Filmele astea despre familii și cupluri îți arată că nu rezolvi nimic cu o ceartă

Au trecut puține luni de la Crăciun, deci probabil că ai încă vie amintirea certurilor cu rudele din jurul mesei festive. Dar conflictele aprinse pot să apară nu numai în contextul revederii unor oameni pe care te simți obligat să-i vezi de câteva ori pe an, ci și în cuplu.

Sigur, e mult mai bine să vorbești deschis despre problemele tale, dar dacă discuția nu pornește cu niște argumente logice, riscul de a degenera într-un shitshow e destul de mare.

Dintre filmele pe care le-am văzut anul ăsta la festivalul de film de la Berlin, multe prezintă familii sau cupluri unde problemele pare că au scăpat total de sub control. Unele personaje se ceartă cu convingerea că lucrurile vor deveni mai bune în viitor, în timp ce altele o fac pasional, pentru o exorcizare totală. Dar ce-am înțeles eu din toate poveștile astea e că certurile pot fi extrem de ineficiente.

Până la urmă, arta are rostul să pună întrebări, nu să dea răspunsuri sau soluții, așa că ține de tine să vezi dacă ai ceva de învățat din filmele astea.

Mal Viver / Viver Mal (regia João Canijo)

Mamele sunt monstruoase în filmul regizorului portughez João Canijo, un proiect compus din două lungmetraje a căror acțiune are loc pe parcursul unei zile și funcționează ca niște reflexii în oglindă, după cum sugerează și titlurile: Mal Viver,  Viver Mal. 

Primul film, Mal Viver, extrem de claustrofob, îți prezintă tragedia din sânul unei familii disfuncționale. E vorba despre trei generații de femei: matriarha Sara, proprietara hotelului, fiica ei Piedade – o femeie divorțată, depresivă și care în ochii mamei sale nu e bună de nimic – și fiica acesteia, Salome, pe care a abandonat-o, așa că a fost crescută de tatăl ei. Frica le împiedică pe toate trei să iubească: anxietatea bunicii a distrus viața fiicei sale, în timp ce anxietatea fiicei va ruina viața nepoatei. Un cerc vicios și aparent fără soluție. 

Al doilea film, Viver Mal, se axează pe oaspeții hotelului și trivialitatea cotidianului. Cele două se intersectează datorită unității de timp si spațiu: o să observi că anumite secvențe cheie din primul film revin în al doilea, dar filmate din altă perspectivă. Deși atmosfera e similară, filmele sunt diferite ca tonalitate – primul e grav, foarte serios, pe când al doilea e lejer, amuzant, un acompaniament aproape ironic al dramei în curs de desfășurare din primul. 

Care e acțiunea? Toată lumea se ceartă, iar asta duce fie spre tragedie, fie spre comedie. După cum îți spuneam, cearta dintre mame și fiice e cea mai acerbă, de o cruzime emoțională rară. Filmul pare să spună că nu există iubire maternă necondiționată – mamele din filmele lui Canijo sunt egoiste, manipulatoare, obiectivul lor e să-și apere interesele sau să se disculpe. Resentimentele sunt cu greu mascate de gesturi mai duioase. O exemplificare în concret a multor teorii psihologice conform cărora părinții și stilul lor de a crește copiii au un impact decisiv asupra acestora.

Dar apoi mai sunt și certurile în cuplu. În al doilea film, cuplul format din Camila, influenceriță pe Instagram, și Jaime, soțul ei pasiv agresiv însărcinat să o pozeze, prezintă o relație în criză. Și aici suferința provine de la o mamă, mai precis de la cea a lui Jaime, care îl sună de zeci de ori pe zi, uneori chiar și când cei doi se pregătesc să facă sex. 

Camila e exasperată de această mamă invazivă care a creat un bărbat slab, subordonat, servil. Probabil pentru că își disprețuiește soțul, începe o aventură cel mai bun prieten al lui. După ce află Jaime nu știe să se revolte altfel decât prin a-și înșela partenera chiar sub nasul ei. O formă de revoltă conjugală destul de extremă, dar cam asta creează regimurile părintești represive. 

Dacă vrei să aprofundezi tema cu un film autohton, îți recomand Poziția copilului, în regia lui Călin Peter Netzer, care a câștigat Ursul de Aur la Berlinale în 2013. 

Ingeborg Bachmann – Journey into the Desert (regia Margarethe von Trotta)

Ajunsă la apogeul carierei, scriitoarea Ingeborg Bachmann (1926-1973) l-a cunoscut la Paris pe celebrul dramaturg austriac Max Frisch, de care acesta se îndrăgostește. Acest moment e dramatizat în filmul Ingeborg Bachmann – Journey into the Desert, pe care n-ar trebui să-l ratezi, mai ales dacă-ți plac filmele biografice.

Aparent, dragostea lor a durat până-n momentul în care Ingeborg a refuzat să-i facă ceva de mâncare. Glumesc, deși există în film o secvență care sugerează că ăsta a fost motivul unei certe între ei. De fapt, povestea lor de iubire pare destinată să eșueze din start, atât de incompatibile sunt personalitățile lor. Max are intuiția asta de la bun început: „Mă vei face nefericit, dar îmi voi asuma acest risc”. 

Cuplul pare să-și negocieze în permanență relația, iar certurile sunt de o agresivitate reținută. Gelozia îl macină profund pe Max, care nu e capabil să-i ofere lui Ingeborg tipul de afecțiune de care ea are nevoie. În plus, în acea perioadă, o femeie care refuză limitările unui mariaj clasic, în căutare de sine, dar și de alți iubiți, era văzută ca o excentrică.

Gesturile romantice ale lui Ingeborg nu corespund așteptărilor lui Max. În loc să-l aștepte cu cina pe masă, Ingeborg îi cumpără lui Max trandafiri roșii, pe care acesta băuiește că i-a primit de la un amant. Când ea vrea să danseze cu el într-un spațiu public, Max suspectează că de fapt ea vrea să fie centrul atenției și al privirilor masculine din jurul lor.

Asta e destul de unfair, mai ales că într-o scenă anterioară, Ingeborg îl duce pe Max la un croitor ilustru din Roma unde acesta probează un costum superb, care întoarce privirile cucoanelor din jurul lui: „Ce bărbat prezentabil”. În loc să fie geloasă, Ingeborg pare foarte mândră, ceea ce denotă încredere în sine dar și o anumită generozitate emoțională. 

În plus, în ciuda dorinței lui de a o avea pe Ingeborg doar pentru sine și de a nu o împarți cu alții, Max scrie de fapt despre viața lor conjugală în caietul lui secret. Astfel, o împarte cu lumea întreaga și încalcă „pactul” pe care l-au făcut la început. La un moment dat, Ingeborg îi descoperă jurnalul și îl aruncă în foc ca să se răzbune. Max e șocat, pentru că la scriitori totul se oprește când vine vorba de opera lor, așa că nu o va ierta.

Spre final are loc o discuție interesantă între Ingeborg și unul dintre iubiții ei. „Fascismul e primul element într-o relație între un bărbat și o femeie”, spune ea, care de fapt regretă sfârșitul dureros al relației cu Max și mărturisește dorința de a se întoarce în trecut și a face lucrurile altfel. 

Family Time (regia Tia Kouvo)

„În filme, foarte rar e înfățișat în mod realist ce se întâmplă între pereții caselor noastre. Și totuși ne petrecem cea mai mare parte a vieții în propriile noastre case. Aici devenim oamenii care suntem și ne cultivăm cele mai importante relații”, spune regizoarea Tia Kuovo, care în filmul ei de debut vorbește despre cât de greu e de fapt să ai o familie fericită. 

Familia din Family Time e una average – aproape că nimic nu-i deosebește prea tare. Ca-n fiecare an, se adună la masa de Crăciun, cu mișcări lente care indică o corvoadă și nu un moment festiv. Dialogul în familie e banal înainte să se ajungă la o ceartă nesfârșită despre diferența dintre unt tartinabil și margarină, care până la urmă funcționează ca pretext pentru a mai discuta ceva, mai ales când adevăratele teme de discuție sunt ignorate. 

Una dintre secvențele importante are loc însă după Crăciun, în familia uneia dintre fiice, Susanna. Aceasta vrea să facă sex, dar soțul ei, Risto, e prins cu un roman SF. Ea face tot felul de aluzii, în timp ce el se preface că nu se prinde și profită de ambiguitatea situației pentru că, de fapt, nu are chef de asta. Urmează apoi o cină în familie cu copiii în care Susanna e foarte tăcută și nu face contact vizual decât cu copiii. După care ea și Risto se retrag în garaj, închid ușa, se urcă în mașină, își aruncă priviri ezitante, ca doi străini și... tăcere.

E clar că e vorba despre ritual al lor, iar garajul e locul unde se retrag ca să „comunice”. Susanna rupe tăcerea și mărturisește că s-a simțit respinsă când Risto a refuzat „să facă ceva împreună” și nici măcar nu a îmbrățișat-o când și-au spus noapte bună. Soțul ripostează și spune că el face curat în casă, are grijă de copii, i-a reparat calculatorul sâmbăta trecută, astea nu contează? Okay, recunoaște Susanna, însă Risto niciodată nu ascultă ce spune ea de fapt. Risto se enervează: dacă el are atât de multe defecte, de ce stă cu el? Dar nu asta am spus, strigă Susanna, „ești lipsit complet de tactică de comunicare, de asta te enervezi atât de repede”. Cearta escaladează în alte acuzații și țipete în garaj, departe de ochii și urechile copiilor. 

După această descărcare emoțională, scena se încheie cu o îmbrățișare între cei doi, în semiîntuneric și în tăcere. E pe departe cea mai eficientă ceartă în cuplu din toate filmele de la Berlinale pe care le-am văzut anul ăsta, deși, ironic, nu mi-a dat impresia că cei doi s-au înțeles sau că ceva a fost rezolvat. 

Nici nu-i de mirare. Doctorul John Gottman, consilier în probleme legate de căsătorie și familie, e de părere că 69 la sută dintre conflictele în cuplu nu sunt rezolvate niciodată. Asta înseamnă că majoritatea dintre noi ne certăm pe aceeași temă la nesfârșit, ca și personajele din filmele despre care ți-am povestit până acum. Și dacă tot nu poți schimba sau rezolva nimic, măcar arta îți oferă o consolare că nu ești singur.