Debaraua. Fotografie: Paul Schwenn

Am încercat să-mi închiriez debaraua din hol pe 400 de euro

Piața imobiliară e atât de nasoală încât m-a făcut să mă întreb: cât de rău trebuie să arate o cameră pentru ca oamenii chiar s-o găsească respingătoare?

de Paul Schwenn; translated by Ioana Pelehatăi
|
nov. 14 2018, 5:00am

Debaraua. Fotografie: Paul Schwenn

Sunt foarte versat în lumea WG-Gesucht, popularul site nemțesc de închiriat camere. Când m-am mutat prima oară la Berlin, ca student de 18 ani fără job și cu buget zero, majoritatea înscrierilor mele se pare că au ajuns direct în coșul de gunoi virtual. De-atunci, însă, s-a întors roata: ori de câte ori promovăm un loc liber la noi în casă, găsesc rapid sute de e-mailuri care aterizează în inbox.

Ceea ce e ciudat. E drăguț la noi acasă, dar nu-i nici pe departe vreun palat. E într-un bloc gri de locuințe lângă Alexanderplatz. De la mine de la fereastră văd două benzinării, rămășițele unui cazino demolat și unul dintre cluburile sportive ale celebrului coregraf neamț Detlef D! Soost.

N-avem sufragerie, iar când vrem să mâncăm împreună trebuie să ne așezăm toți la o masă de la IKEA care blochează complet accesul atât la baie, cât și la bucătărie. La 370 de euro de persoană pe lună, nu-i tocmai ieftin pentru Berlin (da, da, londonezilor: știu că e o nimica toată pentru voi). Singurul avantaj e că amplasarea e destul de bună: poți să ajungi în Kreuzberg în zece minute sau la Berghain în doar cinci. Dar asta nu justifică hoardele care ne cotropesc de fiecare dată când avem un loc liber.

Mă face să mă întreb: cât de căcat trebuie să fie o cameră sau o casă la Berlin, ca să nu prezinte interes pentru nimeni?

Întrebarea asta cere un experiment. Camera noastră de „utilități” (debaraua) ar putea fi transformată relativ ușor într-un spațiu de locuit în care n-ar trebui, de fapt, să vrea cineva să locuiască vreodată. Are trei metri pătrați și zero ferestre: oare piața imobiliară din Berlin e într-atât de îngrozitoare încât până și locul ăsta să genereze niște interes?

Mai întâi ne trebuie niște mobilă și decorațiuni: un pat de campanie de pe vremea Germaniei de Est (15 euro), o pictură jerpelită pe care am primit-o la schimb pe niște ciocolată, o veioză de birou gratis, în formă de inimioară, și un abțipild de perete care poartă acel adevăr universal: „Acasă e unde ți-e inima.”

Das fertige Zimmer. Es ist winzig.
Foto: Flora Rüegg

Pentru elementele care chiar trebuie să fie instalate, momesc un prieten cu niște abilități practice. Prima chestie e un pat pe picioare îngrijorător de mișcătoare, urmat de un birou pliant cu niște balamale care abia dacă susțin greutatea prefabricatului de lemn. Atașăm un raft pentru cărți și atârnăm tabloul, plus un calendar cu colaje foto cu câinele meu, Uwe. După două ore de muncă grea, e gata camera.

Urmează compunerea anunțului. În trecut, am distribuit întotdeauna postările de pe WG-Gesucht și la mine pe Facebook, dar nu prea am chef să mă prindă prietenii că încerc să-mi închiriez debaraua de utilități. Mă hotărăsc să folosesc un nume și un personaj fals și ajung, în cele din urmă, la Emanuel Flickenschild, un student pe la 25 de ani. Îmi fac un cont de e-mail și postez anunțul, cu titlul: „Cameră confortabilă într-un bloc-turn (foarte berlinez!)”. În sumar, descriu o „mică oază de odihnă” și vorbesc despre „farmecul jegos care reflectă actualul spirit al Berlinului”.

Acum vine partea cu costul lunar al camerei mele îngrozitoare. Mă hotărăsc la o sută de euro pe metru pătrat, plus facturi (wi-fi, utilități etc.). În total, chiria o să coste pe cineva 400 de euro pe lună. Sigur, n-o să iau, de fapt, banii ăștia de la nimeni, pentru că n-o să închiriez, de fapt, locul ăsta. Dar oare ar fi cineva dispus să plătească?

