar mai fi argumentul suspect că Maitland a ars toate hârtiile, manuscrisele, jurnalele și scrisorile pe care i le-a încredințat Kingsford când acesta a scris biografia, ceea ce înseamnă că e foarte greu ca cineva să combată argumentele și citatele din carte.

Între mai multe declarații neplauzibile și nefondate, Maitland a mai zis că Kingsford i-ar fi povestit că mergea la vânătoare și simțea o bucurie sălbatică atunci când vedea cum câinii fac bucăți vulpea. Dar cuvintele ei din cartea Health, Beauty and Toilet contrazic această afirmație: „Nu susțin vânătoarea pentru femei… Spectacolul morții nu ar trebui să trezească bucurie în inimile englezoaicelor, nici măcar când victima e vulpea, darmite când e vorba de un animal domestic precum pisica.”

Oare ce l-o fi motivat pe Maitland să o trădeze pe Kingsford și să-i întineze acesteia moștenirea culturală? Evident, dorința de putere. Conform lui Alan Pert, „Anna era femeia ideală în ochii lui Maitland, cu o singură excepție: n-a reușit niciodată s-o domine așa cum și-a dorit.” Când descrie prima lor întâlnire, Maitland descrie detaliat frumusețea Annei, pe care o compară cu cea a Mariei Magdalena: „Înaltă, suplă și grațioasă, blondă și imaculată, cu părul lung și auriu…” Întâmplător, se pare că personajele feminine din romanele lui arată exact la fel, doar că sunt întotdeauna supuse și chinuite sadic de bărbați. În cartea lui, England and Islam, acesta a scris: „Femeia ideală se înfățișează în fața bărbatului ca o foaie albă de hârtie pe care acesta scrie după bunul plac.”

Kingsford l-a umbrit pe Maitland cu succesul ei. Nu doar că a condus o nouă mișcare teozofică, ci a rămas în istorie pentru dedicația ei în domeniul vegetarianismului și al feminismului. Prin intermediul biografiei, Maitland a avut în sfârșit ocazia să-i întineze Annei caracterul și să-i devalorizeze munca, dând impresia că ar fi fost pierdută fără ghidajul lui, „ca un vapor plutitor pe ocean, fără busolă și fără cârmaci”. A mers atât de departe încât a afirmat că, după moartea lui Kingsford, spiritul ei a venit la el să-și ceară iertare pentru un vechi conflict de principii de-al lor.

În plus, o astfel de atitudine însetată de sânge era complet împotriva caracterului și credințelor ei. Violența era în totală contradicție cu principiile lui Kingsford. În eseul Violationism or Sorcery in Science, a zis: „ca să fii adept al magiei, trebuie să ai inima pură, conștiința curată, și să acționezi întotdeauna just”.

Ce ne-ar spune Claude Bernard și Paul Bert dacă i-am invoca într-o ședință de spiritism? Cu siguranță n-au fost victimele unei asasinări oculte. Bert a murit de dizenterie în Hanoi, iar Bernard a fost bolnav timp de 17 ani înainte să moară. A suferit de boli grave la ficat și pancreas, chiar organele pe care le-a studiat prin vivisecție o viață întreagă. Karma nu iartă.