Diriginta intră în clasă cu catalogul sub braț și strigă câteva nume. E lista cu rău platnicii clasei. Îi mustră pe elevi, le spune să le ceară bani părinților și să aducă fondul clasei cât mai repede. În România, colectarea fondului clasei și a fondului școlii e interzisă, dar nu ilegală.

Acum i se spune donație, cotizație, colectă, sponsorizare, necesitate. În esență, bani pe care părinții, beneficiarii secundari ai educației, îi investesc an de an în învățământul de stat gratuit.

Nastasia, o fată măruntă, are planul făcut pentru restul zilei: să stea în casă, cu cartea de biologie în brațe. S-a întos de la școală și e chitită să învețe. E panicată, a doua zi are un test și asta îi scoate din cap orice gând de joacă.

Îi e rușine de doamna și restul colegilor - dacă nu știe? Mama ei o privește îngrijorată, din spatele ochelarilor cu rame subțiri - știe că are nevoie de o pauză și o trimite să se dea un pic cu rolele.

Fata își ascultă mama, dar când se întoarce în casă, panica crește. Nastasia plânge cu manualul în mână. Lecția cu iepurele, din care are test a doua zi, se întinde pe mai multe pagini și pare în chineză: „Sistem locomotor, sistem circulator, niște noțiuni de care nu am auzit în viața mea, de anatomie, medicină veterinară anul I", își amintește mama, Daniela Prahoveanu.

Nu înțelege de ce fata ei, pe care nu a pus-o niciodată să vâneze note, este în starea asta.

„Cel mai mult m-a îngrijorat să o văd așa de speriată, e îngrozitor să te duci cu frica asta la școală.

Pentru că nu știa cum să-și calmeze fiica, îi spune să doarmă, că-i va da ea un bilet de învoire pentru profesoară. Sau să dea testul și să ia orice notă. Chiar dacă mama îi vorbește cu o voce calmă, fata nu poate adormi cu frica în sân. Stă și învață până târziu.

Trei ani mai târziu, când Nastasia a început liceul, Daniela Prahoveanu a devenit președinta primei asociații de părinți de la Colegiu Național „Unirea" din Brașov. Nastasiei îi plăceau limbile străine. De aia a și ajuns, din clasa a VI-a, elevă la Unirea, pentru că era program doar de dimineață și pentru că se făceau trei limbi străine – engleză, spaniolă, franceză.

Încă de la episodul cu testul la biologie, Daniela Prahoveanu simțea că sistemul de învățământ scârţâie și că implicarea părinților nu ar trebui să se oprească în pragul ușii, când își trimit copilul la școală. Propunerea de a conduce asociația proaspăt înființată a primit-o de la Gabriela Hurghiș, directoarea liceului, mamă la rândul ei.

Pe pereții Colegiului Național „Unirea" din Brașov, unde a fost înființată asociația condusă de Daniela, atârnă toată istoria țării. Domnitori, voievozi și istorici puși în rame, laolaltă cu elevii eminenți care au trecut prin băncile școlii. Gabriela Hurghiș, directoarea liceului, este profesoară de franceză. În biroul ei sunt amintiri din viața de elev și cadru didactic. Totul este înconjurat de un mobilier masiv, de lemn. Din spatele biroului care o acoperă pe jumătate, vorbește despre un experiment pe care ar vrea să-l facă: să îi invite pe părinți să fie profesori pentru o zi, pentru a înțelege un pic viața din spatele catedrei. Deocamdată a rămas doar un gând al directoarei.

Gabriela Hurghiș vorbește calm și rar. Face pauze și pare că prin fiecare propoziție conștientizează că sistemul de învățământ are multe răni nepansate. Spune că rolul asociațiilor este, în primul rând, unul de susținere financiară. „Comitetele de părinți funcționau foarte bine, nu s-a simțit nevoia unei asociații, însă în momentul în care vrei să faci niște proiecte și intervine finanțarea, asociația e necesară", crede ea.