Ein Screenshot des Inserats auf WG gesucht.
Screenshot: WG-gesucht.de

În ciuda faptului că acest spațiu de 400 de euro pe lună e, în mod destul de evident, o cămară, inboxul lui Emanuel se umple rapid. Prin WG și anunțuri mici pe eBay, primesc 75 de înscrieri, de la un eșantion amplu al societății – studenți la fizică, bodyguarzi de club și chiar și locuitori din Insula Man.

Câțiva copiază în mod evident același mesaj ca răspuns la toate anunțurile postate. Pe alea le șterg primele, dar o să mă întorc la ele dacă n-am primit niciun răspuns ca lumea. Însă, presărate printre celelalte, se află câteva complimente sincere pentru cameră, cum ar fi: „Asta e foarte diferită de celelalte, dar arată super tare și-mi place vibe-ul”.

În mod surprinzător, nu-mi iau prea multă ură, doar câteva comentarii sarcastice. „Felicitări”, scrie un Philipp, „nu cred că poate să întreacă cineva trei metri pătrați”. Însă tot e interesat. Jonas întreabă dacă măcar e posibil să stai în picioare în cameră, în timp ce Lena e curioasă cine anume din apartament a organizat schema asta, doar ca să-și mute propria chirie la altcineva.

Când mă uit cum se înghesuie lumea pentru spațiul ăla, încep să mă simt prost și că l-am oferit. Când le spun prietenilor mei despre disconfortul pe care-l resimt, încearcă să-mi ofere asigurări că nu fac decât să surprind starea îngrozitoare a pieței de imobiliare din Berlin. Nu-mi ușurează prea mult senzația de vinovăție; habar n-am cum de unii proprietari pot să trăiască tot timpul cu senzația asta.

Noch ein Screenshot von dem Inserat.
Screenshot "WG-gesucht"

Așa că, pentru că nu vreau să exploatez prea tare disperarea nimănui, mă hotărăsc să-mi sortez solicitanții pe grupuri. Îi ignor pe cei care, din cine-știe-ce motiv, s-au trezit brusc fără adăpost și au nevoie disperată de un loc unde să stea. Îi mai exclud și pe cei care speră la o locuință, dar ar trebui să vină special la Berlin pentru o vizionare sau cei care sunt doar pentru puțin timp în oraș.

Apoi mai sunt și restul, pe care, după ce-mi petrec ore în șir repetându-mi argumentul în baza căreia cer 400 de euro pentru o cameră de trei metri pătrați, sunt pregătit, în sfârșit, să-i cunosc în persoană.

Eine Collage zweier Fotos des winzigen, winzigen Zimmers.
Foto: Flora Rüegg

Lisa

Prima persoană programată la o vizionare e Matt, un student care mi-a scris să-mi spună că i se pare „foarte mișto” camera. Nu apare niciodată – ceva ce devine repetitiv, pe măsură ce (pe bună dreptate) mi se dă țeapă din nou și din nou. Prima care chiar apare e Lisa, care e la origini dintr-un mic sat din Bavaria. S-a mutat la Berlin ca să facă parte din serviciul guvernamental pentru voluntari tineri.

Zâmbesc nervos în timp ce-o invit pe Lisa înăuntru, îi ofer o bere și o întreb dacă a găsit ușor locul. Ea bea apă de la robinet și-mi spune că a adus-o tatăl ei aici cu mașina și că e destul de setată să plece din actualul ei apartament de la periferia Berlinului cât de repede se poate.

Lisa nu se înțelege cu colegul de apartament, care se poartă cu ea precum cu un copil, mergând atât de departe încât să-i trimită predici condescendente în mesaje audio pe WhatsApp. Sistemul meu de sortare n-a ținut cont de genul ăsta de disperare.

O vreme stăm pur și simplu tăcuți – Lisa e prea politicoasă să-mi ceară direct să vadă camera, iar eu am prea mare trac ca să i-o arăt. În cele din urmă o duc până acolo și deschid larg ușa de la camera de utilități. Ea face ochii mari și-apoi scoate un „Ooooo” lung, tărăgănat. Apoi își revine și întreabă politicos cum te sui în pat. „Mai trebuie să punem o scară din sfori”, îi răspund.

Lisa spune că a văzut tot ce voia să vadă. E gata să se mute, dacă o acceptăm. O duc până la masa din hol, ca să mărturisesc. „A, e doar o glumă?”, zice ea, la care eu aprob din cap. Din fericire, zâmbește. Ni se alătură și colegul meu de apartament, iar în următoarea jumătate de oră vorbim despre cum i-a fost Lisei să caute o cameră în ultimele luni. Dezvăluie hărțuirea sexuală de care are parte – „nu e degeaba mică chiria” – și ne zice mai multe despre colegul ei sinistru de casă.

