Povestea din spatele filmului românesc controversat care-ți arată ce înseamnă intimitatea sexuală

Touch Me Not („Nu mă atinge-mă”) este debutul în lungmetraj al Adinei Pintilie și i-a adus acesteia premiul Ursul de Aur, dar și pentru debut, la festivalul de la Berlin. Despre film s-a scris deja destul de mult, iar opțiunea estetică și subiectul abordat au fost un prilej de răfuială între cronicari vechi ai unor publicații importante și Berlinale, festivalul pe care filmul Adinei l-a dominat anul acesta.

Controversa despre Touch me not a ajuns și la urechile unor gălăgioși cu platforme largi pentru exprimare, gen prezentatorul TV Dan Negru. Într-o postare demnă de emisiunile de înaltă etică și morală pe care le prezidă („Te pui cu blondele”?), acesta a îndemnat realizatorii filmului să facă diverse lucruri, în viziunea lui umilitoare, cu premiul. Ideea era clară, pe modul „nu am văzut aceste filme, dar am găsit o imagine cu cineva mai dezbrăcat pe net, deci sigur nu ne fac onoare nouă, românilor, popor de educați, galanți și moraliști”.

Cum filmul a fost văzut la noi doar în două ocazii (la TIFF, în iunie, și weekend-ul acesta la Les films de Cannes à Bucharest), e puțin nedrept ca înainte de premiera oficială de anul viitor să nu existe voci care să încurajeze spectatorii la decodificarea lui. Problema e că zeci de ani am consumat filme hollywoodiene, organizate fix pe momentele subiectului învățate în gimnaziu, fără să fim expuși la alt tip de discurs cinematografic, mai experimental, mai senzorial, iar când dăm față în față cu un proiect care nu respectă „regulile”, ne închidem. Iar dacă produsul artistic „neregulamentar” are în program și teme inconfortabile, reacțiile viscerale de aversiune par de înțeles. Asta nu înseamnă că nu putem să facem un pas în spate și să ne întrebăm:

Pentru că asta face Touch me not, îmbină realitatea cu ficțiunea. Timp de șase ani, Adina Pintilie, o mică echipă de filmare și șase interpreți (din care doar Laura Benson și Tómas Lemarquis sunt actori profesioniști) cu experiențe diametral opuse au jonglat cu poveștile personale și ficționalizarea lor pentru a explora conceptul de intimitate. Christian, pe care scaunul cu rotile în care este imobilizat nu-l oprește din a-și manifesta inteligența și sexualitatea fantastică, alături de partenera sa de viață, Grit; Laura, o femeie de vârstă medie care a decis să-și depășească blocajul de a accepta atingeri; Hanna, o lucrătoare sexuală transgender care îi predă Laurei o lecție despre vulnerabilitate și Tomas care a învățat să se iubească în ciuda alopeciei din cauza căreia nu mai are niciun fir de păr pe corp.

Iar faptul că Pintilie a ales să se expună și pe ea în film, printr-o serie de prim-plan-uri în dialog cu personajele principale, nu face decât ca cercetarea artistică să fie și mai personală. Touch me not este despre distanțele dintre oameni, despre acceptarea ideii că „a atinge înseamnă să fii atins”, despre chestionarea preconcepțiilor vechi, despre dreptul la sexualitate și reprezentare publică.

Am discutat cu interpreții și regizoarea filmului despre îmbinarea ficțiunii cu adevărul biografic din proiect, implicațiile sociale ale demersului și modul în care au lucrat pe platou.

La 20 de ani, credeam că știu totul despre intimitate. Astăzi, după alți 20 de ani de viață reală, de întâlniri cu oameni concreți, mi-am dat seama că nu știu mare lucru despre asta. Proiectul a început din dorința de a uita tot ce credeam că știu despre asta și de a redescoperi, cu o privire proaspătă, deschisă, cum trăiesc oamenii experiența asta a intimității, adesea atât de plină de contradicții.