Pe de altă parte, Daniela Prahoveanu a acceptat funcția de conducere a asociației, cu gândul să contibuie, împreună cu profesorii, la îmbunătăţirea sistemul de învăţământ, nu doar la finanțarea acestuia. Daniela Prahoveanu lucra în administrația locală, îşi ajuta fiica la teme, dar venea pe la școală doar la ședințele cu părinții. A acceptat propunerea şi pentru că văzuse acasă, la fiica ei, spaima pe care lecţiile şi testele le au asupra elevilor. Nu știa exact la ce se înhamă.

Daniela Prahoveanu își amintește că mulți părinți au fost sceptici și nu au vrut să se implice în asociația părinţilor care funcționa din sponsorizări și direcționarea a 2% din impozitul pe venit. Părinții s-au divizat - cei din asociație și cei care îi numeau pe aceștia „oamenii direcțiunii".

Mama Nastasiei voia ca organizația să fie vocea comună a părinților, ca problema unui elev să fie reprezentată și rezolvată într-un consiliu, nu băgată sub preș după o întâlnire cu părintele elevului. Totuși, în cei patru ani în care a avut frâiele asociației de părinți, nimeni nu a venit să reclame vreo problemă de autoritate. Totul s-a învârtit în jurul banilor și încercarea părinților implicați în asociație de a obține finanțări, a da premii elevilor eminenți și a compensa cu câte un mărunțiș ce lipsește la școală.

Asociația de la Unirea a obținut bani pentru mai multe lucruri - a cumpărat un xerox, a finanțat o revistă de științe, a dat premii olimpicilor, a trimis niște elevi la un concurs în Statele Unite, a cumpărat medicamente pentru cabinetul medical.

În același timp, scopul declarat al asociației este să ajute învățământul românesc să recupereze decalajul față de țările mai avansate. Nimeni nu știe cum. Daniela Prahoveanu crede că nici părinții nu erau pregătiți pentru această responsabilitate.

„S-au trezit cu multe drepturi și nu au știut ce să facă", spune ea.

Părinţii sunt de multe ori pe fugă. Un părinte petrece în medie între opt și zece ore pe zi la locul de muncă, pentru un salariu mediu de două mii de RON, conform datelor de la Ministerul Muncii.

Mai mult, unul din trei părinți simte un nivel ridicat de stres, cauzat de conflictul dintre muncă şi viața de familie, iar jumate dintre ei consideră că au o problemă în echilibrarea timpului petrecut la serviciu şi cel petrecut cu familia. „Un copil are nevoie să stea cu părintele lui de vorbă, chiar să nu facă nimic, să se uite la stele sau să meargă în parc. Părinții sunt prea ocupați ca să aibă două servicii pentru a le oferi copiilor ultimul tip de telefon", spune directoarea de la Unirea.

La noi, există aproximativ 20 de mii de unități de învățământ. De când cu asociațiile de părinți, pe holurile școlii, în cancelarie și la știri, triunghiul elevi-părinți-profesori este văzut drept o relaţie de parteneriat între cei trei actori.

Ca acest parteneriat să funcţioneze, toţi cei implicaţi ar trebui să fie fericiţi. Elevii să înveţe chestii aplicabile în viaţa de zi cu zi, părinţii să îşi trimită copiii la şcoală cu încredere, iar profesorii să aibă condiţii la locul de muncă, dar şi un salariu decent. Realitatea arată că, de cele mai multe ori, acest parteneriat e departe de a sprijini educaţia făcută ca la carte.

La fel ca în multe alte domenii din România, şi în învăţământ avem cadru legal, dar la implementare, picăm testul. În școală, vedem o relație de putere.

„Părintele vine umil la școală. Ne punem în bănci, ne transformăm în copiii noștri și ascultăm criticile care ni se aduc", spune Luminița Costache, specialist în educație, de la UNICEF.

Sistemul de învățământ de la noi este reglementat prin Legea educației naționale nr. 1/2011, care le oferă părinţilor statutul de „beneficiari secundari", iarelevilor - de „beneficiari primari". Aceeași lege spune că „Învățământul preuniversitar este centrat pe beneficiari". Asta înseamnă că decizii ca cele legate de materii opţionale sau strângeri de fonduri ar trebui să treacă în urma consultării părinților și a elevilor. Aceeași lege mai spune și că învățământul este gratuit.