Mai are o vizionare mâine în Spandau, fix la marginea orașului, pentru care își cam face speranțe. În timp ce ne luăm la revedere, îmi cer scuze de încă trei ori.

Ethan

De loc din Austin, Texas, Ethan, producător video în vârstă de 25 de ani, se apropie de mine cu pași mari, sigur de sine, și mă întâmpină cu un „mă bucur să te cunosc, Emmanuel!” foarte ferm. Mă simt oribil. Momentan, împarte o cameră cu un străin într-un hotel din Kreuzberg. În timp ce împărțim o bere, vorbim despre cât de mult îi place să citească, despre serialul TV Babylon Berlin și despre politica americană.

Peste 15 minute, vine vremea să vadă camera. Intră, dă din cap și zice: „Da, merge”. Apoi iese și întreabă cum se face cu rândul la curățenie în apartament. Sunt uluit.

Noch eine Collage aus zwei Fotos der sehr, sehr kleinen Kammer.
Foto: Flora Rüegg

În loc să discutăm despre obiceiurile de curățenie, dezvălui adevărul. Inițial, Ethan pare dezamăgit – dar apoi mărturisește că nu era chiar atât de interesat, întrucât se îndoiește că ar fi putut să stea în picioare cum trebuie în cameră. Ethan zice că ar fi anulat imediat ce ajungea acasă.

Ethan e destul de încrezător că o să găsească un loc. Mai are și alte câteva vizionări care i se par promițătoare. Înainte să plece, mă roagă să-i trimit un link la articolul publicat și cădem de acord să bem o bere cândva – deși suspectez că e la fel de interesat să bea o bere cu mine pe cât eram și eu să închiriez debaraua.

Klara

Următorul meu oaspete e Klara, studentă la Universitatea Humboldt. Klara și-a adus un coleg, pe Joao, care e într-un an Erasmus, din Portugalia. Suspectez că sunt combinați și-și imaginează c-o să împartă o cameră.

În timp ce facem conversație în hol, aflu că în ultimele săptămâni a îndurat 15 vizionări de case. Joao pare binedispus, în timp ce discutăm despre orașul lui de baștină, Porto. Klara, însă, pare plictisită, așa că trecem la treabă. „Aveți vreo întrebare despre cameră?”, întreb eu. „Da, chiar are trei metri pătrați?”, întreabă Klara. „Fix”, îi confirm. Apoi recunoaște că sperase să fi fost o greșeală de tipar.

Clar dezamăgită, se îndreaptă spre cameră – o mișcare care implică trecutul pe lângă camera mea, a cărei ușă a fost lăsată deschisă, întâmplător. Prin comparație cu camera de utilități, brusc dormitorul meu pare la fel de spațios ca lounge-ul de la clasa business al unui aeroport internațional. Însă Klara nu pare șocată – în schimb, analizează severă camera și detaliile ei. „N-aș avea unde să-mi pun lucrurile”, remarcă. „Și nici ferestre n-are.” Eu glumesc că peisajul alpin e oricum mai bun decât o fereastră. Ea mă ignoră. „Și chiar e 400 de euro chiria?” Da.

Klara se gândește un pic, apoi își dă verdictul: „Deci, pe termen lung, clar nu, dar o iau cât îmi caut altceva”. Nu mă așteptam la asta. Klara îmi spune că nu mai poate să doarmă în aceeași cameră cu fratele ei, ceea ce face situația asta mai bună decât cealaltă. Bag rapid în marșarier și-i explic că, de fapt, nu dau camera pe bune.

Klara presupune că glumesc, așa că îi arăt celelalte dormitoare și cât de normale și reale sunt; îi demonstrez cât de absurd de instabil e patul și îi amintesc de chiria gigantică. Klara avea senzația că ceva nu-i chiar la locul lui – „dar aș fi luat-o oricum”. Mă gândesc să-i ofer camera pe gratis, dar apoi îmi amintesc că, sincer, nu doar chiria o face de nelocuit.

Stăm în picioare în tăcere o vreme. „Mda, OK”, zice Klara în gol. Joao, de care am uitat complet, încă stă la masă dintr-un motiv sau altul și nu pare să înțeleagă ce se petrece.

Înainte să plece, la fel ca și celorlalți, îi promit c-o să ciulesc urechile și-o s-o anunț dacă aflu că se dă ceva. Și exact asta am de gând să fac. Deci dacă știe cineva de-o cameră în plus în Berlin, dați-mi un email la emanuelflickenschild@gmx.de. Mersi!

Articolul a apărut inițial pe VICE DE.

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE