Începutul crizei de heroină din București, care a marcat o generație și a durat câteva zile

Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019) , pe care o găsești și la Bookfest 2019, la standul editurii. Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

08 octombrie 2001

O babă care vindea marfă într-o curte de la intersecția străzilor Episcopul Radu cu Ardeleni mi-a spus:

- Nu mai are nimeni marfă, mamă! E din ce în ce mai greu să găsești.

N-o cunoșteam așa bine pe femeia asta. Știam despre ea că vindea pentru fi-su care intrase la pușcărie cu niște luni în urmă, pentru că fusese prins cu droguri. Pentru mine, ea era un dealer de urgență, o alternativă de la care luasem de câteva ori când nu avea Sila de pe strada Tunari sau ăia care vindeau pe Făinari. Nu credeam că baba mințea, doar nu aveam încredere în ea, aveam impresia că nu știa tot.

Așa a început criza.

După-amiaza, o zi de toamnă cu cer sticlos, la ora la care soarele bătea pe Ardeleni, până la intersecția cu Moșilor. Luni.

Vânzătoarea avea în jur de 50 de ani, stătea pe un scăunel din lemn, rezemată de fațada jerpelită a casei de la stradă. De aici începea o curte interioară lungă, în care locuiau mai multe familii sărace de-o parte și de cealaltă, cu multe rufe întinse pe sârme, care împrăștiau mirosul de Coccolino pe toată strada Episcopul Radu.

La începutul anilor 2000 erau multe traficante de heroină, unele dintre ele trecute de jumătatea vieții, cum erau Marga sau Sila sau o babă care vindea vizavi de fabrica de pâine de pe Vitan Bârzești, pe o intrare neasfaltată, cu case sărăcăcioase. Sau baba asta din Moșilor, mai era încă una în Tei Toboc, se intra dinspre Palatul Ghica, pe Petricani, era departe de locurile pe unde umblam eu, dar mă duceam, pentru că se dădeau bile mari, făcea cinci-șase doze din astea dintr-un gram.

Le ziceam „babe”, „baba din cutare”, „baba de la”. De obicei, ca să începi să iei marfă de la un dealer, se făcea „intrare”. Așa vorbeam între noi, consumatorii, înainte de a ne hotărî de la cine urma să luăm: „Ai intrare la cutare?”. Așa era „regula”, te duceai cu cineva care cunoștea dealer-ul și îți făcea legătura, te prezenta și de atunci erai clientul lui direct.

Nu era ușor să-ți faci intrare, pentru că de multe ori interesul celor care știau un dealer - consumatori, la rândul lor -, pe care tu nu îl cunoșteai, era să te țină legat de ei, să cumperi marfă doar prin ei, ca să tragă și ei din ea.

- Te duc la cutare, dar îmi dai și mie cinci sau șapte unități sau un sfert sau juma de bilă, direct praf.

Unitățile însemnau gradația unei seringi. La începutul anilor 2000, o seringă hipodermică de un mililitru avea 60 de unități. De prin 2006-2007 are o sută. Cei care au prins seringile cu ambele sisteme de gradație au dublat calculele și tot ce știau înainte. Așa, cinci unități au ajuns zece, zece au ajuns 20, 15-30 și așa mai departe. Fiecare avea metoda lui de a fierbe marfa, înainte de a și-o injecta, unii o fierbeau în mai multe unități, alții în mai puține. Unii făceau o bilă în 30 - 40 de unități, alții în 15. Heroina se fierbea în apă cu sare de lămîie sau Hellas. O făceam cât mai concentrată, cam 15 unități o bilă, pentru că auzisem că apa cu sare de lămîie distrugea venele. Mai bine mai puțină apă.

Pe femeile astea le-am cunoscut un pic altfel decât se întâmpla de obicei. Fără intrări. Evitam, pe cât posibil, să mă rog de cineva să mă introducă, pentru că nu voiam să mă țină agățat de el. În plus, mi-am dat seama destul de repede că dealer-ul, de cele mai multe ori, nu ținea minte de la început un consumator. Puteai să te duci direct să-i ceri și el sau ea te întreba:

- Ai mai luat de aici?

Și tu ziceai:

- Da.

Apoi, dacă nu era sigur, te mai întreba la ce tragi, uneori te ruga să-i arăți încheieturile de la brațe, ca să se convingă că ești consumator.