Daniela Prahoveanu spune că a fost împotriva fondurilor care le sunt cerute părinților de către școală, „E obligația statului să finanțeze". A crezut că prin asociație lucrurile vor fi mai clare și banii primiți vor fi transparenți.

„Părinții plătesc impozite din care statul finanțează aceste servicii sociale – sănătate, școală, armată etc. Să ceri bani părinților e un abuz."

Totuși, învățământul de la noi e subfinanțat. Legea Educației prevede o finanțare de 6% din PIB, dar în realitate se investește doar 3%.

Imediat după începerea anului școlar 2016-2017, actualul Ministru al Educației, Mircea Dumitru, a declarat că fondul clasei e ilegal și că în lunile care urmează va introduce asta în lege, „fără a modifica esențial Legea Educației Naționale". Ministrul a mai spus că el, ca părinte, nu ar plăti fondul clasei. Au mai fost altfel de propuneri, dar au plecat odată cu Ministrul.

Totodată, în iarnă, deputatul Cornel Comșa a făcut o propunere care prevede că „darea sau colectarea de fonduri pentru unităţile de învăţământ constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la șase luni la doi ani. Aceste pedepse ar viza în primul rând asociaţiile de părinţi". Pentru ca această propunere să treacă, ar trebui modificat art. 108 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011, care dă posibilitatea de „a obține venituri proprii din activități specifice, conform legii, din donații, sponsorizări sau din alte surse legal constituite".

De multe ori, asociațiile de părinți sunt înfiinţate la propunerea cadrelor didactice, nu a părinţilor. Profesorii s-au mobilizat după ce Ministerul Educației a numit strângerea fondului clasei ilegală, iar inspectoratele şcolare au dat mai departe, la şcoli, această decizie. De fapt, se interzicea, prin regulamentele şcolare, strângerea fondului şcolii când profesorii erau implicaţi. Consiliile care strângeau aceste fonduri erau formate atât din profesori, cât şi din părinţi, aşa că nu mai puteau avea un rol financiar. Cineva trebuia să dea bani în continuare, pentru consumabile şi mărunţişuri. Singura formă prin care părinții mai puteau face asta era prin intermediul unor asociații cu personalitate juridică, pe care să le conducă fără implicare din partea școlii. Cel puțin, nu pe hârtie. În scurt timp, ONG-uri de părinți au apărut în sute de şcoli.

Între timp, legalitatea investirii unei sume de bani, fie că e vorba de fondul școlii sau de o formă de donație, rămâne la latitudinea părinţilor care, fie de nevoie, fie de rușine, plătesc pentru învățământul gratuit din România. E deja tradiție.

Dar fondul școlii, în general, e de 50 de lei pe an.

„Una dintre rănile cele mai mari ale României este că nu se face educația mirării. Mirarea este starea naturală a copilului. Din păcate, noi nu i-o respectăm, nu plecăm de la ea. Pe măsură ce copilul intră pe mâna educatorilor, inclusiv a părinților, starea lui de mirare este ignorată", spunea academicianul Solomon Marcus, unul dintre activiștii din spatele catedrei, pe care Daniela Prahoveanu l-a luat drept exemplu. I-ar fi plăcut ca toţi cei de la catedră să gândească aşa.

Psihologii spun că ne naștem curioși. Realitatea arată că de îndată ce un copil intră în școală, începe să pună din ce în ce mai puține întrebări. La școală, copilul nu e învățat să întrebe, se merge pe principiul Taci și ascultă!, spune Daniela Prahoveanu. De aceea, mulți elevi ies de pe băncile liceului supuși. Le este frică de autoritate și nu au curaj să se exprime.

Femeia își amintește de anii ei de liceu și îi numește cei mai frumoși din viață.