La Touch me not am întâlnit niște oameni cu totul speciali, care și-au asumat riscul de a porni împreună cu mine într-o călătorie emoțională de multe ori, extrem de dificilă și inconfortabilă, care au avut curajul să împărtășească cu noi, cu camera, cele mai vulnerabile zone ale vieții lor intime. Am lucrat cu un mix de povești personale și elemente ficționale: întâlniri între personajele reale și personaje cvasi-ficționale, constelații familiale, jurnale filmate pe care le-au ținut de-a lungul timpului, exerciții filmate pe anumite teme legate de intimitate, reconstituiri ale unor vise și amintiri. Am creat un fel de „laborator", în care ficțiunea a funcționat adesea ca o structură protectoare ce ne-a permis să explorăm adevăruri intime profunde, cu o autenticitate la care nu am fi avut acces prin abordările clasice ale documentarului sau ficțiunii.

Toți ne temem să ne arătăm vulnerabilitățile. Îți trebuie curaj să te arăți în fața camerei. Îți dă putere să vezi ce frumoase sunt vulnerabilitățile și ce frumoși sunt oamenii care nu se tem de ele. Filmul a fost despre încredere. După a doua întâlnire cu Adina, am știut că pot avea încredere în ea. Am învățat să mă detașez și m-am comportat ca un instrument într-o orchestră, în încercarea de a mă asimila filmului.

Am folosit experiența mea de lucrătoare sexuală. În film, în secvența în care Laura este clienta mea, am încercat s-o tratez ca pe orice alt client de-ai mei. Cu diferența că eu lucrez în majoritatea timpului cu bărbați și cu ei este mult mai ușor: vin stresați, vor să se descarce și cam asta e tot. Laura m-a făcut să simt că dintr-o lucrătoare sexuală profesionistă am devenit o amatoare. În fața ei am făcut ceva ce nu am făcut niciodată în fața unei alte femei, acel striptease în care mi-am arătat și cele mai mari vulnerabilități, special ca s-o inspir pe ea, să-i dau putere. A trebuit să fiu creativă în felul în care am gestionat situația, a fost un client dificil, dar m-am descurcat de-a lungul timpului și cu alți clienți dificili.

Munca de lucrătoare sexuală este într-un fel ca actoria, trebuie să joci roluri diferite ca să faci o muncă sexuală eficientă. Pentru mine, a fost o formă importantă de autoexplorare a propriului corp, a propriei sexualități. Alegerea de a deveni lucrătoare sexuală e strâns legată de hotărârea de a deveni femeie la 50 de ani. La fel se întâmplă cu foarte multe dintre colegele mele transgender. Pentru că relația pe care o ai cu propriul corp, ca persoană transgender, e foarte complexă și se află sub presiunea marginalizării sociale. De aceea, pentru noi, munca sexuală e de multe ori strâns legată de căutarea propriei identități. E un spațiu în care te poți simți în siguranță și în care-ți poți explora într-un mod consensual corpul, senzualitatea, identitatea, fără a fi judecat pentru că ești „altfel”. Sexualitatea mă face să mă simt puternică.

Nu cred că poți să joci fără să te implici pe tine însuți, există întotdeauna o parte din intimitatea ta acolo. Diferența cu acest film a fost că nu am știut care parte va fi aceea, pentru că a fost despre a vedea ce va ieși la suprafață în timpul procesului de autoexplorare. În mod normal, mă pregătesc mai mult pentru un rol, pentru a vedea ce este nevoie să explorez. Dar acum am decis să nu fac asta. Nu am luat nicio decizie despre cum este Laura. Am citit cărțile pe care Adina mi-a cerut să le citesc. Am fost împăcată cu ideea de a nu mai controla ce se întâmplă. În scena cu Hanna este o explorare a ideii de a atinge fără să fii atins, ceea ce este practic imposibil, pentru că, atunci când atingi, ești atins la rândul tău. Am observat o reacție a spectatorilor diferită de cea a celor care au venit la mine după alte filme sau spectacole. De regulă, oamenii spun „mi-a plăcut cum ai jucat”, de data asta mi-au zis „îți mulțumesc”.

În cazul în care putem vorbi despre un tip de actorie bun sau prost, putem spune că joci bine atunci când nu te vezi jucând, când ești în interior. Dacă nu ar fi o doză de ficțiune implicată și ar fi totul despre tine, probabil că ai fi conștient de tine și ai avea un blocaj de expresie. Am vrut să găsim emoțiile adevărate din noi. Dar ce e adevărat, până la urmă? Filmul acesta a fost ca un laborator în care ne-am explorat emoțiile. Emoțiile sunt ca niște sertare pe care le deschizi în privitor. În viața reală ne ascundem în spatele unor măști. Eu sunt actor de meserie, dar, de fapt, sunt o ființă umană care poartă masca unui actor. Am început fiecare zi de filmare ca pe o tabula rasa, nu a existat un scenariu, dar a existat o structură și asta ne-a forțat să nu devenim actori, ci să rămânem adevărați în acest experiment. Am întâlnit un director de casting român, care era familiar cu roluri de-ale mele din alte producții, și mi-a spus că, în filmul Adinei, am fost mult mai luminos. Filmul ăsta face parte dintr-un proces de dezvoltare prin care am renunțat la anumite bariere din viața mea. Pentru unii spectatori cred că Touch Me Not este o experiență fizică, le stârnește emoții adânci, pe care apoi le proiectează asupra filmului. Iar asta este dincolo de controlul nostru.

Partea ficțională a filmului a funcționat ca o plasă de siguranță și ne-a încurajat să transformăm elementele reale, să explorăm mai mult în zone emoționale, să nu mai fim atât de raționali. La începutul procesului nostru, Adina a avut ideea să ținem un jurnal zilnic despre viața noastră, despre relațiile pe care le avem, cum dezvoltăm acele relații și cum negociem ceea ce ele vor deveni. Eu am nevoie de oameni care să mă asiste 24/24, 7 zile din 7, este o intruziune permanentă în viața mea cu care eu sunt obișnuit și de care depind, dar pentru Grit, partenera mea, a fost o situație nouă. Jurnalele ne-au ajutat să medităm la această situație, au fost terapeutice. Noi, cu asistenții pe care-i am, trăim ca într-o familie italiană, în care toți membrii locuiesc la comun. În bula mea, situația nu e excepțională, știu mulți oameni cu dizabilități care au asistenți personali și în același timp au iubiți, iubite, relații. Dar fiecare relație are propria ei dinamică. În unele relații asistenții se ocupă de toată partea logistică, iar partenerii stau mai deoparte. Însă sunt și relații în care partenerii fac totul și asistenții mai puțin.

Pentru mine relația cu Christian este despre negociere. Să-l duc la culcare, să-i fac un ceai, a fost important să știu că nu e prea mult pentru mine și că ceea ce fac mă împlinește. Relația cu asistenții care sunt permanent în viața noastră depinde foarte mult de încrederea pe care eu o am în acești oameni. Chiar și atunci când locuiești într-un apartament pe care-l împarți cu alții, tot există un timp care trece până ai încredere în celălalt. Este un proces lung. A fost un moment de declic, când mi-am dat seama că pot avea încredere în acești oameni, acești parteneri și să simt că nu au secrete față de mine. Nu mi-a fost ușor să mă văd în această postură în film, în care am grijă mereu de Christian, ca o bunicuță în jurul lui. Mi-a fost greu să accept că fix așa sunt eu, însă am căpătat curaj datorită reacțiilor oamenilor. Sunt studentă și profesorii mei au aflat despre film și au fost foarte mișcați să audă de succesul nostru.