La babe era cel mai ușor. Te duceai și îi întindeai banii direct și ele îți dădeau o bilă sau două, cât voiai tu. Totul era atât de la început, fără control, iar traficul și consumul de heroină ajunseseră atât de răspândite în București, încât cred că cei mai mulți dealeri nici nu se gândeau că ar putea ajunge la pușcărie. Femeile astea își conduceau fiecare afacerea, din ce știam noi, nu lucrau pentru cineva, nici nu erau puse de altcineva să facă trafic. Era și naivitate și inconștiență. Aveau un fel de empatie stranie și destul de anti-business, dar asta le făcea plăcute și îmi amintesc cu drag de ele.

Cu Sila am petrecut mult timp, ne-am înțeles bine de la început, pe un fel de _flow_ de glume. De multe ori rămâneam cu ea, pe banca din fața casei ei, la țigări și cafele. Cam asta făcea toată ziua, de fapt, stătea pe bancă, bea cafele, fuma și vindea heroină. Era înaltă, peste 170 de centimetri, cu părul lung, bogat, creț și negru, purta lanț gros din aur, multe inele tot din aur și cercei creole la fel, groși și grei, care îi lărgeau găurile din urechi. Era tot timpul machiată, cu manichiura și pedichiura făcute și mai bine îmbrăcată și îngrijită decât alte babe vânzâtoare, care purtau batic pe cap și papuci de gumă în picioare. Când stăteam de vorbă, ne plângea de milă mie și altora care luau de la ea, ne spunea să ne lăsăm, că ne ajută ea, că ne vinde metadonă în loc de heroină.

- O să mă las, i-am spus într-o zi.

- Fără metadonă, am continuat și așa s-a și întâmplat până la urmă.

Pe de-o parte ar fi vrut să ne vândă marfă, pe de alta să ne lăsăm. Avea vreo 40 de ani și era, deja, bunică, niște copilași de trei, patru ani alergau toată ziua pe trotuar și pe stradă, cu pungi de pufuleți pe care le cumpărau de la OK Deli. În fața băncuței pe care stăteam, la intrarea în casă avea trasă o sârmă de rufe lungă, o improvizație între un tei și o prăjină înfiptă în țărână, pe partea cu strada Tunari. Sârmele erau mereu pline cu haine de tot felul și mărimile, carpete și așternuturi și, la fel ca și la celelalte babe, mirosea tare a Coccolino.

Uneori apărea și bărba-su, la fel de îngrijit ca ea, vorbăreț, un tip plăcut, deși nu era la fel de tonic și nu avea energia ei. I-am dat un Swatch Irony pe care îl luasem la un schimb cu unul, cu niște ani în urmă, când eram în clasa a zecea. Mi-a dat trei bile pe el, când se scumpiseră, după criză, și i-a zis unul de pe acolo care abia mai vorbea și își ținea ochii deschiși de cât trăsese, că merita schimbul.

Sila primea toate prostiile pe care i le aduceau clienții, nu putea să refuze. Stilul ăsta volubil și anti-afacere a făcut-o și cât de cât cunoscută, nu cum erau alți dealeri, dar știau mulți de ea, din mai multe cartiere și asta a dus-o și destul de repede la pușcărie, după vreun an și ceva de când începuse să vândă.

Într-o după-amiază din vara lui 2001, m-am întâlnit la Universitate, în față la Colțea, cu unul pe care îl cunoscusem în Iancului, știa multe locuri de luat marfă din zona Mătăsari-Agricultori-Orzari, unde în perioada aia erau mulți dealeri-proxeneți. Odată am fost cu el să luăm heroină de la o babă care stătea într-o casă pe care o baricadase pe jumătate, o închisese cu gratii la interior prinse între ele cu lacăte, iar înăuntru avea mai multe fete legate cu lanțuri, pe care le obliga să se prostitueze. Când ne-am văzut atunci, ăsta avea cu el un receptor Panasonic de telefon fix, cu antenă, un model de la sfârșitul anilor ’80.

- Mă duc la Sila să i-l dau, dacă mi-l ia, o să-i zic că-i mobil!, mi-a spus.

- Hai încolo!, i-am zis, adică către Sila, fără să comentez ceva despre cum voia să-i dea un receptor pentru o bilă.

Am făcut câțiva pași și cum ne apropiam de intrarea în pasajul cu stația de metrou de la Universitate, la semafor a oprit un BMW M3 negru, cu geamuri fumurii, pe sfert deschise, din care se auzea tare piesa lui Adrian, „Așa sunt zilele mele”.

Atunci am auzit-o prima dată și mi-a plăcut mult, a fost una dintre cele mai cunoscute piese românești din vara aia. Am reținut versurile de la refren și, câteva zile mai târziu, când am avut un pic mai mulți bani de dat și pe altceva în afară de marfă, m-am dus în Big, unde încă mai erau multe tarabe și magazine cu casete și cd-uri și mi-am cumpărat o casetă cu o copertă turcoaz, o compilație de manele care începea pe partea A chiar cu piesa asta.

- Tu ai bani?, m-a întrebat și i-am zis:

- N-am, o să văd dacă-mi dă Sila așa!, i-am răspuns, cumva intuind ce voia el.

De fapt, n-am aflat clar care îi erau gândurile, da’ în general nu era bine să le zici la alți consumatori că ai bani și câți ai, că nu mai scăpai de ei.

Când am ajuns la Sila, a luat receptorul și i-a dat o bilă pe el. Apoi mi-a zis:

- Hai, domne, să mergem!

- Hai că ne vedem, mai rămân un pic aici!, i-am răspuns și am râs și eu și Sila și s-a cărat, nu mai avea ce să facă.

Altă dată, pe la Piața Galați, m-am întâlnit cu altul pe care-l știam dintr-o gașcă de consumatori din Budapesta, zona Mărășești - Șerban Vodă, unde, la fel, erau mulți dealeri, grup pe care-l cunoscusem printr-unul Pupi, consumator, fratele unui alt consumator din zona Icoanei. Ăsta căra după el o baterie de cadă comunistă, dintr-aia care venea în dotarea apartamentelor înainte de 1989, cu robineți din plastic alb, cu câte o bulină pe fiecare, una albastră, cealaltă roșie. Bateria ăstuia nici bulinele alea nu le mai avea, se pierduseră:

- Ce dracu faci, mă, cu asta? l-am întrebat, și el că:

- O duc la Sila.

Atunci m-am gândit că Sila primea orice și am început să întreb în stânga și în dreapta dacă era adevărat și așa am aflat că își umpluse casa de obiecte care mai de care, tablouri, capace de roți de la mașini, oglinzi retrovizoare, parfumuri, unii care luau pe datorie își lăsaseră la ea contractele de la apartamentele în care locuiau.

În fine, după vreo jumătate de an de când m-am lăsat, am auzit că s-a dus la pușcărie, că ar fi luat zece ani, dintre care cine știe câți o fi făcut.

Baba de pe Episcopul Radu a fost prima de la care am auzit un mit care circule în zilele alea printre vânzătorii de heroină.

- De ce e din ce în ce mai greu să găsești? am întrebat-o.

- E adevărat ce zici, am găsit mai greu în ultimele zile, dar de ce, care-i treaba?, am continuat.

- E din cauza la americani! Acuma, după ce s-a întâmplat la ei cu teroriștii, nu mai intră nimic la graniță!, mi-a explicat.

Și astăzi îmi povestesc prieteni care lucrează în diferite organizații care se ocupă cu consumatorii de droguri, că unii dintre ei, veteranii sau supraviețuitorii, încă vorbesc despre criză și despre cum era heroina înainte de ea. Și, mai ales, despre cum nu a mai fost niciodată la fel, deși au trecut aproape 20 de ani de atunci. Cu doi ani înainte de criză, prețul pentru o doză de heroină se stabilise la o sută de mii de lei. În unele locuri, unde bilele erau mai mari, vânzătorii au încercat, un timp, să le vândă cu 150 de mii lei. Nu au reușit, însă, să impună acel preț. În scurt timp au apărut atât de mulți dealeri, iar marfa era foarte bună peste tot, încât prețul a rămas o sută de mii rol. Ba chiar erau unii, ca Buflea de la stadionul Olimpia, care vindeau și cu 80 de mii lei ceea ce în 2001 însemna sub doi dolari o doză.

Bucureștiul ajunsese un paradis al heroinei în care toate autoritățile de atunci erau depășite de ceea ce se întâmpla pe străzi și în cartiere. Zone întregi din oraș se transformaseră în centre de epidemie de heroină: Sălăjan, Dristor-Răcari-Bobocica, Ferentari, Rahova, Tei Toboc, Griviței, Uranus, Armenească, Făinari-Moșilor-Viitorului-Tunari, Ferdinand-Pache Protopopescu-Vatra Luminoasă și altele. Am numărat, la un moment dat, și mi-au ieșit 26 de locuri de unde știam personal să cumpăr heroină. O perioadă irepetabilă în trecutul orașului, pe care istoria o va rata.

În vara lui 2001 s-a vorbit printre consumatori despre anihilarea unei vămi de legume prin care heroina ajungea pe piața locală. Unii au spus că acesta ar fi fost motivul crizei.

Vânzătorii tot spuneau despre 11 septembrie 2001 și că acele evenimente ar fi avut legătură cu dispariția heroinei. Probabil că mulți dintre ei chiar credeau asta. Mai ales babele.

Odată, când stăteam de vorbă cu Sila, mi-a povestit care era sistemul lor. Toți dealerii din București cumpărau, de fapt, de la trei traficanți. Dintr-o dată, o piață atât de mare era, de fapt, o organizație restrânsă, controlată de trei persoane care dispuneau de cantități mari de heroină. Probabil că, zilnic, în tot Bucureștiul, se vindea peste un kilogram. Dacă unul dintre acești trei traficanți nu avea marfă, era imediat înlocuit de unul dintre ceilalți doi. Dar dealerii erau de regulă clienți fideli ai unuia dintre ei. Marfa se vindea brută, neporționată, fiecare dealer cumpăra câte grame voia și le porționa singur. Unii făceau doze mai mari, alții mai mici. Unii mai îndoiau, la rândul lor, marfa, alții mai puțin, iar alții deloc.

Așa a apărut, în perioada aia, denumirea de „dava”, care s-a răspândit rapid și a fost preluată de necunoscători, oameni care nu trăseseră în viața lor, dar care își doreau să arate că știau să vorbească limba consumatorilor și a traficanților, până când a devenit sinonimă cu heroina. Iar cultura pop a mers mai departe așa, până azi.

În 1999-2000-2001 nu se spunea „dava” la heroină, se spunea „marfă”. Davaua a apărut pe piață ca o denumire pe care consumatorii o foloseau pentru a descrie o heroină de proastă calitate, adesea aditivată cu prea multă anhidridă acetică, până când căpăta un aspect maron închis și o consistență umedă, un pic elastică, cu care riscai să-ți înfunzi seringa din cauza impurității, care te lua tare pe moment și căreia îi trecea efectul în câteva minute.

Că nu se mai găsea marfă din cauza atacurilor de la 11 septembrie și schimbarea regulilor internațonale de circulație păreau niște explicații forțate chiar și atunci, deși mulți le dădeau mai departe ca adevărate. Greu de crezut că niște cantități mari de heroină ar fi circulat cu viteza unor mărfuri de consum, ca fructele, că efectele schimbării regulilor să fi fost atât de dezastroase în numai câteva zile, iar în București să nu mai fie heroină deloc.

Însă marfa nu s-a mai găsit, se oprise undeva.

Cu două săptămâni înainte ca heroina să dispară cu totul, la sfârșitul lui septembrie, marfa de pe piață era de calitate slabă, fie dava, fie o pastă albă îndoită la greu cu Fortral, un opioid pentru bolnavii de cancer în stadiu terminal, că nici nu te mai lua, doar îți trecea răul și îți simțeai corpul anesteziat.

- Mai vedem și pe la alții!, i-am zis arogant babei, în loc de „la revedere” și am plecat spre intersecția Eminescu cu Dacia.

Se spune că gustul te transportă în timp acolo unde l-ai întâlnit pentru prima dată, te duce direct la sursă. Și cu mirosurile e la fel. Nu am mai avut ocazia să simt anhidrida acetică, e un miros înțepător, care seamănă un pic cu oțetul. Însă, de fiecare dată când trec pe lângă o fereastră de unde miroase a Coccolino, sunt, din nou, pe străzile de la începutul anilor 2000.

Va urma.