Îi pare rău că fiica ei nu a trăit aceeași experiență. Nastasia a ieșit din sistemul de învățământ preuniversitar în 2014. Fata descrie o oră de curs, așa cum își amintește că o trăia în băncile liceului din Brașov:

„Vine profa, predă, tu trebuie să taci. Dacă nu înțelegi și ridici mâna, toată lumea se uită la tine ca și cum ai fi singurul de acolo care nu înțelege. Profii ridiculizează situația și te fac să te simți aiurea că întrebi, când scopul de a merge la școală este de a învăța. Iar când te scot la tablă, atmosfera devine sinistră."

Nastasia crede că frica vine din două motive, în funcție de tipologia profesorilor. De o parte sunt profesorii de care îți e pur și simplu frică, pentru că asta transmit.

„Nimeni nu vrea să facă contact vizual cu profesorul pentru că știe că în momentul ăla va fi scos la tablă", spune fata.

Apoi, mai sunt și profesorii pasionați și implicați, la ora cărora „ți-e jenă să nu știi".

Luminița Costache, specialist în educație la UNICEF, crede că trebuie să ținem cont că prestigiul carierei didactice a scăzut și că de aici vine o mare parte din frustrarea profesorilor.

Ce cred unii părinți despre ce trebuie schimbat în sistemul de învățământ românesc:

Bunicile Nastasiei au fost învățătoare în timpul regimului. Fata își amintește cum îi povesteau despre statutul profesorului din perioada comunistă, un privilegiu și o onoare. În perioada în care era la liceu, simțea că trăiește poveștile bunicilor atunci când era la sărbători oficiale, la care „trebuia să te duci, că dacă nu, profii îți scădeau din notă".

Totodată, activitatea de la catedră arată că am rămas ancorați într-un mod învechit de predare - se transmite informație, se cere memorarea, când în secolul nostru important e să învățăm, de fapt, cum să folosim informația. Nu e vorba doar de programa prea încărcată, ci și de modul de predare. Majoritatea profesorilor preferă să rămână în zona de confort. Să ieși de acolo, înseamnă să depui efort. În curriculum, nu spune nimeni să-i pui pe elevi să memoreze, ci să le creeze unele competențe.

„Cel mai important e cum reușim să implementăm lucrurile astea, la firul ierbii, în fiecare școală", mai crede Luminița Costache.

Daniela Prahoveanu își amintește cum Nastasia venea de la școală obosită și fără chef. Tot fără chef era și când se pregătea să meargă la școală. Fata avea obiceiul să își facă ghiozdanul de seara. Ritualul era cam așa: arunca manualele în ghiozdan și spunea: nimic, nimic, nimic. Așa se strângeau vreo patru nimicuri și încă două ceva-uri. Când mama o întreba ce înseamnă asta, fata descria situația scurt și la obiect:

„Înseamnă că mă duc degeaba la patru ore."

Nastasia simte că la școală învață o grămadă de informații care nu pun bazele niciunei fundații. Ieși și nu știi nici ce vrei să te faci, nici cum. Mergi și tocești ca să treci clasa, nu ca să te pregătești pentru viață.

De multe ori, catedra pare să se metamorfozeze într-o cutie a unui iluzionist, care înghite toată empatia profesorilor. Autoritatea lor se măsoară în atitudine, note, mod de predare. Catalogul devine acel oracol cu super-puteri al vieții elevilor. Absențele și notele sunt cele care fac legea la orele de curs. Așa funcționează sistemul de când e, iar cei care vor să îl schimbe de la catedră sunt prea puțini.

Când vorbesc despre disfuncționalitățile sistemului, de multe ori părinții arată cu degetul spre programă - una din probleme este numărul ridicat de ore. Elevii din clasa a VIII-a au 34 de ore pe săptămână, aproape ca un job full-time.

Pe de-o parte sunt părinții care fac propuneri pentru micșorarea numărului de ore la 25-30 pe săptămână, cu tot cu opționale. De partea cealaltă sunt sindicatele care militează pentru norme întregi.

Dar „ca să propui (n.r. schimbarea programei), trebuie să cunoști sistemul. Iar dacă nu îl cunoști, vorbești pe dinafară", crede Gabriela Hurghiș, directoarea de la Unirea.

Elevii de liceu încă învață după planurile cadru de acum 15 ani. De atunci, doar la nivelul claselor primare au fost gândite și implementate noi programe școlare. La gimnaziu au fost introduse noi planuri cadru toamna aceasta, când a sunat clopoţelul.

Institutul de Științe ale Educației (ISE) este cel care face programele școlare și planurile cadru, dar pentru a le schimba, solicitarea trebuie să vină de la Minister.

„Programa e hiperînțesată, e deja prea mult balast", spune Daniela Prahoveanu.

Prea mult balast într-un sistem de învățământ care se vrea gratuit și obligatoriu până în clasa a X-a. Mulți părinți cred că după clasa a X-a, elevii ar trebui să meargă pe specializări și să se înlăture din materiile de trunchi comun.

Școala ne învață totul și nimic. Testele PISA arată că 42% din elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţionali. Adică, scriu și citesc, dar nu înțeleg. Media de analfabetism funcțional în țările europene este de 19%.

Fiica Danielei a terminat liceul în 2014 simțindu-se complet debusolată.

Fata își amintește că dacă voia să învețe mai mult pentru engleză, materia ei preferată din liceu, oricum nu avea timp. În ziua în care avea engleză, mai avea ore și la alte cinci-șase materii și aproape la fiecare avea teme. În același timp, avea profesori care credeau că generația ei e „generația pierdută", iar șantajul emoțional era și el prezent.

„Aveam în liceu o profesoară care se plângea că dacă nu ne scriem atestatele, îi vor scădea din salariu. Asta mă deranja foarte tare, de cele mai multe ori. Oare eram, indirect, o parte dintr-un mecanism de făcut bani? Evident."

Când a terminat liceul, neștiind încotro, s-a dus la studii în Olanda. A plecat dezamăgită de sistemul de învățământ românesc, fără vreun drum clar în minte. S-a dus la o facultate în Maastricht, dar după un an și-a dat seama că nu alesese bine și s-a lăsat. Nu a vrut să se mai arunce cu capul înainte încă o dată, așa că și-a luat un an liber și apoi a început o nouă facultate. Acum studiază economia la o universitate din Haga. Paradoxal, materia asta nu i-a plăcut niciodată în liceu, pentru că „profa doar venea și scria pe tablă".

Fata crede că sistemul olandez e mai liber, mai deschis decât cel de la noi. E și gratuit în adevăratul sens al cuvântului. Nastasia, care acum are 20 de ani, simte că profesorii își tratează elevii ca pe egali.

„Cu toții încercăm să ajungem la o concluzie."

La câteva luni după ce a început universitatea în Olanda, și-a sunat mama. Era fericită pentru alegerea făcută. Simțea că merge la școală cu folos, că învață să fie un om mare care știe să stea pe picioarele lui. A făcut chiar și o glumă:

Daniela e mulțumită cu alegerea fiicei ei, chiar dacă e departe. De sistemul de învățământ de la noi e dezamăgită. Nu funcționează și e o vină comună care începe la Minister și se termină acasă. În timp ce profesorii și părinții se acuză reciproc, elevii sunt demobilizați de cei care ar trebui să îi mobilizeze.

„Eu nu am studiat cum să fiu părinte, mai pot greși în asta, dar atunci când îmi trimit copilul la școală, vreau să am încrederea că îl trimit într-un sistem pregătit, cu oameni capabili."

Revendicările pe care le au majoritatea părințior sunt legate de introducerea uniformei, servirea unei mese calde elevilor, modificarea programei școlare, îmbunătățirea bazei materiale - table, mobilier - sau rezolvarea unor probleme din afara zidurilor școlii, cum ar fi reglementarea circulației autoturismelor pe străzile din jurul unităților de învățământ. Majoritatea sunt încă propuneri, dar - în fiecare septembrie - părinții deschid și ei un catalog și scriu acolo ce ar vrea să fie altfel în următorul an școlar.

Cel mai vizibil ONG al părinților este Federația Națională a Asociațiilor de Părinți din Învățământul Preuniversitar (FNAPIP-ul), înfiinţată în 2005. Federația are sediul în București, dar pentru a vedea care sunt problemele din băncile școlilor aflate în țară, are câte un reprezentant în fiecare județ. Totuși, nu toate asociaţiile de părinți din ţară s-au unit sub umbrela acestui părinte colectiv care are un parteneriat cu Ministerul şi reprezentativitate la nivel naţional.

Iulian Cristache este președintele federației de părinți. Are 47 de ani, locuiește în Alexandria și a intrat ca părinte în sistemul de educație formală acum 15 ani, când fiul cel mare a început școala. Spune că nu a lipsit de la nicio ședință. Încă merge periodic la școală, ca tată al unei fete de clasa a V-a. De profesie maistru în industria alimentară, Cristache numește implicarea lui în asociație „hobby și responsabilitate".

„Dacă părinții nu se implică și nu dau bani acum pentru învățământul copiilor, vor fi nevoiți să dea mai târziu, pe pușcărie. Nu poți să-l duci la școală și să spui: ia tu, școală, și educă-mi copilul", spune bărbatul.

Cristache a auzit de Federație de la Inspectoratul Școlar și a devenit reprezentantul din Alexandria acum șase ani. După ce anul trecut fosta președintă a federației a fost acuzată de evaziune fiscală, bărbatul a zis că e timpul să facă un pas înainte și a cerut funcția de conducere.

Fosta președintă, Mihaela Gună, era destul de mediatizată, mergea la întâlniri cu oameni din Guvern și părea să fie mereu acolo pentru părinți, elevi și profesori. Asta până când a fost acuzată de evaziune fiscală. Ultima ei apariţie în presă a fost în mai 2015, când mai mulţi poliţişti s-au dus la ea acasă, cu un ordin de percheziţie şi un mandat de aducere la secţie. Asta pentru că ar fi sprijinit organizarea concursurilor şcolare Arhimede, cu care federaţia avea un parteneriat, şi ar fi colectat sume mari de bani. Prejudiciul se ridica la peste trei milioane de euro. S-a deschis un dosar împotriva femeii şi a federaţiei, iar cazul a fost clasat în ianuarie 2016. Mihaela Gună a decis atunci să predea ştafeta conducerii federaţiei. Acest episod nu pare să fi pătat imaginea FNAP-IP-ului, care îşi continuă activitatea cu sute de părinţi implicaţi.

În țară, federația se mândrește cu câteva reușite - au obținut diferențierea probei de Limba și Literatura Română la bac, astfel încât cei de la profilul real să aibă subiecte diferite față de cei de la uman. Au obținut și creșterea ponderii mediei claselor V-VIII la admiterea în liceu.

Daniela Prahoveanu spune că a vrut ca asociația de la Unirea să se afilieze Federației în 2012, pentru că i se părea că pun niște probleme punctuale și sunt în dialog cu Ministerul. Din lipsă de timp, parteneriatul nu a mai fost făcut.

„Am vrut să îi ofer fiicei mele un exemplu de implicare, tinerilor le lipsesc acest fel de exemple", spune femeia cu o voce tremurată, în timp ce ochii i se umezesc.

Rolul părintelui este să fie părinte acasă și la școală. Din goana pentru bani și ziua de mâine, uneori e imposibil. Atunci, rolul părintelui ar trebui să fie preluat, parțial, de societate, prin școală. Profesorii, de multe ori, părinți la rândul lor, se pierd și ei într-un amalgam de responsabilități. La mijloc sunt elevii, beneficiarii educației. Nimeni nu știe care e, de fapt, beneficiul.

Acest proiect, selectat în urma unui concurs, a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/BRD pe tema "educație". Programul de burse - un parteneriat între Fundația Friends For Friends (FFFF.ro) și BRD-Groupe Société Générale - a oferit pentru al doilea an consecutiv sprijin financiar și profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alături de competiția anuală Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici și masterclass-uri, programul de burse e parte integrantă din Superscrieri - o inițiativă FFFF care promovează, din 2011, jurnalismul narativ și scrierea creativă de non-ficțiune în România.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte texte de Superscrieri:
Dacă leacul pentru cancer s-ar afla în mintea unui român sărac, ar fi un mare ghinion
Traficul de morţi de la Roşia Montană
Trip pe sibutramină